miercuri, 26 august 2015

Băi, merci!


Mi-a fost redat sensul. Ieri. Și sunt mai bine ca oricând. E genul acela de fericire pe care nu am mai trăit-o din... 2009? Când mi-am ținut prima oară în mână primul meu roman? Sau ca atunci când l-am văzut în Diverta? Sau ca atunci când am primit vestea că Harul va fi publicat?

Ca toate momentele astea într-unul singur. Așa s-a simțit și încă se simte. Și coincidența este că dacă totul va decurge cum deja se preconizează, magia va deveni reală cu ajutorul a cuiva care împărtășește numele cu unul dintre personajele mele preferate din Trilogia Harul. 

Și, da, băi, merci pentru tot. Mulțumesc Silvanei în primul rând. Nici nu știu ce să mai zic. Sunt încă în starea aceea de euforie când auzi până și prizele cântând.

Ciupește-mă! Bine, nu mă ciupi, văd că e pe bune și totuși...


Și totuși... Oricum va fi, un vis mai vechi de-al meu pe care nu l-am rostit niciodată cu voce tare, ci doar cu, poate, cel mai puternic difuzor al gândurilor mele către un Univers care se putea să rezoneze sau nu cu el... ei bine visul ăsta este pe cale să fie îndeplinit.

Băi, merci. 

Și știi care e cel mai genial lucru în toate astea? Că indiferent de forma aleasă, o bucată din sufletul meu va fi acolo, în ochii întregii lumi. Că va fi material, îndeplinit. Nu doar o adunătură de pagini care deja se îngălbenesc. Va fi acolo, mare, zgomotos, sensibil, cu tot soiul de mesaje, cu fericire, cu tristețe... totul.

Toată magia transferată tuturor. 

Habar nu ai despre ce e vorba?


O să se afle peste un an-doi. Și Universule, ascultă-mă în continuare. În momentele astea și ție îți mulțumesc.

Da. M-am re-regăsit.

Raluca Băceanu
foto: arhiva personală

joi, 20 august 2015

20 august real



Îmi beam cafeaua pe balconul rece. Cafeaua, la fel ca și balconul, rece, o poșircă de 3 în 1 care se prepară la rece. De lene. Nu aveam chef să mai spăl ibricul, să deschid frigiderul, să caut cafeaua, să spăl lingurița (că parcă în casa asta numai o linguriță cu coadă lungă am) și să pregătesc tot ritualul ăsta care-mi pare că mănâncă mai mult timp decât ar trebui. Așa că m-am mulțumit cu poșirca.

Îmi sorbeam cafeaua privind peisajul de la etajul 10. Blocuri noi construite, vopsite în nuanțe maronii, închise, mai închise decât plumburiul norilor. Blocuri vechi, scorojite, două școli, amândouă galbene, amândouă îmi oferă un gol în stomac detestabil. Am urât școala.

Am privit mai departe prin măruntele picături de ploaie. Aveam un sentiment plăcut după ce terminasem încă o carte fantasy. Un horror mai exact. Deși senzația aceea pe care o aveam în trecut, când mă bântuia încă vreo câteva zile subiectul, senzația a dispărut și în gânduri mi-a apărut întâlnirea de ieri de la doctor.

Mi-am amintit că nici bine nu m-am pus pe scaun, privind cerul închis de afară, de ora 9, că femeia cu unghii albastre și verzi mă întrebă încă tastând ceva:
- Sunteți necăjită?
Mai că am sărit din scaun. Prea multă lume m-a întrebat asta de prea multe ori încât încep să mă întreb, oare sunt? Sau e starea mea obișnuită? 
- Nu, i-am răspuns încruntându-mă puțin la ea, căci începusem să mă irit.
Așa că nici nu i-am mai zis ceva când mi-a luat pulsul și mi-a zis cu o voce plictisită că am tahicardie. Cred că orice om pudic căruia îi spui să se dezbrace de la brâu în sus are o ușoară tahicardie. Tanti. Căci arăta ca o tanti, nu ca o doctoriță specializată pe medicina de familie.
Am strâns din dinți până la sfârșitul controlului zicându-mi mereu că deh, asta trebuie să îndur până să încep să lucrez. Și poate că nu e nimic pe lângă ce mă așteaptă.

Norii negri de pe cer parcă fugeau în timp ce încercam să îmi alung gândurile zilei trecute. Alergau precum gândurile și mi-am zis că poate, prin cine știe ce mijloc, gândurile mi-au devenit norii celei de-a doua zi. Zilei de azi.

Am mai băut din cafea când gustul din gură începea să nu mai simtă aroma cafelei. Aroma sintetică, vreau să spun. Mi-am îndreptat din nou privirea spre cerul din fața mea. Mi-am întors gâtul într-o poziție nefirească, încercând să văd, ca într-un gest al copilăriei, lumea cu susul în jos. Lumea care în mod real este cu susul în jos, fără să cadă.

Nu mi-am menținut capul așa decât vreo două-trei secunde cât să mă treacă un fior de durere în ceafă. Am îmbătrânit, m-am gândit sorbind încă o gură din lichidul dulce-amărui.

Aș vrea să fac lucruri nebunești, dar nu de felul pe care și le imaginează alții. Vreau doar să ies în ploaia asta cu mantia de ploaie pe care scrie, hilar „Nu mă plouă!” și să râd de mine în timp ce lacrimile cerului îmi spală lentilele mele de mioapă, în timp ce-mi spală mantia de pe față, propriul meu chip, masca cea de toate zilele. Fața asta bătrână.

Am mai sorbit o gură în timp ce am început să dau atenție playlist-ului automat generat de Youtube. Ceva pop, night pop, cu tente indie, uneori electronice, soundtrack-uri și altele. Mi-am zâmbit pe interior, căci sorbeam încă din cafea când mi-am dat seama că tricoul larg și decolorat de pe mine este unul pe care scrie Nirvana. Îl am de mai bine de 6-7 ani, din primul an de liceu. Mi-am dat seama că muzica pe care o ascultam pe atunci o evit în prezent. Este deja prea multă gălăgie în mintea mea. Am nevoie de ceva mai soft iar ce se aude acum din boxele vechi, lipite cu scotch, merge. Merge bine. Nu mă stresează și mai mult decât sunt deja.

Oare sunt necăjită? Uneori prea multe mă irită. Cred că am sorbit ultima gură de cafea când mi-am recunoscut că mă irită cam totul. Și nu doar uneori. Cred că de asta am și decis să lucrez, să îmi mai umplu mintea, să nu mai am ocazia să îmi recunosc că mă irită lumea, inclusiv propria persoană.
- Da, doamnă doctor cu unghii în nuanțe neon, sunt necăjită. Poate mai mult de atât, sunt furioasă. 
Mă întreb ce față ar fi făcut. Probabil ar fi împrumutat expresia unei pasări speriată, surpinsă de un vultur. Căci așa blondă cum era, cu fața prea rotundă ca să o găsesc simpatică, îmi părea o pasăre enervantă, cu linia gâtului lipită de aceea a bărbiei. 
- Și sunt și răutăcioasă, uite ce remarci îmi trec prin minte!
Cerul nu părea să aibă frustrări asupra medicilor. Așa gri, închis cum mi se înfățișa, părea chiar calm, o pătură care plutește nestingherită deasupra micilor frustrări ale indivizilor. Deasupra problemelor, deasupra zbaterilor inutile.

Înainte nu eram așa. Nu atât de pornită împotriva tuturor și asupra evoluției propriei persoane. Nu atât de amară. 

Mi-am dus ceașca goală în casă, pe măsuța pe care se puteau distinge particule de praf. Pisicile stăteau tolănite, ca de obicei, când le-am observat. Una mi-a clipit rar, cică i se spune kitty kiss. Mda, sigur, kitty kiss pe naiba.

M-am întors pe balcon unde este mai răcoare, privind în continuare aiurea cerul, blocurile cenușii, blocurile maronii, blocurile scorojite, evitând să privesc blocul din fața blocului meu, pe care îl simt sufocant de aproape de mine, cu toți locatarii lui cu tot. 

Muzica de pe playlist devine din ce în ce mai deprimantă și mai lentă. Sweater Weather mi se pare prea tristă. Nici nu mă obosesc să ascult versurile. E de ajuns melodia. 

Mi-a rămas doar muzica. Mi-au mai rămas cărțile, de asemenea. Și ideile mele de romane pe care nu știu dacă o să apuc să le transform pe toate în ceva palpabil. Timpul e limitat. Voi lucra 9 ore pe zi, unde mai pui și cursurile de seara, de master, drumul de cel puțin două ore, timpul alocat gătitului, timpul pe care trebuie să îl acord și exercițiilor fizice fără de care aș fi o epavă scârțâitoare... Îmi rămâne un căcat de timp. Și nici ăla.

Pentru oameni nu mai am timp. Nici ei nu au avut timp pentru mine. Mi-am dat seama că sunt singura care mai trage de oameni, mai sună, mai dă un mesaj. Toți au altceva de făcut, fie lucrează deja, fie se mărită/însoară, fie sunt pe care să o facă, fie s-au risipit pur și simplu. Nimeni nu mai are timp pentru nimeni. Așa că nu e de mirare de ce îmi doresc să fac lucruri „nebunești”, de tipul să merg de una singură prin parc, să merg de una singură la unele evenimente, să mă plâng de una singură propriei persoane pe care încerc constant să o depășesc. Și poate undeva cineva înțelege toate astea, dar chiar nu vreau să mai am nevoie de înțelegerea nimănui. Nu vreau pe nimeni lângă mine, nu vreau copii, nu vreau nimic din ceea ce vor cei care odinioară erau lângă mine. Vreau să mă obișnuiesc cu apăsarea singurătății, să fiu independentă și autonomă din mai multe puncte de vedere, de la financiar la afectiv. 

