sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Alter-ego-ul Anei Mănescu - despre concepții, vicii și frumos





Am început a citi cartea Anei plecând însă cu o serie de prejudecăți privind literatura post- modernă, contemporană. Nu gust prea bine cărțile apărute la Herg Benet, cu toate acestea mă bucur că am reușit să trec peste aceste generalizări pripite. Nu aș fi putut dacă nu aș fi parcurs frumoasa ei carte. 

Sunt încântată că am lăsat deoparte niște idei vechi, proaste și învechite încercând un exercițiu la care sunt supusă dată fiind formația mea de istoric, ce-i drept, încă în formare. Am vrut să las primul nivel care transpare parcurgând romanul care se construiește din fragmente de jurnal, idei, dialoguri, toate amestecate cu fum, iarba, pe scurt, cu o atmosferă de decadență tinerească, pe ici colo naivă. 

Deși mesajul autoarei se vrea a fi clar, pe copertă, în dialoguri, mă tem că va rămâne nedescoperit de cititorii care se vor opri asupra unor alte idei ce par că transpar din carte: e ok să exagerezi, să iubești și să te consumi fără măsură, că tinerețea e momentul când poți să te "spargi" și alte asemenea prostii. Nu e chiar așa. Ana spune clar că trebuie să ne păstram esența și să iubim.

Bun, dar cum să ne păstram esența? O cunoaștem care este măcar această esență? Sau fugim mereu de noi, într-un noi care nu ne aparține? Ce suntem? Putem avea încredere? Cum putem scăpa de teamă? 

Ei, Ana încearcă o incursiune în și prin câteva personaje, în uscăciunea lor pe care o refuză vrând să găsească în ei fie și un atom de viață, de bun și de frumos. De fapt, pe lângă arta de a fi pe care o încearcă, mai este ceva: lupta împotriva unor rigori impuse tacit și infect de o societate perversă care se vrea creatoare de valori. Și pe care, chipurile, le protejează. Pisici! Uite de asta unii mai cu nasul pe sus dintr-o categorie din care și eu uneori mai alunec, sau spre care, depinde cum mă vedeți voi pe mine, vor tinde să respingă produsul cultural ca pe ceva destrăbălat, dezlânat și putred duhnind a nonvalori, a nonsens și inepție. Nu. E o întreaga estetică a urâtului unde Sonnja, sau, să nu ne ascundem după deget, ANA, vrea sa vadă binele, frumosul din inimi secătuite, al căror discernământ nici în rațiune nu se găsește, ci într-un instinct mai vechi decât căutarea placerii, autoconservarea. Băieții ăștia chiar nu ştiu ce pierd. Sunt atât de absorbiți de viermuiala din ei încât nu mai văd mărul și dulceața din care ei se înfruptă. Dar care e pe terminate, adaug eu, dacă nu se trezesc. 

Of. Și mărturisesc că ajungând la un al doilea sau al treilea nivel de analiză, Ana arată care sunt adevăratele vicii, sau o altă față mai perversă decât a celor enumerate: viciul subordonării unor așa-zise rigori ale acestei lumi bolnave, haine, care se hrănește ea însăși din decadența oamenilor roși de alcoolism, droguri și singurătate. Ea e hăul, gheena aici, acele idei preconcepute, acele judecăți gratuite și răutăcioase menite de a scoate la suprafață superioritatea celui care, vai tu, critică neîncetat lucruri pe care poate oricum le face, dintr-o măsură sau alta acasă, în dormitor, în toalete de baruri, în tufișuri.

Așa cum Ana, în calitate de autor/personaj vede frumosul unde cândva a fost și încă mai este dar într-o cantitate infima, așa și eu Raluca, în calitate de cititoare/critic văd frumosul din aceasta carte. Pentru ca este și mă bucur nespus că mi-a ajuns printre degete. Și pentru că m-am identificat cu V. în unele privințe, simțind o teamă, o reticență, cât și cu neobosita Ana, ducând curajoasă o luptă din care deși iese șifonată, fie ca reputație, fie ca energie, ea iese cu capul sus, zâmbitoare, chiar dacă un zâmbet trist, vrând să nu-și abandoneze esența, acest frumos ideal, de la care nu se sustrage cum un bun soldat nu-și abandonează misiunea, dată în cazul ei de un Eu Ideal, poate de Inspirație...

Cartea mi-a adus în față întrebări cât și răspunsuri pe care sub formă de cu totul altceva decât cuvinte sau gânduri mi se formau în suflet, în minte, în inimă (asta apropo de cuvintele care nu reușesc mereu să redea Ideea, în privința asta recomand autoarei și tuturor de fapt, dacă nu ați citit, Les mots de Sartre) și care mă chinuiau și încă mă mai chinuie înainte de a adormi. Mereu seara, mereu la sfârșitul zilei când mă trezesc singură, de multe ori nefericiră, pe un pat gol și mult prea dur, chiar mai dur decât masca de seriozitate și de calm pe care uneori aș vrea să o izbesc de pereți până se va crăpa ca în felul asta să nu o mai port. Așa că îi mulțumesc autoarei că m-a făcut conștientă de viciul de a mă supune circumstanțelor cu o atitudine ce e cu totul străină de sinele meu. Îi mulțumesc că m-a făcut să plâng în timp ce scriu aceste rânduri, că m-a făcut să simt ceva, ca a fost alături de mine printr-o poveste care poate fi imnul unei generații întregi, asta dacă generația ar putea sa înțeleagă un mesaj care deși e clar, este criptat și greu de digerat pentru mulți.

Partea aceea masculină din mine, sau, mai corect deși mai alambicat spus: partea feminină din mine care e conștientă de aceea masculină dar pe care o controlează tot din perspectiva feminină, ei bine acea parte m-a făcut să îmi doresc sa fiu bărbat și să o cunosc pe acestă fată, să îi spun că o respect, că o admir pentru tot ceea ce este, că nu aș schimba-o, ca este un suflet liber care nu s-a temut de greșeli, ca este perfectă așa imperfectă și fucked up cum se descrie.

E adevărat că poate în ceea ce mă privește tocmai acest decor jalnic al cărții m-a făcut să îi înțeleg mesajul, să o simt pe autoare ca pe o vibrație bipolară cum de fapt se și constituie. Și i-am văzut durerea, i-am înțeles-o pentru ca am simțit-o și eu înainte de atâtea ori. Ce a făcut ea însă pentru mine a fost că m-a trezit dintr-o letargie de care îmi e frică pentru că mereu mă întorc în ea după dezamăgiri. Și ea mă face să îngheț, o face atât de bine încât am impresia că devin una și aceeași cu mocirla asta înghețată, icebergul astă din care se vede doar ca vârf calm, reticență și seriozitate.