De asta spun că am rămas cu muzica și cărțile. Doar de ele voi mai avea timp. Fiindcă și ele au timp pentru mine. Și sunt mereu acolo, de neevitat. Și mai e și balconul rece, cafeaua 3 în 1 sau 100 în 1, mai sunt și pisicile, mai este și frigiderul, mai este și Vlad, mai este și Andrei, chit că ei nu există cu adevărat, ci doar în paginile unei trilogii încă neterminate. Și mai este și Amy, o Amy pe care numai eu o cunosc, indiferent de cât de cunoscută este ea pentru unii sau alții.

Și mai sunt și bazaconiile. Numesc bazaconii acele lucruri care se presupune că există și dincolo de imaginație, dar care există totuși pentru unii dintre noi, în mod real, în astral sau în material. Uneori cred în ele, alteori nu. Depinde. Fie de cât de plictisită sunt, fie de cât sunt de disperată. 

Și mai sunt și bețișoarele parfumate, bijuteriile vechi, jurnalele și caitele începute în liceu, măzgălite pe colțuri cu versuri, gânduri, speranțe. Mai sunt și reușitele din trecut, când tot ceea ce mi-am propus și a ținut de mine s-a îndeplinit. 

Dar mai sunt și eșecurile, care nu au ținut de strădania mea. Au ținut de alți oameni, de șansă și de bazaconii. Cred că șansa intră și ea în categoria de bazaconii.

Am reintrat în sufragerie, regăsind iarăși dezordinea. Păturile de pe jos, pernele aruncate aiurea, tot pe jos, mocheta cu scame de la pisicile care cine știe ce au mai ros. M-am uitat mai atent la cameră și oricât de demodată, de amestecată în tipuri de mobilier este ea am văzut că și ea va fi mereu acolo pentru mine, acceptându-mă între pereții ei, pe jos, sau pe canapea, cu câte o carte în mână, cu câte o cafea, poșircă sau nu, în mână, cu câte un bețișor parfumat cu care să dansez pe la colțurile camerei. Mă va accepta chiar și atunci când am chef să dansez. 

Și știi cum îmi dă de înțeles că este și ea acolo, sufletul ei, bazaconia ei? De multe ori dau cu capul de candelabrul atârnat poate prea jos. Este atârnat de o lustră și ea joasă și mereu când trec prin mijlocul camerei, prin inima ei, lampa ciudățică, acel candelabru mov, mi se încâlcește în părul prins în moț. 

Deci mai e și camera. Așa că nu e de mirare că mi s-a făcut poftă să o aranjez un pic. Să duc cana în bucătărie (de care mă voi ocupa mai târziu) și să aranjez puțin pernele aruncate alandala. Să șterg praful de pe mese, eventual să ard niște bețe cu aromă de scorțișoară. Și apoi să citesc o carte pe care de demult vreau să o parcurg, Demonii lui Dostoievski. De la King la scriitorul rus o fi cale foarte lungă? Sau tot despre adâncurile ființei umane, adâncurile urâte, se vorbește? Nu știu, voi vedea.

Poate sunt necăjită. Singurătatea nu este ceva cu care să te obișnuiești prea ușor, dar mai bine să o recunosc și să o înfrunt, doar eu, față în față cu ea, unicul meu demon, decât să o înfrunt alături de oameni fără fețe cu care nu mai sunt pe aceeași lungime de undă.

- Cum adică nu vrei copii? E doar o fază...
Poate e o fază, poate nu e. Dar ar trebui să mi se acorde seriozitatea aceea care să aibă la bază recunoașterea ideii, că, poate, nu este doar o fază și că nu concep să am copii, nici la propriu nici la figurat. Sunt propriul meu copil, așa cum sunt și propriul meu partener. Sunt o mie de roluri într-o singură carcasă. Și vreau să mă obișnuiesc că în realitatea asta sunt singura pe care mă pot baza, sunt singura care mă poate înțelege, sunt singura care poate lupta cu o mie de monștri într-unul singur: eu cu mine. Două entități mari ce înghit două mari valori. Încă sunt conștientă de ele. 

Ușa de la balcon se unduiește precum o cadână în bătaia vântului, iubitul ei. Și zâmbesc ușii știind că se înfioară sub sărutul vântului. Pe mine mă sărută singurătatea. Și mi-o asum. Într-un fel îmi place. Așa „necăjită” cum sunt, sunt și fericită. Știu că măcar că nu sunt amorțită precum alții în pastile de fericire, care mai și îndrăznesc să îmi spună să fiu mai pozitivă. Nu sunt amorțită deloc. Și simt totul la intensități aproape maxime, nefiind amețită nici de alcool, nici de cafea prea multă, nici de pastile de fericire, nici de inhibitoare de „necăjenie”. Singurul lucru articifial cu care mă obișnuiesc este ochiul meu drept, care vede mai vivid decât stângul lumea. Da, o vede mai vivid, uneori. Și știi ce? Griul vivid nu este albastru. Este doar mai gri. Sau mai alb. Depinde de luminozitate.

Norii se întrezăresc din spatele perdelei cvasi-transparente. Tot așa, ciuperci umblătoare, ca niște gânduri care fug mai repede decât altele.

Mi-ar plăcea să știu că dincolo de stările astea mai zace o trezire. Ceva mai vivid, dar mai colorat, nu doar mai gri sau mai alb. Totuși în punctul ăsta în care mă aflu nu cred că mai este ceva dincolo de apăsarea nimicniciei. Mă gândeam dacă toate viețile sunt la fel. Și mă gândesc acum că nu are importanță din moment ce nu mi-o amintesc nici pe cea prezentă în întregime. Ultimii trei ani au fost și nu au fost, totodată. 

Așa ca norii de pe cer, de care crezi că vei fi mereu afectat, amintindu-ți de ei, dar pe care îi uiți rapid, la fel și anii ăștia. Și poate și cei de dinainte care s-au scurs mai greu comparativ cu ultimii 7, să spunem.

20 august, ziua din anul ăsta m-a prins într-o pasă recurentă de contemplare a sensului pe care încerc să mi-l construiesc. Cum aș putea să supun torturii ăsteia voit pe încă cineva? Un copil? Nu aș putea. Sunt oare eu cea egoistă? Nu cred.
20 august, ziua asta posacă, m-a prins într-o stare de inutilitate, de nonsens, de durere în afara trupului, o durere la vreo cinci-zece centrimetri de corp, legată de un fir invizibil de mijlocul pieptului.  O durere surdă. O presiune venită de peste tot, din ideile lor, din ideile voastre, din ideile noastre, proaste, zadarnice, scormonite de lumea asta din ce în ce mai ipocrită în care războiul nu bate la ușă, doar cu nu suntem noi conștienți de el. În care forma lui nu va fi înțeleasă nici de istoricii de peste 100-200 de ani. Sună prea stupid „presiune socială”, dar cu asta mă confrunt. E claustrofobia aceea socială pe care o defineam în postările anterioare. „Caută-ți de lucru, găsește un băiat bun, fă-ți o familie, să lași și tu ceva în urma ta.”.

De ce să las pe cineva ca mine? Fiindcă ar fi ca mine. Până una alta, nici eu nu folosesc în vreun fel societății care fabrică dorințe și speranțe fără sens. 

Am văzut vreo două păsări în plonjon când am privit din nou spre cer. Nici ele nu or servi societății, or părea inutile, murdăresc mașini, dar măcar pot zbura departe de clădirile de sticlă. Da, aș vrea să fiu o pasăre. Nu o pisică moale și pufoasă care lenevește pe canapea, vreau să zbor și să înot în același timp. Vreau să pot să zbor și să înot în funcție de consistența mocirlei dictate de așa-zisa lumea democratică în care trăiesc. Să fiu fericită în scâteia asta a vieții mele, în scânteia asta de o clipă din eterul etern, cu toată tristețea din mine. Așa tristă cum sunt mă simt și liberă, cumva. Căci văd cum sunt lucrurile, le simt așa cum sunt. Dacă aș putea să găsesc drumul pe care să o iau, în care să nu ignor aceste realități, ca să fiu fericită, să fiu cumva eliberată de tristețea pe care o port lipsei de sens, ar fi o perfomanță.

O să plec la un moment dat. Nu din materie, mă refer la călătorii. O să plec și doar gândul la călătoria spre Est mă mai liniștește în îndârjirea dată de tristețe. Chiar vreau să plec. Să mă apropii mai mult de natură încât să nu o mai evit nici când sunt între patru pereți, iar acei patru pereți să fie eventual un copac, o pădure. O fi o caracteristică a omului de oraș dorința asta de natură? Ne-o chema ceva mai presus de noi acolo, la origini? Pe mine știu că mă cheamă. 

Dar mai am de răbdat aici. Nu pot încă să zbor și nici să înot. Deocamdată alin ceva ce se află la nivelul meu. Este tare și este mereu acolo când vrei să te așezi, să te întinzi. Nu e patul și nu e nici scaunul. Este podeaua.

Foamea asta pe care o simt va fi abia atunci potolită. E foamea de întoarcere la origini, de locuri unde nicăieri nu se simte secolul XXI, unde nu se simte nimic din convenționalul adoptat al omului. Unde ceea ce vezi puteai vedea și acum o sută de ani, și acum o mie. 