Tot Ana mi-a amintit de versul meu preferat, pe care se pare că îl uitasem : deși sunt stâncă, nu-s de piatră...



P.S Nu o întreb ca să mă aflu în treabă, dar fiind și eu aici fan Muse, al geniului lui Bellamy, unde e în play-list Map of the problematique? În fine, asta e preferata mea.

P.P. Şi mi-au plăcut alegerile!

Raluca Băceanu




marți, 4 noiembrie 2014

Mai trec şi pe aici....



Sunt într-un carusel de emoţii. În neîncetata căutare a unui sine, a unui supraeu, a unui eu ideal. Mă încurc printre concepte ca printre buruieni. E un drum aşa de lung pe care îl conştientizez de vreo şapte ani şi care va dura probabil până la moartea gândirii mele, nu neapărat până în cazul unei morţi fizice.

Înot prin filosofia germană. Mă amuz de vieţile scriitorilor francezi uneori, alteori mă trezesc în aşa o mocirlă încât vreau să plec iar din ţara asta. Bineînţeles că îmi revin. Nebunia circulară e numită aşa dintr-un motiv. Fiindcă e cu adevărat ceva circular aici. Numai că nu e şi patologic. E doar o predispoziţie de-a mea câştigată din mediul în care am trăit, copilărit, crescut, maturizat, până la educaţie, fond genetic, cărţi citite. E o întreagă relaţie de cauzalitate (sau de corelaţie în cazul în care nu stăpânesc încă perfect toate aceste mecanisme pe care le împrumut din istorie pentru a mă înţelege pe mine ca individ, ca om, ca persoană).

Sunt suma a tot ceea ce a intrat în contact cu mine. De la idei, fenomene, personalităţi... TOTUL. Şi fascinaţia creşte cu cât realizez că sunt un subiect de analiză atât de interesant. Este chiar atât de narcisist să te găseşti interesant într-o lume care prin tot ceea ce ea o reprezintă, te determină într-o măsură mai mare sau mai mică? Într-un fel da. Sunt un produs al acceptării unor fenomene precum şi al rejectării altora. 

Cât am fost plecată în Franţa am atins un grad de individualism pe care îl conştientizez abia în ţară. Vreau să spun că fiind acolo muream de dor. De familie, de tot ce ţinea de zona mea de confort. Oricât îmi spuneam că sunt sentimente care mă trag în jos, care nu mă lasă să studiez. Deşi, vezi şi tu, aşa e uman, normal. E ataşament. Acum că m-am reîntors - pentru cel puţin un an - îmi dau seama cât m-a "călit" experienţa asta. Nu mai caut aşa de mult compania unor oameni, nu mai depind atît de mult emoţional de... nimeni. Nu mai pot spune că iubesc. Că sunt îndrăgostită. Nu. Sunt neutră când vine vorba de acel tip de simţiri. 

În schimb mă preocupă studiul. De orice fel. De la filme, de la analiza lor, până la scris, la ce trăsături de caracter relevă un autograf.... până la vânătoarea de vrăjitoare de la finalul Evului Mediu. Sunt într-o continuă cercetare care necesită tot ce e mai bun din mine. Intenţionez să caut şi mai adânc fenomene ce până în acest moment au fost prost studiate şi aduse publicului, deci, eronat. Concepte, idei, teorii, tot ce înseamnă istorie, psihologie, caracterologie etc.

Găsesc minunat totul. Mă preocupă incredibil de mult! Problemele de sănătate, fie ele mici sau mari, nu fac decât să mă mobilizeze şi mai tare. Am pierdut doi oameni la care am ţinut foarte mult acest an. Mentori, oameni de cultură, oameni care au văzut ce e mai bun în mine. Simt că viaţa se scurge prea repede, într-un ritm care te înghite când nici nu te aştepţi. De aceea e important să te miri, să te întrebi, să scrii, să faci ceva. E de ajuns lumea asta, balcanismul ăsta mizerabil unde politica e doar un joc absurd al prostimii... E de ajuns. Să găsim schimbarea în alte lucruri. Şi să nu ne împiedicăm în graniţe.

Şi cam astea au fost sfaturile mele. În ceea ce mă priveşte, vreau putere de muncă. Şi, dacă se poate, un imbold să aduc şi celorlalţi ce mai scriu, ce mai trudesc... Altfel totul va rămâne pe caiete, în jurnale pe care nu le voi mai transcrie. Ce am trăit în prima jumătate a lui 2014 e poezie plus cîteva pagini de memorii pe un caiet portocaliu. Sunt acolo. Dar nu sunt pregătită să dau lumii chiar tot ce trăiesc.


Poate doar dacă vrei. Fii tu imboldul meu.


Raluca Băceanu

sursa foto: arhiva personală.

joi, 5 iunie 2014

Pixie stuff

http://your-vacations.info/

Vorbeam zilele trecute cu I despre diverse. Ca mai mereu săream de la un subiect la altul. Printre altele mai strecuram câte o glumă atunci când venea vorba de capitolul iubire. Cred însă că revistele pentru femei au dreptate când numesc această categorie precum "dragoste si sex". Ce iubire, dom'le?! Unde te crezi? În fine, ideea era că trecusem de la concepţia aia cretină "trebuie să săruţi multe broaşte până să-ţi întâlneşti prinţul" la "am sărutat un prinţ dar s-a transformat într-o broască". Hilar, nu? Stupid mai degrabă dar se întâmplă mai des decât crezi.

Bun. De la fraza asta mi-au venit în minte multe scenarii de filme şi alte prostii din cultura pop. Chestia haioasă aici e că în ultimele două săptămâni am fost vizitată de o stare de "miserupism" accentuat cu valori ce indică o cronicizare. Am devenit din panicata din sesiune genul ala de pixie girl, pe care de altfel îl cam detest. Dar e vara (deşi azi în gara din Luxembourg erau 15 grade) şi merge o aşa stare.

Ei şi fiind eu aşa am început să văd lucrurile altfel prin Paris. Petrecere, lume, voie bună, discuţii, shit like this... Mi s-a întâmplat ceva demn de unul din filmele mele favorite "500 days of Summer". E o scenă mai spre final când Summer îi spune lui Tom cum şi-a întâlnit actualul soţ. Un artificiu, un clişeu însă draguţ. Tipa îi spune că se afla într-o cafenea şi citea dintr-o carte şi un tip a întrebat-o ce anume citeşte. Minunat, nu? Să vedeţi la mine faza pe care Cristi ar confirma-o dacă ar avea datele mele de contact. Tocmai ce mă îndreptam spre acea petrecere menţionată mai sus. Aveam în geantă cadoul pe care urma să i-l dau unui coleg francez care învăţa limba română: prima mea carte, e destul de simplă, micuţa, cadoul perfect. Mă plictiseam aşa că am început să răsfoiesc propria carte. Ştiu, narcisist! Întâmplarea face să aud din dreapta mea un "ce citeşti?". Adică, hello, în română, în metroul din Paris. Clişeu? A, şi evident era o voce masculină că deh, altfel nu avea farmec. Mai departe nu continui. Că urma petrecerea şi... na.