Abia aștept. Încă puțin. Și abia atunci și bazaconiile nu vor mai fi simple bazaconii, ci adevăruri. Până atunci trebuie să învăț să supraviețuiesc junglei. Și cel mai bun exercițiu va fi în jungla de beton. Încă vreo 2 ani? Încă vreo 2 ani. Atunci nu voi mai fi necăjită. 


Raluca Băceanu

foto: arhiva personală





sâmbătă, 4 iulie 2015

Cum să ai grijă de un pui de porumbel




L-am găsit pe balcon împreună cu frățiorul lui. Erau așezați pe un ghiveci abandonat. Mi-am dat seama că mama nu îi mai vizitează după ce timp de 12 ore niciun porumbel nu s-a oprit pe pervazul de la balcon. Am așteptat atât pentru că mi-a fost teamă că dacă mă duc să îi văd vor lua mirosul meu și mama va refuza să îi mai hrănească. A trebuit așadar să încerc să am grijă de ei când cele 12 ore au trecut. Din păcate, fratele lui Cookie a murit înainte să apuc să am grijă și de el.

Asta poate că m-a motivat să îmi dedic tot timpul acestui pui de nici o săptămână.

Am început să mă interesez pe internet despre cum pot avea grijă de un pui de pasăre. Nici nu știam că așa arată un pui de porumbel până să găsesc un site care arată fotografii cu evoluția pe timp de 32 de zile a unui pui, de la ou la adult. Aici: http://www.pigeonrescue.co.uk/caringforababypigeon.htm

Cum mama nu îl mai vizita am conceput un amestec special pentru pui. Am găsit tot felul de variante, dar cum citeam numai pe site-uri de limbă engleză primeam recomandari de anumite produse, cu anumite vitamine. La noi găsești amestecuri speciale pentru peruși și papagali, chiar în Mega Image am găsit o pungă la vreo 500 de grame dacă îmi amintesc bine, la 7 lei. Eu amestec trei linguri de amestec de boabe cu trei linguri de mălai și puțină apă în blender. După ce amestecul devine gros mai adaug puțină apă. Apoi adaug mazăre caldă cât să pregătesc o cană de amestec care este suficientă pentru câteva zile. Trebuie să fie o pastă pe care o vei da puiului printr-o seringă groasă cu vârful tăiat în așa fel încât lui să îi încapă ciocul în seringă. Dar nu oricum. Vei pune o pânză peste moțul seringii, îi vei face o mică gaură tocmai pentru a împiedica puiul înfometat să intre cu tot capul în seringă.

Cât este încă mic recomand să îi dai la o masă cam 25 de ml de amestect, călduț. Nu prea mult fiindcă poate să moară. Nu va mânca niciodată dacă este rece și nici nu e recomandat. Puiul are temperatura de 42 de grade, trebuie să îi fie cald. De asta pe lângă hrana caldă e bine să îi pui lângă el o sticlă de 500 ml de apă fierbinte pe care să o înfășori într-un prosop (eu o pun într-o șosetă pufoasă). 

Dacă este mai mare va mânca mai mult. Al meu la vreo 3 săptămâni mănâncă 50 de ml de amestec la o masă. De două ori îl hrănesc, dacă gușa îi este goală. Spun asta fiindcă am văzut că mai vine mama pe la el și îl hrănește, ceea ce e foarte bine, numai mama îi poate furniza tot ce are nevoie, pasta pe care i-o dă mama numindu-se „lapte” deși nu conține lapte.



Porumbeii au intoleranță la lactoză. Când am fost la veterinar cu puiul mai mult am fost îngrijorată de doctori care nu erau specialiși în păsări și mi-au recomandat să îi dau antibiotic diluat în apa cu care îi fac amestecul, pentru că puiul avea gușa prea mare atunci. Numai că mama îl hrănise așa mult, m-am trezit cu el cu gușa plină în dimineața aceea. Doctorii erau îngrijorați că puiul ar avea de fapt o infecție, mi-au dat acel antibiotic, vitamine, și mi-au recomandat să îi dau o linguiță de iaurt.

Din fericire puiul era doar plin. I-am amestecat însă pentru orice eventualitate două picături de antibiotic diluat cu o linguriță de mâncare, iar la celelalte mese i-am amestecat vitaminele cu pasta.

Acum a crescut și mănâncă și de la mine și de la mama lui. Plânge mai mereu, am impresia că îi place să fie ținut în brațe.


A! Când îl hrănești trebuie să știi că se împinge cu ciocul foarte adânc în seringă, trebuie deci să ai grijă să nu îi intre amestec în ochi. Și dă din aripi mereu! Așa cum o pisică frământă cu lăbuțele mămica, porumbelul dă din aripi în procesul de hrănire. Și piuie încontinuu.


Trebuie să ai grijă, mai ales cât e mic, să faci pasta ușor de înghițit, să nu se simtă boabe. Fratele lui Cookie a murit cu o bobiță pe gât, probabil nedigerată de mama lui. Veterinarii, dacă veți merge la ei, nu vă vor da prea mari speranțe pentru că au impresia că un pui lăsat pe un balcon e un pui damnat. Nu e mereu așa. Dacă aș fi găsit mai devreme puii (am aflat de ei când m-am mutat înapoi în Drumul Taberei), poate aș fi putut să îi salvez fratele, și dacă nu eu, cel puțin veterinarii care au instrumente cu care să scoată de pe gât fragmente de mâncare. Chiar mi-a părut rău de el, am fost tare furioasă că mama nu a mai venit (a fost o perioadă foarte rece, cu ploi, nu știu precis care să fi fost motivul, dar cred că e legat de ploaie și de frig totuși).

Faptul că s-a întors la pui este de bine. Am speranțe că va fi în regulă, Cookie este vioi, aripile se dezvoltă frumos. Mă gândesc acum dacă s-a atașat în vreun fel de mine, dacă va pleca. Am rezerve, recunosc.

Ideea e însă că nu e foarte greu să ai grijă de un pui de porumbel. Ideal este să ai un blender cu care să faci amestecul. La început l-am făcut manual, pisam fiecare boabă în parte, dar dura prea mult așa că am decis să folosesc blenderul. Ce am mai găsit pe internet este că ar fi bun și amestecul cu porumb, dar văd că îi place mazărea deocamdată. Și cred că e și mai sănătoasă decât porumbul. Să nu uiți de vitamine, să strecori mereu o picătură sau două la fiecare masă. În poza de mai sus, în josul imaginii vezi seringa unde au fost vitamine. Cea de la mijloc este aceea cu care hrăneam puiul în prima săptămână, iar cea mai groasă este cea pe care o folosesc în prezent. Când încălzești două-trei linguri poți să o faci punând amestecul într-un polonic deasupra focului. Amesteci. Nu folosi cuptorul cu microunde, niciodată. Amestecul trebuie să aibă o temperatură uniformă, să fie călduț cam ca și puiul, 42 de grade, să nu îl ardă.


În mare, cam la asta se rezumă îngrijirea. Pentru orice fel de întrebări legate de îngrijire puteți să mi le trimiteți. Am citit atât de multe pe internet încât și cei de la cabinetul veterinar se mirau de soluțiile pe care le-am aplicat până să ajung cu puiul acolo. I-am găsit într-o vineri iar duminică l-am dus pe supraviețuitor la doctor. Vreo săptămână m-am trezit mereu la 4 dimineața fiindcă era ora lui de masă. Apoi a început să mănânce și la alte ore.

Cam atât. Puii de porumbel sunt tare drăgălași. 

P.S Nu îl cresc pentru concursuri sau orice altceva asemănător, îl cresc pentru că nu am vrut să las natura să își urmeze cursul. Nu îl cresc ca să îl fac hrană pentru nimeni și pentru nimic.

foto: arhiva personală

Raluca Băceanu



joi, 23 aprilie 2015

Claustrofobie socială


I don't wanna be touched by the fear in your eyes
I don't wanna be left for my demons to find




Încep prin a spune că voi fi bine atât timp cât voi scrie...  dar nu voi fi bine atâta timp cât voi scrie referate şi studii. Nu voi fi bine participând la conferinţe. Nu-mi face bine să-mi hrănesc ego-ul. Îmi face bine să scriu poveşti şi poezie. Îmi face bine să citesc, dar nu când sunt constrânsă de examene, de termene limită, de lucruri care îmi omoară până la urmă sufletul.

Şi mor câte puţin zilnic din cauza ambiţiilor mele şi a supunerii mele faţă de nişte dorinţe care există în mintea mea ca urmare a modelării tacite pe care o sufăr din cauza societăţii şi a felului în care este construită. Nu sunt ambiţii care mă eliberează. Sunt ambiţii care mă închistează.

Şi mai mor şi din cauza tristeţii tale a cărei cauză sunt eu prin grijile pe care mi le fac. Cu alte cuvinte, tot din cauza mea mor, doar că indirect, străile mele fiind cernute şi de sufletul tău. Nu vreau să devii o sită, pentru numele lui Dumnezeu (care nu ştiu pe ce realitate e setat de nu mai dă niciun semn).

Ce porcărie. Sufăr de claustofobie socială. Nu de agorafobie, aia e altceva (deşi o "deţin" şi pe asta în "repertoriu"). Habar n-am dacă există conceptul de claustrofobie socială, dar pentru mine este ceva în genul ăsta:

Frica de închistare în nişte dorinţe, ambiţii, idealuri, reprezentări, fenomene de cultură populară; fobie caracterizată prin tăierea suflului libertăţii individuale ca urmare a contactului zilnic cu idei şi idealuri pervertite de o societate consumeristă; frică a scriitorului şi a artistului secolului XXI care se manifestă prin stări angoasante profunde, frisoane, febră, vertij, stări de vomă, ameţeli, leşin, pierderea minţii; 

Cam aşa ceva. Cred că şi tu suferi de astea, altfel nu mi-ai fi spus pe la prânz că eşti trist, sau acum câteva zile, sau acum câteva săptămâni... sau de când, ei, de când îmi vorbeşti deschis despre ceea ce simţi. Şi mă simt vinovată şi responsabilă pentru toate astea. De stări, adică, nu de pervertirea societăţii. Oricât de absurdă aş fi, de asta nu pot fi vinovată.