Care e ideea aici... Că atunci când nu te aştepţi se întâmplă chestiile alea simpatice. Cu cât mai "pixie" cu atât mai bine. În starea de disperare de dinainte nu făceam decât să îmi accentuez stresul. Aşa uite, m-am ales cu un nou amic, la petrecerea respectivă totul a fost... ca la o petrecere. Toate bune şi frumoase. Acum că am plecat iar, voi avea parte de alte experienţe. Senzaţii tari de data asta. Nu doar aşa "pixie".


Am fost prea închistată în ultima vreme în păreri şi sentimente învechite. Şi îmi făceau rău. Cât sunt plecată de acasă vreau ca tot omul normal la cap să profit. Am învăţat de mi-au crescut dioptriile cu două numere de abia mai văd numărul de la autobuze, am conceput zeci de pagini de referate, am susţinut examene. E timpul pentru o relaxare. Pentru un "turn off" la stres. La lucrurile negative. La trecut. Acum e acum. Tocmai ce am vorbit în seara asta într-un pub grecesc din oraş cu o Maestră Reiki. Nice, huh? Mă apuc să citesc cartea pe care mi-a împrumutat-o, că deh, încă am o groază de blocaje... Şi voi mai avea. Însă efortul de a scăpa de ele nu e depus degeaba. Pixie sau nu, boemă sau nu, tot eu sunt. Am trecut prin o gramadă de experienţe, bune şi rele de când sunt plecată prin Europa. A pornit ca o simplă bursă de studii, s-a transformat într-una de cercetare (peste 60 de cărţi photocopiate pentru licenţă şi poate şi alte studii), a evoluat haotic într-una de viaţă. Am pierdut, am câştigat. Am adunat, ăsta e cuvântul potrivit. Sunt, cumva, entuziasmată şi fericită. Am ţopăit prin casă azi fiindcă am ajuns cu bine. Fiindcă nu mi s-a rupt bagajul de exemplu. Că am mâncat bunătăţi greceşti şi am discutat despre inspiraţie şi scris cu o femeie interesantă. Că sunt acum într-un loc unde mă simt iubită. Fiindcă, între noi fie vorba, lunile în Paris au fost cam reci...

Oricum... sunt bine. Aici nu am scris cine ştie ce. Am un jurnal de călătorie unde am scris lucrurile cu adevărat personale. Plus un altul cu poezii. Evident, nu cine ştie ce, nimic elaborat. Am gândit mai mult decât am scris în sensul ăsta... Temele şi referatele mi-au ocupat într-o perioadă şi zilele şi nopţile. Aşa că am totul, cu adevărat, încă doar în mine. Şi simt că explodez. Aş vrea să povestesc cuiva tot ce mi s-a întâmplat. E ceva de împărtăşit. Nu de citit. E o diferenţă...Vreau să fie mai personal. Nu doar rânduri pe un blog rece. Vreau să îmi vezi lumina din ochi, sau lacrimile. Să vezi fiecare gest, reacţie. Fiindcă deşi alături de oameni, a fost un drum pe care l-am străbătut de una singură. "Singurătate" este un laitmotiv al călătoriei mele iniţiatice.

Şi, poate cine ştie... vei fi chiar tu. Oricine ai fi. Poate vei fi chiar tu...


Raluca Băceanu

luni, 13 ianuarie 2014

Discuţii despre doctorat - în anul doi de licenţă -

thebizcoachblog.com

Azi am susţinut examenul pe semestrul I la Pedagogie. O parte scris, o parte oral. Cu Sorin Cristea, unul dintre cei mai bine pregătiţi pedagogi şi autopedagogi de la ora actuală.

Aveam emoţii, ca de fiecare dată. Mai ales că noaptea trecută nu prea m-am înţeles bine cu Moş Ene. Cam de când a început anul, cu examene şi stres. Studentă, sesiune, cam la asta se limitează vocabularul meu când sunt întrebată ce fac, cum mă mai descurc. 

Azi, 13 ianuarie, zi de noroc pentru mine, nu pentru că aş fi încununat examenul cu nota 10 - proful spunea că aş merita un 10 plus dacă s-ar putea, hihi - ci pentru că acest mare om a văzut ceva în mine, fapt ce m-a bucurat enorm şi mi-am dat seama că am încă un motiv pentru a continua pe acest drum. Fiind elevă a Colegiului Naţional "Spiru Haret", am aflat informaţii preţioase despre extraordinarul Haret. De ceva vreme cochetez cu ideea de a aduce ceva nou în educaţie, fie şi ca simplu profesor de şcoală generală, ceea ce voi şi deveni în maximum doi ani. Doar că discuţia cu Sorin Cristea mi-a oferit o şi mai largă perspectivă. Corectându-mi lucrarea, punând câteva întrebări pentru a verifica dacă am înţeles şi nu doar am memorat informaţia, l-am văzut că este mai mult decât mulţumit. După două pagini citite profesorul mi-a propus să facem un doctorat pe metodologia istorică. De fapt, mi-a propus vreo două teme mari, prea puţin abordate la nivel european, cu atât mai puţin la nivel de ţară. Ceea ce mi-a provocat o reacţie pe care nu am mai avut-o niciodată: am simţit încredere şi o mare responsabilitate ce îmi este acordată şi că nu trebuie sub nicio formă să dezamăgesc, fie pe domnul profesor, care mă privea - şi nu glumesc! - cu multă speranţă, fie educaţia însăşi. 

Nu se ştie unde mă va duce viaţa, ce voi face în cele din urmă, dar am o perspectivă conturată mai bine ca oricând. Era o vreme când doar mama credea în mine, iar sistemul mă împroşca deseori cu noroi - încă se mai întâmplă - dar văd că de la o vreme încoace oameni de succes, pedagogi desăvârşiţi, profesori dedicaţi chiar îmi acordă credit, şi nu mă refer doar la cele pentru facultate. În sfârşit truda, pierderile suferite pe plan personal îmi sunt recompensate. Cu cât muncesc mai mult, sunt mai fericită. Poate că pentru unii asta nu înseamnă nimic, dar pentru mine da. Eu nu caut calea simplă spre a avea bani sau proprietăţi. Eu caut cunoaştere, chiar şi cu riscul de a trăi la limită. Nu e situaţie nouă, nu am avut cea mai fericită viaţă. În planul învăţării, realizării pe acest plan umanist, am câteva satisfacţii.

Acum nu îmi doresc decât să continui şi să nu dezamăgesc, mai ales pe mine. Vreau să fiu mândră de mine, de ceea ce fac, să călătoresc când vine vorba de studii, să culeg din fiecare ţară tot ce se poate pentru a pune la cale planuri bine structurate cu obiective realizabile şi cu finalităţi pe măsură. Vreau să îmi urmez acel ideal nealterat pe care îl am de la 15 ani, să schimb ceva în bine. Iar educaţia este modul cel mai bun - deşi cel mai dificil - în care aş putea aduce un mare bine alături de persoane care mă pot ghida cu înţelepciune pe acest drum.

Chiar nu mă aşteptam ca un profesor vreodată să îmi sugereze o lucrare de doctorat, şi chiar să dorească în mod special să o realizeze cu mine, în condiţiile în care la momentul actual abia pot spune că am cu cine să fac lucrarea de licenţă, pe o cu totul altă temă decât mulţi se aşteaptă citind prezenta postare.

Sunt fericită. Ştiu că mulţi vor găsi de comentat ceva. Că cine ştie ce interese sunt la mijloc, că vezi-Doamne nu sunt atât de capabilă pe cât mă cred sau sunt crezută şi alte asemenea răutăţi gratuite. Până la urmă, se va vedea pe viitor cât sunt de competentă în această activitate. Poate voi fi o profă banală pentru tot restul vieţii, poate îmi voi schimba domeniul, poate voi ajunge în cine ştie ce ţară din Europa cu o slujbă mediocră. Ţine şi de noroc, dar am de gând să muncesc, să lucrez la motivaţia interioară. Notele nu sunt totul, nici vorbă. Nici măcar bursa... sau bursele. Contează cum voi utiliza cunoştinţele. Anul trecut am dat meditaţii unor elevi de clasa a XII-a... şi vă spun cu bucurie că am reuşit să îi fac să înţeleagă, să aplice, să analizeze şi să sintetizeze informaţiile mai bine decât ar fi făcut-o ascultând de o profesoară de 60 de ani, care încă mai vede în istorie una evenimenţială... Şi nu că ar fi vina ei, dar vremurile se schimbă, la fel şi metodele, procedeele şi tehnicile de instruire şi evaluare...

Mă voi gândi serios la ce am de făcut pe viitor lucrând asiduu în prezent şi învăţând din greşelile din trecut.


Baftă tuturor care au conturat în minte un scop. Nu vă îndepărtaţi de la el dacă merită! Deveniţi acei oameni pe care voi înşivă i-aţi admira şi respecta!

Raluca Băceanu


duminică, 5 ianuarie 2014

Schismă

meandmyrandombrain.wordpress.com 
S-a produs o Schismă între noi,
Un centru gol desparte Vestul meu
De Estul tău,
Nimic din credinţa noastră dreaptă
Nu se mai aplică aici şi devine rară.

Primatul meu nu îl accepta pe-al tău,
Cum nici supremaţia ta eu n-o doream,
Precum Nicolae,
iar tu un biet Photios,
În lung război noi ne-am şi avântat.

Când mai târziu, pe la 1054,
A murit şi ce mai pâlpâia,
Tu, înfumurat de titlu-ţi pompos
de Ecumenic,
Ai uitat misiunea ce-a rămas...

***

Servus, servorum amor.

Raluca Băceanu
5 ianuarie 2014




joi, 2 ianuarie 2014

Pune totul la îndoială


twepics.com
Poate dacă am face asta mai des, ne-ar fi mai bine. Pe toate planurile. Riscul e că vei rămâne însă cu... nimic. Odată ce pui la îndoială sentimente, concepţii, principii, reacţii, gânduri, e posibil să realizezi că eşti o marionetă, iar că sforile sunt ideile pe care le avem, idei care nu ne aparţin de cele mai multe ori nouă, ci societăţii. Ne raportăm la normal ca la perfecţiune, când el nu este decât un produs al experienţelor pe care le-au avut alţii înaintea noastră. Noi, tu, eu, ei bine, alţii nu ne reprezintă mereu. Aşa că exerciţiul de mai sus, din titlu, ne poate ajuta să ne regăsim.

În felul ăsta vezi ce te face fericit, de ce te face fericit, cum ar trebui să îţi atingi acest scop şi aşa mai departe. Vezi dacă singurătatea pe care o simţi, nervii, frustrările, au un temei.

Eu aşa mi-am dat seama că postarea de pe 30 decembrie e puţin cam pusă sub semnul unor emoţii pe care le simt din cauză că mă raportez prea mult, involuntar, la tendinţa generală. Nici măcar nu îmi pun întrebările potrivite. Gândesc în trecut, uit ce trebuie să fac acum, iar când zic acum, înseamnă că nu mai suportă amânare. În timpurile astea oamenii nu mai au timp parcă pentru nimic. Şi puţinul pe care îl vrem nu ne este disponibil. Ca dragostea. A devenit ceva atât de fantezist încât mă gândesc serios să îmi autoinoculez că succesul şi numai succesul, adică, evident, carieta, e importantă. Fiindcă numai asta depinde de tine. De ce să ne complicăm cu sentimente când ele nu sunt decât nişte reacţii chimice la nivelul organismului. Hormoni. Nimic mai mult. Altfel, nimic nu ar mai fi condiţionat. Şi este. Vrei X persoană fiindcă te simţi bine cu ea. Tu, adică. Nu o vrei fiindcă, eu ştiu, o respecţi prea mult, sau fiindcă nu mai vezi un rost în viaţă fără ea. Uite asta ar fi grav, totuşi, să îţi vezi împlinirea prin rolul de iubit sau iubită. În ultimă instanţă, trebuie să faci în viaţă lucruri care să te facă să meriţi titlul de om, de persoană cu raţiune. O dau pe filosofie? Deloc. Trebuie, fiindcă altfel existăm degeaba. Dacă acel lucru ajută pe alţii ca tine, cu atât mai bine.

Punând totul la îndoială, se întâmplă să descoperi cât de egoiste sunt unele porniri de-ale tale. Şi câte sunt! O să vezi atunci cât de condiţionată e de fapt dragostea. Şi atunci nu mai este aşa ceva, devine un fel de afacere în care investeşti sentimente, ştiind însă că există riscul unui faliment. Dar ţie nu îţi pasă, vrei să trăieşti, nu? Şi atunci te arunci cu capul înainte chiar dacă în faţă ai un frumos şi călduţ zid de... plumb. Trezeşte-te, înainte să o facă durerea!

Nu mai face din iubire un element de echilibru în viaţa ta, altfel o să te simţi mizerabil. E bine să fie acolo, parcă îţi dă o oarecare stare de bine, linişte... însă e reală senzaţia asta? Din nou, egoism.