Întrebarea care se impune este următoarea:

Cum să fac să  mă întreţin din scris şi din citit? Cum să nu fiu un parazit al societăţii (de parcă ea nu ar fi un parazit al inimii mele...) şi să fac totuşi ceva? Mă gândeam la asta şi acum trei ani când am început Istoria. Acum întrebarea intervine mai des din cauza presiunii ăsteia sociale. Nu vreau să fiu inutilă (chiar dacă nu aş fi, scriind, dar cine mă plăteşte pentru asta pe mine, un nimeni, până la urmă?), nu vreau să mai stau pe capul alor mei. Vreau să fiu liberă de toate constrângerile astea şi să scriu. Şi numai aşa aş fi fericită. Şi, bineînţeles, cu tine, domnule A.M, fericit lângă mine. Doar aşa.


Raluca Băceanu

Sursa foto:arhiva personală

sâmbătă, 4 aprilie 2015

Cioburi şi muzee individuale




Let's fall apart together now



 Îmi amintesc că pentru mai bine de cinci ani blogul ăsta se adresa din când în când câte unei entităţi existente sau nu. Zic existente sau nu pentru că uneori credeam că trăia doar în mintea mea un soi de concept de ideal pe care însă nu mi-l definisem într-un mod concret, că deh, ideal! 

Scriam din când în când un "fii tu imboldul meu" fără să ştiu că cineva se străduia să îmi fie imbold, fără să ştiu că nutreşte sentimente autentice faţă de o instanţă pe care a regăsit-o în mediul virtual. De ce regăsire? Fiindcă de găsit mă găsise printre nişte exponate prăfuite. Un vas din cultura Gumelniţa mai că stătea între noi. Sau mai degrabă o scară proiectată de Stork. Eu eram la un capăt cumva, el cu grupul. Încercam să mă păstrez demnă, rece şi uşor plictisită. Amestecul acela enervant al intelectualei, fie că sunt sau nu una. Să zicem al gânditoarei taciturne. Aşa da.

Era o zi de vineri mohorâtă. Nu pentru că vremea de pe la început de octombrie e mereu mohorâtă, ci pentru că muzeul prin însăşi natura lui e mai mohorât şi trist. Iar chipul lui, chipul muzeului. Mă enerva cât de demn, rece şi plictisit era. El, nu eu. Parcă mă priveam în oglindă. Mi-am dat seama atunci cât de agasant e să priveşti un om aşa ca el. Sau, aşa ca mine.

Nu am discutat atunci. Abia mai târziu. Mult mai târziu ne-am descoperit.


***

Pun steluţele acelea fiindcă intervalul octombrie-ianuarie este cumva... redundant. Penibil şi trist. A fost aşa o perioadă cretină încât nu am ce spune. Nu ne-am prea vorbit. Venise între timp şi el la acelasi muzeu voluntar. Deci deveniserăm colegi. Vorbeam de tot felul de "prostii", de la teatru la arheologie şi de câte sacrificii e nevoie ca să răzbaţi. Cât eram la muzeu totul era cât de cât bine. Ce se petrecea în afara lui mă consuma. Neliniştile. Angoasele. Provocate de multe alte probleme, stalkeri, ameninţări, obsedaţi, mers pe stradă cu regret că nu am permis de armă. Ce a urmat după decembrie- început de ianuarie a fost mai bine.


Bine, nici ce a urmat imediat nu a fost perfect. Nimic nu e perfect. Nici măcar autenticitatea. În ea se regăsesc tot felul de lucruri care îi fură din perfecţiune. Dar aşa grosieră cum e, precum un vas de ceramică de secol XI, autenticitatea asta a lui m-a salvat. Era arta care lipsea obiectului. Sau definiţia ei dată de un istoric priceput care o recunoaşte atunci când o vede, chiar şi atunci când alţii nu reuşesc să vadă dincolo de epavă, dincolo de praf. E ceva să vadă cineva nişte cioburi şi să dorească să le asambleze rând pe rând ştiind că valorează mai mult decât ceva ce în aparenţă e frumos dar dincolo nu se găseşte decât o singură proprietate: aspectul. O vază, oricât de frumoasă e, aşa nouă şi frumos lustruită nu îl interesa... Nu mă căuta nici pe mine. Dar m-a găsit totuşi când avea nevoie să mă găsească. Aşa, nelipită cum eram, avea nevoie de cioburile care mă compuneau ştiind rezultatul mai bine decât îl ştiam eu.  

Eu nu mai aveam niciun aspect. El mi l-a redat într-un fel sau altul. A redat poate mai mult decât se putea atunci când îşi începuse munca. A găsit cioburi din mai multe vase care îmi aparţineau: mi-a asamblat atât fericirea cât şi liniştea, aşa, în măsura în care a putut, chiar şi cu preţul nefericirii lui, a neliniştii lui. 

Acum eu trebuie să te asamblez, am impresia. Ai fost un imbold puternic dar ai nevoie de reparaţii. Încercând să pătrunzi într-un întreg muzeu care mai că pica, te-ai stricat. Ai rămas cu autenticitatea asta de care scriam mai sus. Ceea ce e bine. Ai folosit din ea ca să lipeşti grămada care m-a recompus, în cele din urmă. Mă gândeam ce ar fi să îţi dăruiesc din acele cioburi care nu s-au mai lipit pe mine, aşa vei fi având mereu ceva din mine. Dar cioburile care au mai rămas sunt atât de mici încât nu vor avea o contribuţie reală.

Să îmi sparg un vas ca să te recompun? Să ne crăpăm unul pe altul şi să lipim un nou exponat, mai mare, mai puternic? Nu am nici cea mai vagă idee. Eu nu sunt restaurator de oameni ca şi tine. Nu mă pricep. Am brutalitatea unui măcelar (mi s-o trage de la istorie) iar tu ai gingăşia unei pensule (ţi se trage de la artă). Ce să facem?

Poate nici nu trebuie să te reasamblezi. Poate ce văd eu este epava pe care mi-o arăţi ca să nu mă simt prost faţă de prea multele lipituri pe care le am. Eu nu mai sunt întreagă. Chiar şi aşa, oricât te-ai fi chinuit tu. Însă cred că dincolo de mormanul pe care îl văd eu în tine, dincolo de el zace o comoară peste care sunt aruncate acele nimicuri. Asta e sursa autenticităţii tale. Acel ceva pe care nu îl arăţi decât în tristeţe.

Ori eu nu vreau să îţi hrănesc starea asta, fie chiar şi cu preţul a ceea ce m-a salvat pe mine. 


Uită toate astea. Voi găsi eu o cale de a-ţi limita tristeţea. Căci îmi e imposibil să o şterg. Şi, sincer, nici nu aş face-o. Tinzi, la fel de mult ca şi mine, să devii mizantrop. Ai nevoie de mici căderi. Nu prea dese, nu prea mari, rar, dar să fie... 

Ceea ce e incredibil e cum de noi doi ne-am găsit. Ai fost în mai multe rânduri prezent în locurile în care şi eu eram prezentă. În 2012 o dată, timp de vreo cinci zile, în 2014 în două rânduri. În Franţa nu ne-am întâlnit, deşi poate am mers cu acelaşi metrou la un moment dat. Contextul nu avea o putere reală în mai. A avut mai multă în octombrie. Şi poate nu crezi în coincidenţele astea, mă îndoiesc până şi eu de puterea reală a momentelor astea. Cred totuşi că trebuia să ne întâlnim. Nu sunt convinsă de cum va evolua istoria noastră, în ce contexte vom mai ajunge, cum ne vom  mai raporta la ele, dacă vei mai găsi necesar să îţi petreci viaţa cu varianta ta feminină. 

Suntem curios de asemănători. Până şi părul tău creţ şaten, forma nasului. Bine, nu semănăm foarte mult fizic. Dar tumutul interior care ne modelează fizicul este acela care ne atrage unul de altul. Te întreb deseori "de ce?". Nici tu nu o poţi spune clar. Am devenit frumoasă pe măsură ce ne-am cunoscut, nu din prima, am devenit interesantă vorbind despre tot soiul de concepte. Pot fi şi copilăroasă cu tine, la limită cu idioţenia şi tot îmi cauţi compania. Şi viceversa.

Am să mai scriu despre tine. Nu aici, ai nevoie de mai mult. Meriţi cel puţin o nuvelă. Voi scrie la ea. În vară. Musai. În felul ăsta voi scrie şi despre mine. Încep să mă îndoiesc care e limita dintre noi. Nu mai ştiu unde încep eu şi unde începi tu.

Cert e că exişti. De asta nu mă mai îndoiesc. 




Raluca Băceanu

Sursa foto: arhiva personală

marți, 17 februarie 2015

Life with Raluca


(din categoria personalo-penibile)



O zi normală din viaţa mea... numai normală nu se poate spune că şi este. Înainte să afirmi că te consideri ghinionist te invit să parcurgi cu mine una dintre cele mai "normale" zile pe care le pot avea. Imaginează-ţi că eşti un soi de musculiţă care a fost alături de subsemnata pe parcursul întregii zile de azi, zic musculiţă fiindcă aşa m-ai putea observa. De undeva de sus, ferit de "aura mea negativă".