Totul pe lumea asta s-ar putea traduce prin egoism, ori, să-i zicem nevoia de autoconservare. Ar fi bine dacă ne-am gândi şi la alţii în egală măsură cât ne gândim la noi, şi nu fiindcă aşa e corect, sau bine, ci pentru că aşa vrem. Nu o să găseşti gândirea asta la prea multă lume. Nici măcar la mine. Dacă ceva mă determină să fiu mai bună, e pentru că şi eu aş vrea ca alţii să fie mai buni cu mine. Nu fiindcă simt eu o iubire enomă pentru semenii mei, deloc. Sunt dezamăgită. Asta nu trebuie să mă oprească să nu mă gândesc totuşi şi la binele altora, cu toată răutatea şi orgoliul meu. Cu toate astea, încerc din răsputeri.

Atenţie! Trebuie să nu te simţi dezamăgit. Eu mă simt, încerc să nu mai fiu aşa. Dacă ne-am elibera de toate ideile preconcepute, nu ne-am mai simţi în felul ăsta. Cred că nu depinde totul de mine sau de tine. Mai contează ca şi alţii să-şi găsească echilibrul. Altfel riscăm să ne dezechilibrăm cu toţii! Dacă alţii nu pot, nu îi forţa, altfel nu faci decât să joci rolul ingrat de mass-media. Şi nu ai vrea asta. Dacă cineva e pus pe gânduri de ceea ce îi spui, e bine, schimbarea trebuie să vină din el. Nimeni, niciodată nu o să se schimbe de bunăvoie, pur şi simplu. Trebuie să fie ceva care să îi producă un declic în minte, atât. Dacă nu consideră că merită schimbarea, va trăi în continuare în ignoranţa de a lua lucrurile aşa cum sunt, ori, de a le filtra prin nişte principii pe care le are... din cauza mediului, familiei, educaţiei... Nu poţi cere imposibilul de la nimeni.

Eu sunt infinit împrăştiată în gânduri. Asemenea unei camere dezordonate, cu eşarfe şi rochii aruncate pe scaune şi pe birou, aşa şi tot ceea ce simt. Nu reuşesc decât cu greu o ordine. Şi ce e mai greu după ce ai început să te îndoieşti de tot, este să continui aşa. La fel, exemplul cu apartamentul, sau camera. Nu mereu ordinea rămâne astfel. Mai arunci din oboseală o bluză pe canapea, uiţi să o pui la locul ei, apoi alta, şi alta. Şi iar te trezeşti nefericit, simţi că nu îţi mai găseşti locul. Nefericit. Fără scop. Fără... nimic. Pune atunci la îndoială sentimentele. Pune la îndoială mintea. Punea la îndoială sufletul - uneori pare să fie inima. E greu. Nimic nu e uşor. Şi tocmai fiindcă e simplu pare greu. Nu trebuie să decât să încerci să contrazici ce gândeşti, ce simţi, ce vrei să faci. Ca un copil de 3-4 ani, întreabă-te mereu "de ce?". Exact, ca un copil. Apoi continuă, "cum?". Ca la jurnalism, să spunem. Vei vedea în felul ăsta cine eşti. Sau te vei speria cânt vei descoperi că nu te cunoşti atât de bine nici măcar tu. Vei începe atunci să te formezi. 20-25 de ani e perioada când se definitivează personalitatea. Foloseşte-te cu cap de cap în aceşti ani. Şi când zic cap, mă refer la cel de pe umeri.

Eu încă simt o dependenţă de anumite lucruri. Încerc să o reprim, în primă instanţă. Poate cu timpul va dispărea. Chiar dacă totul din mine strigă în acest moment că am nevoie de acel ceva. Sevraj? Da. Dar mai ştiu că orice poate fi lecuit. Absolut orice. Mai puţin moartea. De aceea, chiar şi aşa tristă cum sunt eu de obicei - ori resemnată?! - vreau să scap de dependenţa asta. Sau de ele. Mereu sunt mai multe. E imposibil ca acum să fiu mulţumită, trebuie să treacă un timp să mă acomodez cu ideea asta deşi o am în minte de prin noiembrie anul trecut.

Încearcă din răsputeri se te descoperi. Când te vei simţi debusolat, înseamnă, culmea!, că eşti pe drumul cel bun.

Succes!

Raluca Băceanu

P.S Dr. House are nişte replici bune uneori.

miercuri, 1 ianuarie 2014

NeÎncadrabila

innovari.deviantart.com

Asfalt negru
Asfalt gri,
Chiciură, noroi uscat,
Fum şi un cer metal,
Te aşteaptă în oraş.

N-are rost şi sens ori timp
Să mai vrei ceva în schimb,
N-are rimă, n-are grai,
Sunt pe "mute" setată, vai!
De n-aş fi, aş scrijeli poveşti
Despre vieţi îndepărtate
Când tu însuţi îţi jurai,
Să-mi dai 
Multe sărutări ceva mai... calde?!

Nu. Nu e vremea
Să fugim
Să plecăm în galaxii,
Să ne îndopăm cu heliu
Râsetele n-ar ieşi...

Scrumul din pământ
Plus apă
Dă o naştere, zic,
Prematură.
Unor dubioase gânduri
Ce-ţi încreţesc 
Sufletul?
Plăpândul. Vezi că parcă
Îţi cam sare prin gură!

Şi ceva parcă apasă,
I-atmosfera? Gerul?
Sau aşa e înăuntru
Radiind un frig
Crescând...?

Nu mai trebuie pereţi
Tavanul surpat e 
Absent. S-a umplut de 
Gheaţă. E apa ce-a-ngheţat din
Acel tavan care nu a încetat să
Mai plângă.

Blaga, unde eşti,
De ce-ai plecat?
M-ai lăsat în sensuri 
Sparte. Rupte de ţipete
Înfundate.
Alergături
Nefinalizate!

***

Fără formă sau un scop
Se preling din minte toate,
Nu îmi plac, caut Destinul
Vorbelor tocmai scuipate...

Ca o pată a lui doc. Psi,
Veşnic fluture storcit,
Veşnic mort, nelămurit.

Aşa-i "pompa" de crispată
De lichidul gros, flegmatic
Al micuţei subsemnate.

Tac şi tic, nu tic şi tac,
Bat firavele braţe şi
Agăţată-atârn de ele
Într-un hău nedesfundat...

"Ţâr" de enşpe mii de ori
Şi o voce de robot,
Zeci de apăsări 
Pierdute
Într-un ropot de suflări.

Zeci de litere lipite,
De încremenite degete,
Şi un ochi ce-abia fixează
O fereastră falsă, 
Una cam dreptunghiulară.

Un slab sunet... apare?
N-apare. Căci 
E departe şi sincer,
Probabil habar nu are!
De secretele dintre sinapse,
Multe, dintr-un val tăcut,
Un tsunami iată
Se şi miji pe loc!

Nu e sunet. Nici acum.
Nici ieri, nici azi, nici mâine,
Chiar dacă e vorbăreaţă,
Tăcerea. "Este?"

"Douăacâteopt" dispare,
Pompa seacă,
Aproape moare.
Putrezeşte endorfina,
Singură, şi-oxitocina...
S-a topit şi dopamina?!

Ieftin, "douăacâteşapte" 
Răsare într-un negru, sau roşu
Surd.
Ochi de peşte, 
Ce blestem!


***

Trotuare-n cenuşiu
Pictate. Aburi
Impostori de fum.
Nopţi învineţite-n 
Minus... multe
Infinit de multe 
Grade.

Iată! Totul nu mai-i nici scrum.
Dar uite!
Acolo, sus, nu e o pasăre?



1 ianuaie 2014
Raluca Băceanu



luni, 30 decembrie 2013

Viaţa în prima zi la 20 de ani


Sursa: usualerror.com
Să vedem un scurt bilanţ? Nope, plictisitor.

Să vedem câteva gânduri, aşa cum obişnuiam odată? Mi-am pierdut exerciţiul de a spune ce simt pe blogul acesta. Cineva chiar mi-a strigat în cadrul unei mici "altercaţii" că eu spun ce am pe FB, dar niciodată nu mă destăinui cuiva, că prefer să "mă laud" unor străini cu problemele mele şi că de asta sunt aşa de singură. Well, ce argument prost. Sau, cine ştie... eu însă îl văd prost. Nici măcar argument nu e. Nu e nimic. E o mică "vomă" de cuvinte care nu prea m-au atins. Dar m-au scârbit pe moment.

Am senzaţia că dacă spun ceva într-un mediu online, ostil, nu vede nimeni. Nu scriu pentru nimeni. În general. Nimeni de acum. Scriu mai mult pentru posteritate. Scriu în speranţa că cineva, la un moment dat în viitor mă va înţelege. Fiindcă, sincer, acum, cu cât încerc să mă deschid mai mult, cu atât devin mai încâlcită în gândire pentru ei. Ca părul meu creţ când nu îl pieptăn o săptămână. Aşa de încâlcită le par.

Ieri, chiar de ziua mea, am purtat un dialog cu o persoană la care ţin într-un mod involuntar, inconştient, în fine, înţelegeţi ideea. Şi am vorbit cu orele. Degeaba. Cu cât îi explicam, cu cât mă înecam cu propriiile cuvinte încercând să îi vorbesc cu sufletul, cu inima, cu mintea, cu tot ceea ce ar putea să se manifeste o persoană spre înţelegerea, acceptarea, aprecierea, iubirea celeilalte, cu atât persoana respectivă se îndepărta de la umilul meu scop. Chiar mi-a spus că îşi dă seama că are mai multă minte decât mine şi că sunt naivă. Interesant. Aşa o fi. Deşi am vaga senzaţie că se cam înşeală. Vagă, zic şi eu. Am zâmbit. La un moment dat te saturi să îndrepţi cascada de argumente pe care le ai cuiva care nu le vede, nu le înţelege, de fapt, ce zic, nu e în stare să le audă. De aici zâmbetul. Zâmbetul resemnat care însă strigă "tu auzi ce spui?". Zâmbetul pe care nu îl înţelege, nu reuşeşte să îl aprecieze. Şi măcar de-aş fi eu cea superioară, cea înţeleaptă, geniul neînţeles. Nu sunt. Şi totuşi, aşa mediocră, sau puţin peste medie cum sunt, ei nu reuşesc să descifreze ce sunt, ce reprezint. Şi asta îmi aminteşte de un vers dintr-o poezie, Dilema atomului. "...Ce sunt, ce reprezint, de parcă v-ar păsa?... Tot ce vă place e că-s încărcată pozitiv..." Mai sunt eu oare încărcată pozitiv?

În fine. E greu, e complicat, e urât, e cum nu se poate mai prost şi mai rău. Ce? Modul meu de trăi, de privi lucrurile raportat la tendinţa generală. Sunt atâtea lucruri care mă nemulţumesc. Am încercat să mă simplific, tot eu am încercat să îmbrăţişez o schimbare - te-ai prins? parola ta, baby - ca să deschid iar ochii şi să mă întreb, "de ce şi pentru cine, Raluca?".

Exact. Pentru nimeni. Prietenii au şi ei viaţa lor, relaţiile lor şi asta îmi dă dureri de cap. Sau febra e de vină? În sfârşit, detest cuplurile. Bun, şi eu formez alături de cineva un aşa-zis cuplu, şi îl detest chiar şi pe ăsta, deci nu încercaţi să vă simţiti lezaţi în vreun fel de ceea ce spun. E o părere pe care o am de mult timp. Am fost cea mai fericită alături de cea mai bună prietena a mea cât timp niciuna nu avea iubit. Cât am fost noi două, prietene din liceu, doar noi două, amuzându-ne şi discutând de tot felul de nimicuri. Acum, cri-cri, vorba greierului. Nimic. Relaţiile astea strică prietenii. Nu mai ai timp să mai stai cu prietena din liceu, din şcoală sau din grădiniţă. Poate ea a plecat în altă ţară, poate încă e vecina de bloc. Când avem relaţii uităm de tot în jurul nostru. Mă enervează atât de mult chestia asta încât îmi vine să zbier. Dar mă doare, sunt răcită aşa că mă abţin.

Aproape toate prietenele mele au iubiţi. Şi, evident, când nu sunt la facultate sunt cu iubiţii. Am ajuns să ne dedicăm doar timpul numit "ferestre" unele celorlalte. În rest, "sunt cu X, lasa că ne vedem la facultate", " nu pot azi, i-am promit deja lui Y că ne întâlnim". Iar dacă nu au iubiţi, parcă devin nişte obsedate după senzaţii tari şi după grupuri dubioase. Cu ochii injectaţi de nesomn, de nopţi nedormite privind cu orele seriale care mai de care mai ciudate, îşi plâng existenţa spunând mereu şi mereu aceleaşi prostii " nu o să mă mărit niciodată", "nu o să am un iubit niciodată" etc. Am obosit să le aud, să le mai vreau compania. Şi le pierd. Prietenele. Şi nici nu mă sinchisesc prea mult să le recâştig fiindcă mă întreb apoi ce mai am eu în comun cu ele. Aproape nimic. Câteva amintiri când toate lucrurile de mai sus nu contau.