7:30: Trezirea. Una anevoiasă. O rugasem pe mama să mă înghiontească la vreo 7, când urma să plece la serviciul ei. Doar că nu a auzit ceasul. Şi nici eu, deci, nu am avut cum să o aud pe ea "la vreo 7", spunându-mi suav la ureche "Trezirea mocofancă mică! Hai, sus, sus, altfel întârzii!!!"

Unde anume? La o clinică, evident (este evident pentru mine, de acum va deveni şi pentru tine la fel de evident, ok? Bun!).

8:00: Ar fi trebuit să plec, dar neah, parcă am uitat ceva.
8:06: Plec într-un final, dar nu fără să mă chinui să nu ronţăi ceva, sau să beau apă ori cafea. Că deh, analize.

8:15: Clinica mă aşteaptă nerăbdătoare după sângele meu, căci înainte de orice intervenţie chirurgicală ţi se cere un set de analize de la coagulogramă până la EKG (şi asta mi-a amintit de gluma cu baba care crede că intră la KGB). Ei, şi vin hotărâtă că de data asta nimeni nu mi se va juca în venă cu acul răstind la mine "Domnişoară, dar tu nu bei apă?" Nu, beau sânge... Evident că beau apă.. God. Problema este că, deşi cu o zi înainte, adică ieri, am pierdut voit vreo 3 ore pe drum, plus o oră am aşteptat la coadă la medicul de familie (undeva la capătul lui 336, în Militari) pentru a-mi deconta prin sistemul de asigurări vreo două analize, costându-mă deci doar vreo 12 lei ce mai aveam eu de făcut, recepţionista, care apropo, mi-a şi recoltat proba de sânge, îmi spune îngrijorată: " Ştiţi, azi ne-a expirat contractul, nu vă mai putem deconta analizele. Bun, zic, cât mă costă în total? "35 de lei". Hai că merge, îmi zic, EKG fac în altă parte, mă costă vreo 50 de lei acolo, bine că am 100 de lei daţi de mama cu vreo săptămână înainte "just in case". Exact cazul de care vorbeam.

8:20: Mergi la cealaltă clinică să-ţi facă EKG. Bun, aş fi făcut tot la clinica de mai sus, doar că nu aveau aparatul. Dar am găsit prin zonă un cabinet particular de cardiologie. Şi am zis că dacă toate astea mă duc la maximum 100 de lei, prefer asta decât să mor în spitalele noastre aşteptând sau să ajung la psihiatrie făcându-le observaţii.

8:25 - 8:52: Aştept cuminte în scara blocului să apară gagicuţa cu care vorbisem tot ieri în legătură cu electro-cardiograma. Mă tot întrebase cine mi-a recomndat clinica, de parcă venisem cine ştie unde, îi explic frumos că am de suferit o operaţie săptămâna viitoare, nimic grav, doar că doctorul vrea înainte analizele UZUALE care se cer înainte de orice intervenţie chirurgicală, oricât de mică. Ori o operaţie la ochi cere şi ea anumite analize.

8:52 - 9:20: Mă simt cam ciudat cu acele chestiuţe lipite de mine. Reci. Şi nici nu a închis uşa. Mă simt cam vulnerabilă cu acele fire pe mine, încercând să par calmă. "Mai spuneţi-mi o dată, cine v-a recomandat?" Îi repet ce îi spusesem ieri. "Să vă iau şi tensiunea, pentru orice eventualitate". Era vreo 12 cu 7,5, sau visez eu? În drum spre casă încerc să îmi cumpăr Migrolin-ul, ceva pentru migrene. "Nu avem", îmi spune farmacista de la un HelpNet.

9:40: Cred că pe la ora asta am ajuns acasă. Mi-am sunat dentista panicată după ce am observat o carie micuţă pe o măsea. Aceeaşi carie, acum şase luni era doar o pată de cafea. Ori dentista mea, o scumpă, nu se apucă să îmi traumatizeze smalţul dacă nu e sigură că are de-a face cu o carie. "Vino la un 12:30 şi rezolvăm".

Tocmai ce mă bucuram că analizele de mai devreme le-am făcut aproape de casă. Acum mă aştepta calvarul. Şi nu din cauza dentistei.

11:00: plec de acasă, din Iancului, ca să fiu sigură că ajung la dentista mea din Drumul Taberei la 12:30. În tot intervalul ăsta citesc de pe tabletă cartea unui nene american despre vrăjitorie. Licenţă... nu întreba.

12:32: ajung mai târziu, merg o staţie pe jos de la Poştă, de la 69, troleibuzul cu care am venit.
12:40: "Ai două carii." Şi, pe care mi-o puteţi rezolva acum? "Eu zic că pe cea pe care nu ai observat-o, e în stare mai avansată. Şi ar fi bine să îţi faci o panoramică, s-ar putea să fie nevoie să îţi extragi cele patru măsele de minte, nu mai au unde să îţi crească". Ok, zic, o fac şi pe asta. "Dar nu la mine." Cum, încep eu panicată (am încredere doar în dentista asta, în nimeni altcineva, trebuie să specific). "Păi, începe ea, cum tu ai probleme cu tensiunea oculară nu pot să folosesc orice tip de anestezic, iar pentru astfel de extracţii e nevoie de ceva puternic, dar nici să fie periculos, aşa că îţi recomand să mergi la Facultatea de Medicină Dentară, doar ei te pot ajuta". "Da-da-dar doctorul meu crede că nu mai am glaucom". Îmi zâmbeşte de parcă m-a prins cu minciunica. "Am doar 19 tensiunea oculară!" Nu  o conving. PANICĂ!

12:45 - 13:05: Doctoriţa încercă, iniţial, să discute cu mine, dar nu puteam decât să mormăi având enşpe mii de chestii introduse în cavitatea bucală. Metaforic vorbind. De fapt, săraca încerca să îmi rezolve caria, eu încercam să mă calmez pentru posibilitatea în care, brusc, anestezia mea nu îşi mai face efectul, mă doare, mă mişc, se sperie dentista şi îmi frizează ochiul. Nu de alta, dar abia săptămâna viitoare urmează operaţia la ochi, nu voiam să mă grăbesc, păi nu... Îmi alung în timpul ăsta gândurile negre, femeia termină ce are de făcut, rămânând să îmi rezolve caria pe care eu o observasem peste vreo două săptămâni. M-am bucurat că mi-am păstrat nişte bani din bursa de pe ianuarie, cum ar spune mama "just in case". Şi caria asta mi-a mâncat nu doar nişte smalţ, ci încă 100 de lei.

Îmi dă prin minte faptul că trebuie să rezolv o problemă mai veche. Internetul. Neplătit de ceva timp, şi tăiat, între timp. 

13:20: Plătesc internetul plus taxa de suspendare. Încă vreo 90 de lei aruncaţi. De pe cardul de bursă (medicală!), desigur.

13:35: Ia uite, o farmacie, poate găsesc nişte Sensodyne Repair. Plus Migrolin. "Nu avem Migrolin". Bun, măcar pasta. Care e mai potrivită pentru smalţ sensibil? "Aceasta". Şi îmi indică una redusă la vreo 15 lei în loc de 30. Probabil expiră într-o lună, zic (expiră în aprilie). O iau, că deh, societate consumeristă. În aceeaşi virtute îmi fac şi un card SensiBlu. " Just in case".

13:40: "Vino pe la mine" mă roagă mama ea fiind încă la serviciu. Ziua oricum e compromisă, mai citesc ceva pe drum şi dacă e linişte la biroul ei, mai citesc încă puţin din cartea mea. Încearcă să mă corupă cu o şaorma. Nu-i mai menţionez că am fost la dentist şi că, teoretic, nu mănânc. Mă gândesc nostalgic la domnul A.M care mi-a spus mustrător "Vezi, Raluca, să nu mai mănânci şaorma cât voi fi plecat.". Nu vreau şaorma, i-o retez. Nu îi spun de ce, cum, pentru ce, la ce m-am gîndit. "Hai că vin", îi răspund cu juma' de gură.

14:20: Ajung la birou după un drum lung. Şi drace, cât de frig e afară! Simt că mi-a îngheţat anestezia pe măsea, nu îmi simt limba şi nici falca... Minunat. "Ia nişte nes, uite, spune ea, şi, întinzându-mi o bancnotă de 10 lei, mai adaugă, Ia-ţi şi o şaorma.". Până la urmă trebuie să îi reamintesc că abia mi s-a pus o plombă, că ar fi de evitat cel puţin încă o oră să beau sau să mănânc ceva. Mai ales şaorma.

15:30: Colegele mamei se plâng de durere de stomac şi de bilă. De la şaorma, bineînţeles. Le spun colegelor de un caz pe care îl ştiam şi eu, la rândul meu, de la cineva. Se pare că la mare la nu-ştiu-ce şaormerie cei de la control au găsit în sos urme de... spermă. Una din colege începe să râdă (una care nu mâncase şaorma), mama mai că dă la boboci, o altă colegă face cale întoarsă. La un minut după o văd că fuge spre baie. Mi-am făcut numărul.

16:03: plec după ce am terminat capitolul 5 al cărţii. Îmi e foame. Sorb o gură de nes. Nu mă pot abţine.
16:30: La o a doua farmacie HelpNet se întâmplă ca iarăşi să nu îmi găsesc medicamentul. "Dar e din plante", le zic eu, de parcă aş fi în plafar. "Ne pare rău, nu am auzit de el, nu e în baza de date". Încep să mă întreb dacă Migrolinul nu este o găselniţă a minţii mele. Noroc cu mama, care mă asigură că nu, chiar există.
16:37: Găsesc ultima cutie de Migrolin în farmacia Belladonna. Şi am şi reducere de 5 lei, se bucură constatând consumerista din mine.