Desigur, nici eu nu sunt perfectă. Nu am spus niciodată ce prietenă bună aş fi eu. Nu fac cadouri, nu ies în oraş, şi asta fiindcă în majoritatea timpului am doar scame în buzunare, nu îmi place mersul în club, nu nimic. Nici măcar nu mai scriu, am intrat într-o gaură neagră de unde nu ştiu cum să mai ies nici dacă mi-aş descărca din mintea lui Stephen Hawking cunoştinţele de fizică. Sunt într-o gaură neagră numită, poate, Ataraxie. Sau în alta numită Depresie. Sau alta numită "I don't give a shit". Nici eu nu ştiu.

Şi tu, acela care crezi că mă dau rotundă, fiindcă ştiu că eşti acolo rozându-ţi pieliţele de la unghii plin de nervi pe orice îţi iese în cale, ţie îţi urez un foarte sincer "pleacă de pe blogul meu". Nu înjur. Nu aici. Sunt totuşi o tânără domnişoară bine crescută virtual. Face to face mă transform în birjăreasă. Fără nicio mustrare de conştiinţă. Aşa că... hai, ce mai aştepţi?...

Şi tu, acela care zâmbeşti ştiind că şi tu ai trăit sau trăieşti în gânduri dureri interminabile datorate societăţii, te salut şi te îmbrăţişez. Îmi surâde ideea de a îmbrăţişa virtual pe cineva care mă înţelege, asta în cazul în care chiar există. Exişti? Fiindcă te aştept de o viaţă. Serios.

Nu mă pot abţine să nu fiu deranjată în vreun fel sau altul de superficialitatea dată vieţii de contactul permanent cu tehnologia. Mă urăsc de câte ori dau un check-in în mai ştiu eu ce pub doar pentru că am cretina satisfacţie de a şti că lumea ştie unde sunt. Şi o urăsc şi la ceilalţi. Altfel aş fi fost cam ipocrită. Urăsc că în loc să vorbesc despre lucruri care mă pasionează, ajung la o masă împuţită din Spring Time de la Universitate vorbind de reducerile de la Outlet, cel la doi paşi de Spring, de pe str. Academiei. Sau despre băieţi. Sau despre micile trucuri pe care le fac fetele ca băieţii să nu-şi piardă interesul. Când eu, poate, mi-am pierdut de prea mult timp interesul pentru... mda, se subînţelege. Şi nu, nu e chiar lucrul acela evident. E celălalt. Mă bucur că am fost clară. Ideea e că e obositor să respingi prostiile care vin din partea societăţii şi să le accepţi pe cele ale tale. Şi mai obositor şi dureros e când ceea ce vine din partea societăţii corespunde cu unele idei de-ale tale - vezi bancul cu lacatele şi cheile. De exemplu treaba asta cu fetele care vor să îşi menţină mereu partenerii alerţi. Corsete, rujuri, lenjerii sexy şi alte cuvinte desprinse parcă din vocabularul unei starlete porno. Că, deh, trebuie menţinut interesul. Dar voi băieţi, cum faceţi să ne menţineţi nouă viu interesul. O, am uitat că pe Terra sunt mai multe femei decât bărbaţi şi de asta vouă parcă vi se cuvine totul, netrebnicilor, voi nemaifăcând absolut nimic. Că, na, femeia e cea care trebuie să îl ţină pe bărbat lângă ea, altfel el pleacă la alta. Pleacă, zic eu. De când a face parte dintr-un sex şi nu din celălalt constituie un avantaj. Mai suntem cumva prinşi în Evul Mediu? Observ că da. Altfel nu se explică de ce încă femeile fac parcă totul într-o relaţie. Aud atâtea fete care fac o groază de surprize iubitului, imaginea tipului care vine obosit de la muncă sau facultate, şi ea, fata, instrumentul perfect îmbrăcat în carne, ea este cea menită să-i alunge oboseala, de parcă el, săracul ar fi Suleyman sau mai ştiu eu ce sultan sau prinţ al lumii. Frustrată? Da, recunosc că sunt fiindcă nu am auzit recent de niciun tip care să umple camera iubitei cu lumânări, un clişeu, dar până la urmă, ceva drăguţ. Nu, domnule! Ea e sexul frumos, ea trebuie să se ocupe de "cheştiile ăstea iestetice". Păi cum nu?!

Şi când e totul lapte şi miere mi se pare suspect. Şi intru la bănuieli. Şi iar nu e bine. Pur şi simplu niciodată parcă nu e bine ceva prin simplul fapt că niciodată nimic nu e perfect. Şi trebuie să ne obişnuim cu ideea asta. Eşti cu iubitul şi simţi că nu mai ai nevoie de nimic altceva pe lumea asta? Ei bine, ştiu sentimentul, dar după ce el pleacă pe uşă tu, ca fată, o să te gândeşti mereu ce face, cu cine este, de ce nu stă cu tine şi alte nebunii... Iar dacă nu te întrebi, ori eşti prea proastă... ori eşti prea proastă... Nu există cale de mijloc. Bărbaţii iubesc şi ei sincer, da, dar te pot iubi sincer pe tine în timp ce pe alta o iubesc doar... aşa, că e şi ea acolo. Iar dacă ai încredere totală în el... bravo ţie, însă nimic nu e roz pe lumea asta şi sigur ascunde ceva băiatul. Nu există să nu fie ceva.

Credeţi-mă, aş vrea să cred că există iubire adevărată. Am simţit-o, până să nu mai rămână decât puţin scrum... şi lacrimi. Şi eu, ca şi alte fete, am fost dezamăgită. Drace, mereu sunt. Şi îmi spun că eu nu fac ceva bine, însă discutând cu oameni mai trecuţi prin viaţă decât mine, observ că nu eu am dat-o în bară. Şi tot ei îmi spun să renunţ la iubirea asta bolnăvicioasă. Şi renunţ, uşor-uşor, asta fac. Fiindcă îmi dau seama când cineva nu iubeşte. Orice ar spune şi ce ar face el, e evident. Însă nu pot să rup nimic. Nu-mi stă în fire. Ca dintr-un sado-masochism spiritual, sentimental, ce mai vreţi voi, mă sacrific ca un porc de Crăciun pe altarul a ce? A nimic. Uite, da, aici sunt naivă. În alte chestiuni, nu prea cred.

Nu îmi doresc multe lucruri. Nu am nevoie aproape de nimic în plus faţă de ceea ce am. Însă îmi doream ceva specific vârstei ce nu prea pot să am. Din exterior, bineînţeles că totul pare bine, frumos. Numai eu ştiu cât mă macină. Dar încă iubesc. Din păcate pentru mine. Din fericire pentru el. Asta e viaţa. Sper la ceva mai bun, la o schimbare de data asta asumată de el, dar nu am norocul ăsta. Uneori mă întreb ce mă ţine legată de un astfel de om rece, incapabil de sacrificiu. Cu cât mă întreb mai des, cu atât mă îndepărtez mai mult. Şi o ştie. Nu face nimic însă. Se lasă purtat de vânt precum o frunză cretină şi fără minte. O frunză pe care dacă o calci în picioare trosneşte a uscăciune. Trosneşte fiindcă nu are pic de sevă. Oricât de multă sevă ar primi de la mine.

Eu nu pot. Nu înţeleg. Cum după ce ai oferit totul cuiva nu e în stare de... nu mai contează.

Am lămurit-o cu prietenii, cu relaţiile. Cam asta e viaţa la 20 de ani. Nu foarte diferită de cea de la 19 ani. Parcă mai tristă puţin, parcă mai rece, parcă mai multă singurătate.

Mâine e Revelionul. Mi-am anulat planurile din lipsă de sănătate şi chef. Fiindcă merg mână în mână. Voi sta cu mama ca în vremurile bune. Cred că din 2007 sau 2006 nu am mai făcut Revelionul doar cu mama. De la etajul 10 se văd frumos artificiile. Dacă nu o fi ceaţă. Atunci chiar îmi... atunci nimic.

Nu înţeleg cum poţi să mai fii dezamăgit din moment ce ai  încetat să îţi mai hrăneşti speranţele în oameni, prietenii, iubire? Nu înţeleg de ce mă mai enervează snobismul lui X sau balivernele lui Y, ori răceala lui Z.

Dă-mi, Doamne în Noul An răbdare cu toţi oamenii pe care îi întâlnesc, şi, poate, o doză de acceptare, apreciere şi dragoste din partea... cui vrei tu, ori cei vechi, ori cei noi pe care îi voi întâlni. Fiindcă, în ultimă instanţă nu ne dorim decât acceptare, un zâmbet şi o îmbrăţişare caldă. Asta dacă nu devenim nişte dr. House cu toţii.

Fie ca Noul An să vă lumineze minţile şi să vă debarasaţi de toate rahaturile din media şi din societatea asta perfidă, să reconsideraţi prezenţa unor persoane în viaţa voastră fără să vă lăsaţi influenţaţi de o vorbă spusă aiurea, ori dimpotrivă, să vă respectaţi şi să alungaţi tot ce vă face nefericiţi. Eu aşa o să fac. Vreau să am puterea asta. Măcar atât.


Raluca Băceanu

vineri, 30 august 2013

Harul - partea a doua sau Cum piere un scriitor


M-am apucat serios de treabă pentru a doua parte a trilogiei HARUL. Până acum romanul are 11 pagini, 11 pagini încărcate emoţional într-un mod de nedescris aici, pe blog. Veţi simţi şi voi probabil 1% (şi credeţi-mă, e mult şi atât!) din ce simt eu acum când veţi parcurge romanul.

E ca atunci când naşti. Imaginaţi-vă că mă simt ca la o naştere a unui copil de 10 kilograme, unde simt durerea atât fizic cât şi psihic. Pur şi simplu mă simt sfâşiată în două bucăţi.

Am reînceput să scriu  fiindcă abia acum am ajuns atât de la pământ emoţional încât să fie vital scrisul pentru a transmite nişte emoţii, sentimente, stări, într-un mod autentic; dacă nu scriu simt că mor pur şi simplu.

Da, sunt vraişte. Sunt într-un hău unde nu există înţelegere, dragoste, unde mă simt imposibil de descris de singură. Mai rău de un milion de ori faţă de cum mă simţeam când am scris prima parte a seriei.

Într-un fel sau altul mi-am distrus viaţa personală. Mi-am îngheţat sufletul în timp ce inima clocotea. Sau invers. Greu de descris. În cele din urmă, au ajuns ambele să clocotească până au dat pe-afară. Mi-am spus că nu mai suport, că nu se mai poate aşa, că trebuie să ucid ce a mai rămas bun dintr-un sentiment până nu devine rău, fiindcă altfel nu am cum să îl mai salvez. Şi prin asta am mai omorât o parte din mine care e de azi în proces de putrefacţie riscând să contamineze şi restul de afectivitate rămas în mine. Şi probabil că şi aşa se va întâmpla.

Dar nu mai contează cum mă simt eu. Nu mai contează cârtiţa din piept, şobolanii din stomac, nu mi contează nimic din durerile astea, din foamea interioară atâta timp cât din distrugerea mea rezultă ceva bun. Ca atunci când din mijlocul unei mase de putrefacţie iese un fir de plantă, o floare, ceva ce pare imposibil dar care se întâmplă.

Mă sacrific pentru o poveste care există într-un alt univers şi care trebuie auzită şi aici, în lumea unde singura iubire care există e cea pentru rodul inspiraţiei, şi nu pentru inspiraţia propriu-zisă care distruge scriitorul.

A început travaliul. Abia acum a început. Şi nu o să se termine decât în momentul când o să fiu complet secată de viaţă. Viaţa mea pentru viaţa din paginile unei cărţi. Viaţa mea, fericirea mea, pentru nemurire, pentru alţii... pentru cei care mă vor citi şi mă vor iubi pentru acest sacrificiu pe care îl înfăptuiesc.


Sursa foto: www.lonelyreload.com

30 august 2013
Raluca Băceanu

P.S Şi ştiu că pentru tine nu înseamnă nimic tot ceea ce fac, da, tu, te ştii foate bine. Dar îţi mulţumesc pentru dezamăgire. Îi mulţumesc demomului care te posedă pentru tot ce a făcut. Fii sigur că pentru cei ca mine romanul va conta. Cei care au iubit, adică...Şi cei care au preferat să ucidă sentimente muribunde decât să se hrănească din ele. 

miercuri, 7 august 2013

Cand istoria se repeta de Raluca Baceanu - exclusiv pe blogul Moshului SF!




Am făcut-o și p-asta!

No more words... (insert drums right here....) http://moshulsf.wordpress.com/2013/08/07/exclusivitate-moshul-sf-proza-de-raluca-baceanu/

Mulțumiri Moshului SF pentru cuvintele încurajatoare...

”Lucrul foarte important însă, în opinia mea, este curajul scriitoarei de a sacrifica spectaculosul ideii științifice în favoarea profunzimii ideilor sociale. Nu mă interesează ce înseamnă sau cum s-a îndeplinit călătoria în timp, mă interesează mai mult implicațiile unei asemenea descoperiri. Iar aici Raluca Băceanu vine cu niște idei extrem de interesante… poate chiar prea interesante dacă vom parcurge frazele de final! Idei care se potrivesc perfect cu acel „what if?” propus de clasicii SF-ului american, oameni fără prejudecăți și deschiși oricărei interpretări viabile a unei ipoteze science fiction.”


Cui o să-i placă, știe el de ce...


 Raluca Băceanu
7 august 2013

Share on FB!

Moon Phase