16:43: Ajung frântă acasă. Verific mailurile, apăs spam, spam, delete în neştire. Apoi această postare. 


Cum trece timpul ăsta. Şi ce zi tâmpită am avut. Şi când zic că e una normală o spun pentru că am ales să nu vorbesc de cele cu adevărat cretine, cum a fost una anume din ianuarie când eram convinsă şi eu şi medicul oftalmolog, şi chiar şi neurologul că am o tumoră pe creier. Dacă stresul cauzat ar fi o tumoră, cred că întreaga mea fiinţă ar fi un fel de mutant de 10 km pe 10 km, un asteroid tumoral care îngrozeşte planeta.
Din fericire pentru mine şi ceilalţi, sunt o chestie de vreo 53 de kg (spun eu) chiar dacă mie îmi arată cântarul vreo 48 jumate (dar sunt convinsă că este stricat).

Şi nu, postarea asta nu are ca scop ascuns un strigăt de ajutor. Da, am de suferit o operaţie de azi într-o săptămână, dar nu e mare brînză. E deja a 13-a. Şi o să fie cu noroc zic eu. Doar o să am o pupilă de capră (inside joke). Şi voi fi perfect conştientă în tot acest timp. Ca la dentistă, azi. De îmi venea să râd uneori, fără motiv, gândindu-mă ce haios arăt cu gura deschisă, încercând totodată să îi facilitez dentistei mişcările. 
Nu mă plâng, şi o spun cu mâna pe inimă. A început să mă amuze. Tot bâlciul ăsta mă asigură că sunt în viaţă atâta timp cât îl trăiesc. Şi e mai bine un bâlci decât... nimic.

Sunt bine. Chiar undeva între intervalul 13:50 şi 14:08 admiram la Eroilor (pe când aşteptam un 336 sau un 601), cum pică lumina pe nişte crengi de copac. Păreau nişte mâini schimonosite de frig, îngheţate într-o gheară, fără să îmi pară însă urâte ori sinistre. Lumina le făcea atât de luminoase încât păreau nişte raze de soare care au îngheţat pe obiectul luminat. Aveam senzaţia că pot atinge razele, şi că ele mă pot zgâria, ca şi cum ar fi fost făcute dintr-o anumită consistenţă. Nu neapărat gheaţă... ci altceva, greu de definit.

Chiar şi în astfel de zile există ceva de admirat. Şi mă gândeam că şi domnului A.M i-ar fi plăcut să admire acele crengi. Ori, în fine, felul cum lumina pica pe suprafaţa lor sărăcăcioasă, maronie şi zbârcită.

Şi... repet, înainte să te plângi de viaţa ta, priveşte o zi pe care o pot numi destul de banală, din viaţa cuiva pe care îl cunoşti sau nu, dar care, în mod destul de clar este cam încercat de anumite evenimente şi care mai are puterea că glumească pe seama lor.


Raluca Băceanu

sursa foto: www.seriale.ro




vineri, 30 ianuarie 2015

Gaga şi Vrăjitoria masculină



Intraţi aici mai întâi: https://www.youtube.com/watch?v=niqrrmev4mA

Citind toate ce se scriu despre vrăjitorie şi rămânănd fie consternată fie amuzată, am decis să ascult nişte muzică pentru inspiraţie. Şi cumva am ajuns la controversatul videoclip al lui Lady Gaga, Alejandro, pe care îl ştiam de ceva timp, dar la care nu mă mai gândisem.
După ce am citit şi criticat în gând fie părerile misogine din istoriografie, fie cele mai recente, profund feministe, am ajuns cumva la tema mea de licenţă care pare, culmea, explicată şi de videoclipul ăsta.
O vezi pe Gaga înconjurată mai mereu de cîte un grup de bărbaţi efeminizaţi într-un mod grotesc. Ei, eu am văzut-o pe ea drept reprezentantă a feministelor (cât şi a acelora care resping această etichetă, dar care se dovedesc a fi, în final, feministe) care se dedică unei cauze în loc să caute nişte consecinţe reale, nişte explicaţii pertinente.
Ea, Femeia, domină tabloul. Aceasta fiinţă de sex feminin impregnează feminitate bărbaţilor, în imaginaţia mea corespondenţi ai vrăjitorilor despre care nu se prea spune nimic în studiile de specialitate. Bărbaţii ăştia care au tocuri şi frizuri ciudate, traşi la indigo, sunt cumva vrăjitorii din statisticile celor executaţi pentru vrăjitorie de prin Estonia, Normandia, Islanda.
Deşi în debut apar doi bărbaţi misterioşi, Femeia este cea care în cele din urmă observă şi determină peisajul. Cei doi, de la început, sunt, după mine, aceia care au influenţat-o pe Femeie să studieze fenomenul vrăjitoriei masculine. Ei sunt bărbaţii care până atunci au făcut o critică acerbă femeilor, o critică misogină (Trevor-Roper, de exemplu).
Femeia asta este într-un fel şi Lara Apps, şi opusul ei, căci acest istoric nu îşi dedică munca în slujba feminismului, fenomen sau tendinţă (cum vreţi voi să îi spuneţi) care a subscris istoria de gen studiilor despre femeie, ceea ce după părerea mea, este destul de dubios.
Alte metafore: Coşciugul reprezintă moartea ideilor vechi ale anilor 1960-1970.
Subiecţii apar rând pe rând supunându-se într-un dans (sabat, much?) dictat, evident, de ceea ce vrea de acum să demonstreze istoricul, în continuare înfăţişat metaforic de această Gaga.
Trimiterile la religie sunt binevenite căci se ştie că cei condamnaţi au fost judecaţi de autorităţi (în general) clericale. Dominicani. Domini Cani! Că tot e celebră sintagma asta de cîini ai lui Dumnezeu. Care Dumnezeu? Nu face parte din discuţia noastră...
Să revenim. După secole în care vrăjitoria a fost văzută exclusiv din perspectiva bărbaţilor istorici ca un act al femeilor din spaţiul marginal, femei frustrate care au avut parte de eşec în viaţa personală, acum a venit momentul ca această Femeie vizibil androgină, deci masculinizată, să îi tempereze pe aceşti bărbaţi care îi seamănă. În ce măsură îi seamănă? Vedem mai jos.
Scena (sau scenele) în care Gaga este aplecată asupra unuia este exact actul supunerii unui fenomen din trecut unuei tendinţe istoriografice din prezent. Apoi, ca prin minune, şi cauza dansează în demonstraţia istoricului ce şi-a pierdut reperul, esenţa de istoric, şi anume să reprezinte istoria, nu să o refacă după coordonatele pe care şi le doreşte (politice, sociale, economice etc).
Dorind să se lepede de ideile trecutului, repetând „I’m not your babe”, adică de acelea care plasează femeia în centrul vânătorii de vrăjitoare - şi nu pe oamenii judecaţi în general pentru aceasta, deci şi bărbaţi şi femei - Femeia nu face decât să supună şi ea, precum predecesorii, ideea unei cauze, şi anume că şi femeia poate studia un fenomen în care suratele de acum câteva secole sfârşeau pe rug. 

Doar că această cauză este înlocuită parazitar în însăşi esenţa ei.
Vedem femei studiind istoria femeilor. Apoi vedem femei studiind istoria de gen care este îndreptată tot spre femei. Vin în ultima vreme femei care îi vor pe bărbaţi în prim-plan. Acele femei care au considerat că fiind oprimaţi prin excluderea lor de la studiul vrăjitoriei (aşa cum şi femeile în epoca modernă timpurie erau oprimate, excluse, judecate şi executate la cea mai mică acuzaţie), vor să le acorde importanţă.
Procesul e corupt, cum deja am spus în câteva rânduri mai sus, de o percepţie modificată care are la bază şi imposibilitatea istoricului, de orice fel, de a arăta trecutul în forma lui de atunci. Este imposibil. În această imposibilitate se naşte un soi de psihoză mută, te identifici cu subiectul. 

Dansezi cu el, te domină. El devine efeminizat, iar istoricul sau Femeia devine masculinizată.
Apare Gaga la un moment dat îmbrăcată în alb în videoclip. Înghite nişte mătănii ca urmare a distanţării studiului asupra vrăjitoriei din perspectivă clericală, spre una laică. Nu se opreşte aici, pentru că ia în derândere, prin costumaţie, ideile vechi ale unei societăţi patriarhale care acum, în societatea postmodernă, nu sunt altceva decât frânturi de ignoranţă care trebuie studiate la rece. Şi evident, acest lucru nu se petrece.

În scena în care videoclipul devine alb-negru pot spune că mi-a format în minte imaginea istoriografiei de secol XX, dar din perspectiva bărbaţilor istorici asupra femeilor care studiază istoria. Subiectul trece pe lângă femeie, ca într-o idee greşită că o femeie nu poate studia fără să se lase sedusă de ceea ce constituie obiectul studiului acesteia. Corect? Da şi nu...
Cînd Gaga apare „devorată” de aceşti bărbaţi mie îmi inspiră eşecul acelui istoric de a se debarasa de genul său atunci când începe să conceapă o istorie de gen.
Femeia, Istoricul, în momentul în care rămâne fără această identitate este cu atât mai mult consumat de ceea ce reprezintă obiectul său de studiu.
.... şi prin această alegorie videoclip- studiul vrăjitoriei masculine, am creionat ipostaza deseori perfidă pe care şi-o asumă involuntar istoricul într-un subiect care se înscrie în rândurile temelor abordate de studiile femeii şi de gen. Deşi secole trec peste fenomenele pe care le studiem, fascinaţia întâlnită azi pentru acestea distorsionează încercarea istoricilor de a realiza o reprezentare cât mai corectă...

joi, 22 ianuarie 2015

Auto-percepţii



Astrale-ţi sunt culorile
Şi cugetările,
Nocturne-ţi sunt pasiunile
Şi revelaţiile

În hedonistele-ţi impulsuri
Aducătoare de furtuni
Se nasc, pe-alocuri
Tenebre din cununi.

Calea ţi-e teleologică,
Căci înecatu-ţi-s-a pragmatismul.
Voinţa îţi e chiar mirifică
Nu ţi s-a-nchis nicicum văzduhul...

Aprinzi mereu câte un ceas
În fuziuni de simţăminte generate.
Îţi bate clipa diferit în lumile născute
De-aici şi pân'acolo... nu-i decât un pas.

***

Şi cei-i un pas mă întreb deseori,
Când totul se petrece chiar aici
În interiorul meu (...)
(...) aşa se întâmplă
De cele mai multe ori...
... şi totul se rezumă la
...
Autopercepţii.

15 ianuarie 2015
Raluca Băceanu

luni, 19 ianuarie 2015

I'm my own path


Well, yes. Şi nu, nu va fi o postare jenantă în engleză. Dar îmi sună mai melodramatic titlul scris astfel.

Să vedem de unde şi până unde...

Observ că îmi ia din ce în ce mai puţin timp să analizez un om. Evident, or exista şi excepţii de la regulă, dar în momentul de faţă nu pot spune că simt ceva în neregulă în cercul meu de apropiaţi. Care, trebuie să subliniez este mai restrâns decât se crede.

Am realizat însă că este deosebit de greşit a considera o persoană (sau, cel puţin, alta decât tine însuţi) un drum pe care îl ai de străbătut. Entuziasmul este cauza părerii greşite. Slavă Ciocolatei că piere rapid. Drumul s-a deshis poate, prin întâlnirea cu o anume persoană. Asta nu înseamnă că îţi e drum. Doamne, drumul e acela pe care calci, dacă e să fim cinici şi... pragmatici. În sensul concret. Nu metaforic. Eu nu calc pe nimeni, nu mă alătur nimănui. Nu mai vreau pe nimeni în viaţa mea amoroasă. Că privată presupune şi prieteni, nu aş vrea să se facă această confuzie.

Mi-a ajuns. Nu vreau să mai descopăr pe nimeni, să îmi cultiv paranoia, să mă transform în mai ştiu eu ce fiinţp penibilă-parazitară. Ori să mă transforme în acest fel vreun scorpion nebun, putred de răutate şi josnicie. Că tot veni vorba de insectele astea, ori ce or reprezenta ele: mi-a ajuns întâlnirea cu două astfel de exemplare de-a lungul vieţii. Unul mai perfid ca altul. Şi să mai zici să nu generalizezi pripit. Da, sigur.

Insecte, animale, categorii, stereotipuri, zodii sau aşa-zise "drumuri". Nu, mulţumesc. Cred că pentru o perioadă mă lipsesc de orice pare la început a avea "potenţial". M-am săturat să văd binele din oameni şi să ignor viermuiala ce le colcăie în suflet şi minte. Normal, în fiecare pare să fie ceva bun. Acel ceva ce doar pare astfel este acolo cu un scop. Mereu e vorba de un scop. Şi când scopul are legătură mare cu mine, sau se confundă cu fiinţa mea, nu ai decât să te întorci pe unde ai venit. Ia-l pe Kant la o citire (sau mai multe dacă nu îţi poate mintea) şi te vei lumina (sau nu).

Sunt mai paşnică în bula mea de confort. Şi da, singurătatea a devenit confortabilă, o zonă simpatică şi călduroasă. Şi nu voi folosi clişeul acela "mai bine aşa decât...". Nu că e mai bine sau mai rău. E vorba despre auto-suficienţă. Crezi că bat câmpii? Sunt sigură. E mai bine să crezi că mă simt mizerabil şi îmi plâng de milă. Află că nu am de ce. Chiar sunt mulţumită cu tot ceea ce am, la fel cum sunt fericită ştiind că sunt pe calea cea bună în cercetarea istorică. Mă satisface lucrul de detectiv medieval, mă împlineşte când mă mai întreabă câte o persoană despre cărţile şi proiectele mele, urându-mi cu sinceritate "Baftă!", sau când mai adaugă un "Abia aştept să te citesc."... M-aş limita deci punându-mi fericirea într-o persoană, şi doar atât. 

Am fost atât de aproape în ultimele săptămâni de prăpastie, încât îmi e imposibil să nu văd totul într-o altă lumină. Nu e vorba de un soi de adrenalină care se tot secretă cu efect întârziat. Este recunoştinţă că mai am timp să scriu. Aş fi fost la un pas să renunţ la facultate dacă se adeverea diagnosticul sumbru pus precoce. Mi-am văzut toată viaţa prin faţa ochilor în cuva aceea albă bocănitoare şi mi-am zis că se poate termina cu mine într-o încăpere asemănătoare, dar mai rece. Am luptat cu temerile, deşi, recunosc, am fost la un pas de a accepta sfârşitul de dinainte de a fi ceva sigur sau nu.

Acum că totul s-a rezolvat (parţial, alte intervenţii mă aşteaptă), pot să gândesc serios cum să îmi împart timpul încât să pot să devin un cercetător cu idei inovatoare, cât şi o scriitoare de succes. Vreau să răstorn paradigme, să definesc noi concepte, să creez noi poveşti, universuri, oameni. Şi, pentru moment, acesta corespunde unui drum al solitudinii, al studiului, al voinţei. Evit, în egală măsură, să transform şi eu, la rândul meu, un om într-o sursă de relaxare. Nu ar fi corect. Pot să folosesc muzica şi sportul pentru relaxare, pentru degajare de mai ştiu eu ce hormoni ai fericirii.

De aceea spun că era greşit să afirm că cineva anume îmi era drumul. Nu. Nimeni, niciodată, nu mi se va rezuma în faţa ochilor drept un context, drept un pretext, sau precum o cauză, ori efect al cine ştie cărui cadru. 

Cât despre seria nouă de epitete plăcute pe care mi s-a întâmplat să le primesc, ei, nu am ce zice. Nu intră pe o ureche ca să iasă pe cealaltă, dar nici nu trezesc erupţii de fiori. Cineva mi-a reproşat cândva că nu ştiu să primesc compliente. Clar! Mă simt stânjenită. Unu la mână: nu mă rezum la chestiunile care se întrevăd în mine, doi la mână, ce ai vrea să îţi spun? Că de întors complimentul nu pot, nu vreau, nu are rost. De complimentele ar avea acelaşi efect precum ginko-biloba, poate ar fi ceva, aşa sunt doar vorbe în vânt. Iar eu îmi ţin mâinile şi judecăţile în buzunar pe un timp în care bate vântul.

Mă întorc la introspecţiile mele mute ce nu îşi au rostul aici.

Raluca Băceanu

vineri, 2 ianuarie 2015

Retrospectiva lui 2014



Şi iată-mă în 2015. După un an aşa de plin cum a fost cel din urmă, cu teroare mă gândesc oare ce mă mai aşteaptă acum.

Bine. Exagerez. A fost un an extraordinar. Voi înşira câteva evenimente marcante. Şi poate şi câteva aluzii care vor face ca postarea să îşi merite eticheta de "personalo-penibile", aşa cum îmi etichetam şi îmi scriam în adolescenţă postările. Adevărul e că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Tot personale, tot penibile, tot redundante. Rog posteritatea să nu mă urască prea tare. Asta dacă va considera că merit fie măcar şi sentimente negative.


Dar întorcându-mă la subiect... În ianuarie 2014 încă mă pregăteam asiduu pentru plecarea la Sorbonne. Asiduu însemnând că voiam să termin mai repede cu o sesiune ce deja mă chinuia din decembrie 2013. Ajunsă în sfârşit în Paris am trăit sentimente contradictorii. De la extaz la agonie şi invers. De la mirare, frumos, la dezamăgiri, depresii şi din nou pe culmile succesului. Căci aşa e viaţa. Mai ales când am şi o predispoziţie genetică ciudată spre a interioriza fiecare stare, de a o despica, spinteca, cresta, coase la loc, înfrumuseţa cu riscul de a mă îndepărta de la realitatea obiectivă (pleonasm?) şi tot aşa. Adevărul se croieşte în funcţie de discursul meu despre el, şi, deci, reprezintă doar concepţia mea, nemaifiind adevăr. Aşa e şi în istorie.

Hai să mai vedem o dată contextul. Singură, cu o bursă la o universitate prestigioasă, eu, o adunătură de emoţii şi afecte care nu se poate spune că este şi o persoană capabilă. Chiar dacă o grămadă de oameni ar tinde să spună că sunt cel mai serios om pe care l-au cunoscut... Ceea ce e o jignire pentru oamenii cu adevărat muncitori. Eu sunt o combinaţie de sclipiri geniale şi de lene, totul spumos, evident. Din mocirlă mai iese câte o rouă de inspiraţie. Altfel aş fi cu adevărat o persoană care şi-a ratat viaţa. Din fericire, am avut câteva sclipiri care mi-au asigurat această bursă, iar mai târziu mi-au asigurat terminarea cu bine a unui semestru extrem de dur la. Nu aş fi crezut că pot rezista peste 14 ore pe zi citind, scriind referate, participând la cursuri, şi asta aproape zilnic. Am avut sâmbete când mergeam la biblioteca din Clignancourt câte 4 ore. A fost un efort susţinut. Reversul s-a văzut abia în septembrie când nu am mai fost în stare de nimic. Probleme de sănătate, probleme de mai multe tipuri. Însă voi reveni mai târziu la toamna şi la "roadele" ei, căci, dragi cititori, roadele pot spune că le-am primit începând cu primăvara.

După un semestru în Paris, de muncă, dublat de angoasă, am avut ocazia mai mult decât frumoasă şi binevenită de a petrece o lună în Luxembourg. Mi-am făcut prieteni, am muncit pentru trei săptămâni într-un spital câştigând o sumă care mi-a permis realizarea unui vis mai vechi de-al meu, şi anume achiziţionarea unui aparat foto, pe numele lui, Vlad. (aluzie la postările "Prin ochii lui Vlad"). Evident totul a fost o chestiune de context, de şansă, de cum vreţi voi să îi spuneţi. A fost extraordinar, am viziat castele, un alt vis de-al meu. Splendind...

... dar am trăit totul în mine, de una singură, chiar dacă înconjurată de oameni. Şi cu asta spun ce înseamnă riscurile unei relaţii la distanţă. Care, în cele din urmă nu a mai fost o relaţie. 


E un preţ ce trebuie plătit pentru echilibru. M-am obişnuit cu ideea asta (sau aşa scriu deocamdată aici). Tot răul spre bine. Întoarsă în ţară am putut să gândesc mai limpede. Am înţeles că o promisiune făcută ieri nu poate fi valabilă mâine. De aceea, la dracul cu promisiunile. Cu toate efemerismele astea stupide. "Voi fi mereu...". Nu, nu vei fi. Nici măcar eu nu pot spune că voi fi mereu acolo pentru cineva. Sunt un om, pentru numele lui Dumnezeu, nu un aparat care să regleze cuiva demonii sau să îi transforme în praf. Am şi eu problemele mele. Şi cu asta spun ca da, din păcate, am devenit şi mai individualistă. Toată răceala colegilor de facultate (mă refer la Sorbonne) m-a călit. Atât pe plan profesional cât şi afectiv. Bine, recunosc, pe plan afectiv voi rămâne probabil mereu o visătoare, chiar dacă exact opusul îl las să se întrevadă.

În ceea ce îi priveşte pe oameni la modul general nu pot spune că am mai avut surprize mari anul acesta. I-am găsit la fel de ipocriţi, de mici, de îmbuibaţi de propria mediocritate. Aceleaşi minţi obtuze care vopsesc gardul pe afară, aceleaşi probleme existenţiale teribil de cretine.

Privind concret spre un anumit segment al oamenilor, pot spune chiar şi mai dezamăgită că nu mă aşteptam să întâlnesc atâţia.... atâţia... Evit folosirea unui epitet fiindcă orice îmi vine în minte e prea blând. Bine că am devenit mai rece. Altfel aş fi încercat dintr-un altruism inutil să repar ceea ce nu poate fi reparat. Exact, aţi ghicit, e vorba de prostie. Şi nu, din păcate nu poate fi reparată. Nici exterminată. Poţi să fugi de ea. Cât mai repede! Aşa cum încă fac şi eu. Fug! Sunt în acest maraton de câteva luni bune. Şi nu scap de ei!


Dintr-o categorie pe care nu o pot categorisi (antimodern much?) ai apărut tu. Exact la final. Exact în momentul când în maratonul de mai devreme s-a întâmplat să cad în ceva ce părea un şanţ. Dar s-a dovedit a fi un alt drum unde nu mai e nevoie să alerg. Un drum pe care nu trebuie să îl mai parcurg singură, interiorizând totul, explicându-mi mie totul, îmbărbătându-mă singură, constant, unde când vreau să fac o pauză nu există decât câini împrejur care să îşi dorească să mă sfâşie... unde tavanul a încetat cu adevărat să mai plângă (da, altă poezie este cumva citată aici). Iar dacă ceva plânge, nu mai e tavanul, pentru că atunci când ridic privirea nu mai văd o limită.Văd un albastru şi un verde. Sau un verde şi un albastru. Văd iarbă pe cer şi nori pe pământ. Şi e incredibil. Este mai mult decât poţi chiar şi tu înţelege şi duce. Deşi sper să mă înşel. 

Continuând pe aceeaşi linie pot spune că... nu ştiu, chiar îmi pare fantastic. Fiecare are o muză. Însă nu credeam ca muza mea să fie o combinaţie între un întreg drum şi o persoană reală. Fiindcă eşti calea mea. Şi mai mult decât atât. Eşti inspiraţie şi real. Nu credeam că exişti decât în mintea mea. Şi până şi acolo trăiai fragmentat, ideal, între două personaje ("Harul"). Dificil mi se pare acum să discern între ce e în mintea mea şi ce e real. Teama este ca nu cumva drumul pe care îl străbat să nu fie cumva o iluzie persistentă pe care să o fi creat tocmai ca să rezist lumii ăsteia. Groaza mă curpinde că poate, deja am căzut, că niciun drum nou nu s-a despicat pe calea vieţii mele, că zac în continuare într-un şanţ, leşinată de loviturile unei lumi care simt că mă reneagă. 

Apoi îmi spun, "la naiba", dacă era totul o iluzie probabil nu aş mai fi simţit durere. Fiindcă da, încă mă resimt. Şi nu e durerea unei agonii. E durerea ce precede vindecarea. Şi ceea ce mă face să merg mai departe e impulsul adrenalinei care s-a trezit la viaţă şi m-a trezit la viaţă în punctul când să mai simt nu mai se afla trecut pe lista mea. 

M-au luat degetele pe dinainte. E fascinant efectul ăsta aproape magic pe care îl simt, când parcă înseşi gândurile îmi fac mâinile să tasteze, nu muşchii. Şi miraculoasă este şi emoţia resimţită când toate astea îşi găsesc materializare (fie ea şi virtuală). 

A fost un an plin. N-am trăit degeaba. Am râs şi am plâns în caruselul lui 2014. Am căzut de câteva ori, dar şi când m-am ridicat.... Oricât de zdrobită aş fi, găsesc soluţia, sau ea mă găseşte pe mine. Să fie Dumnezeu, să fie un Destin, să fie puterea bibliotecii? E un alt fel de a spune "puterea contextului", desigur. Nu toţi oamenii au fost groaznici, ba deloc. Am văzut lucruri incredibile, nu doar locuri, am văzut, am simţit, am luat parte la nişte situaţii frumoase. 

Nimeni nu îmi va putea lua din suflet cea mai frumoasă imagine. Şi aceea nu e turnul Eiffel, nici Sorbonne, nici malul olandez sau gara luxemburgheză, nici măcar magazinele de ciocolată belgiene. Este imaginea unui tată de mână cu fiica lui, ţinând stângaci o umbrelă de ploaie. Este fotografia-amintire de pe o stradă de prin Vincennes pe care am surprins-o când mă întorceam într-o zi ploioasă de la facultate. Aveam ochelarii pătaţi de picăturile de ploaie, siluetele celor doi se risipeau la capătul unei străzi perpendiculare de cea unde mă aflam eu. În tonuri de negru, galben, maro, dar emoţia! Căldura îmi inundă plămânii, inima, tot trupul. Mi-au dat lacrimile fără să analizez prea mult ce se petrece. A fost şi va fi o imagine pe care o voi purta în suflet mereu. 


Cu asta vedeţi că nu mă impresionează chiar orice, oricând. Totodată, observaţi că în ciuda dezamăgirilor - şi văd chiar şi eu, acest lucru dându-mi speranţă - sufletul este încă acolo, imaculat, pur, precum ceva intangibil mizeriilor constatărilor prezentului.

Acelaşi suflet este cel care îmi spune că drumul nou pe care am început să păşesc este cel bun, cel necesar, cel corect. Că alte forţe exterioare trag că mă rupă în mii de bucăţi, încercând să mă determine să fac cale întoarsă spre acel drum unde nu fac decât să alerg fără să mai pot să admir natura, ei bine, asta e o altă chestiune. Contradicţia asta naşte postarea din faţă. Şi poate va naşte şi alte lucruri. Încerc să mă împac cu propria mea fire, cu tendinţele auto-distructive, cu tristeţile, cu euforia, cu... mine. 

Microuniversul meu, sinele, ego-ul, alcătuiesc doar termeni care să îmi definească locul unde-şi petrece mintea mea timpul, sau ce reprezintă ea, şi în câte ipostaze. Dacă până acum intram în coliziuni cu noroiul cotidian, care nu făcea decât să mă irite, presimt că mă aşteaptă o coliziune în adevăratul sens al cuvântului cu "un loc unde-şi petrece mintea altei fiinţe", cu o adevărată galaxie. Las câinii, lighioanele pentru trecut. E timpul probabil pentru o nouă configuraţie a galaxiei mele. Şi pentru o schimbare de genul ăsta cred că era nevoie de cel puţin un drum nou.

În universul ciudat în care mă aflu, pe care îl orbitez cu drame existenţiale, şi care la rândul lui mă orbitează cu o serie de condiţii favorabile, situaţii, cauze, consecinţe, totul e născut perfect pe altarul ciudat al Istoriei.

Am bătut câmpii. Tipic.


2015, fă-l pe 2014 să fie doar o premisă fericită pentru viitor. 


Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase