vineri, 30 ianuarie 2015

Gaga şi Vrăjitoria masculină



Intraţi aici mai întâi: https://www.youtube.com/watch?v=niqrrmev4mA

Citind toate ce se scriu despre vrăjitorie şi rămânănd fie consternată fie amuzată, am decis să ascult nişte muzică pentru inspiraţie. Şi cumva am ajuns la controversatul videoclip al lui Lady Gaga, Alejandro, pe care îl ştiam de ceva timp, dar la care nu mă mai gândisem.
După ce am citit şi criticat în gând fie părerile misogine din istoriografie, fie cele mai recente, profund feministe, am ajuns cumva la tema mea de licenţă care pare, culmea, explicată şi de videoclipul ăsta.
O vezi pe Gaga înconjurată mai mereu de cîte un grup de bărbaţi efeminizaţi într-un mod grotesc. Ei, eu am văzut-o pe ea drept reprezentantă a feministelor (cât şi a acelora care resping această etichetă, dar care se dovedesc a fi, în final, feministe) care se dedică unei cauze în loc să caute nişte consecinţe reale, nişte explicaţii pertinente.
Ea, Femeia, domină tabloul. Aceasta fiinţă de sex feminin impregnează feminitate bărbaţilor, în imaginaţia mea corespondenţi ai vrăjitorilor despre care nu se prea spune nimic în studiile de specialitate. Bărbaţii ăştia care au tocuri şi frizuri ciudate, traşi la indigo, sunt cumva vrăjitorii din statisticile celor executaţi pentru vrăjitorie de prin Estonia, Normandia, Islanda.
Deşi în debut apar doi bărbaţi misterioşi, Femeia este cea care în cele din urmă observă şi determină peisajul. Cei doi, de la început, sunt, după mine, aceia care au influenţat-o pe Femeie să studieze fenomenul vrăjitoriei masculine. Ei sunt bărbaţii care până atunci au făcut o critică acerbă femeilor, o critică misogină (Trevor-Roper, de exemplu).
Femeia asta este într-un fel şi Lara Apps, şi opusul ei, căci acest istoric nu îşi dedică munca în slujba feminismului, fenomen sau tendinţă (cum vreţi voi să îi spuneţi) care a subscris istoria de gen studiilor despre femeie, ceea ce după părerea mea, este destul de dubios.
Alte metafore: Coşciugul reprezintă moartea ideilor vechi ale anilor 1960-1970.
Subiecţii apar rând pe rând supunându-se într-un dans (sabat, much?) dictat, evident, de ceea ce vrea de acum să demonstreze istoricul, în continuare înfăţişat metaforic de această Gaga.
Trimiterile la religie sunt binevenite căci se ştie că cei condamnaţi au fost judecaţi de autorităţi (în general) clericale. Dominicani. Domini Cani! Că tot e celebră sintagma asta de cîini ai lui Dumnezeu. Care Dumnezeu? Nu face parte din discuţia noastră...
Să revenim. După secole în care vrăjitoria a fost văzută exclusiv din perspectiva bărbaţilor istorici ca un act al femeilor din spaţiul marginal, femei frustrate care au avut parte de eşec în viaţa personală, acum a venit momentul ca această Femeie vizibil androgină, deci masculinizată, să îi tempereze pe aceşti bărbaţi care îi seamănă. În ce măsură îi seamănă? Vedem mai jos.
Scena (sau scenele) în care Gaga este aplecată asupra unuia este exact actul supunerii unui fenomen din trecut unuei tendinţe istoriografice din prezent. Apoi, ca prin minune, şi cauza dansează în demonstraţia istoricului ce şi-a pierdut reperul, esenţa de istoric, şi anume să reprezinte istoria, nu să o refacă după coordonatele pe care şi le doreşte (politice, sociale, economice etc).
Dorind să se lepede de ideile trecutului, repetând „I’m not your babe”, adică de acelea care plasează femeia în centrul vânătorii de vrăjitoare - şi nu pe oamenii judecaţi în general pentru aceasta, deci şi bărbaţi şi femei - Femeia nu face decât să supună şi ea, precum predecesorii, ideea unei cauze, şi anume că şi femeia poate studia un fenomen în care suratele de acum câteva secole sfârşeau pe rug. 

Doar că această cauză este înlocuită parazitar în însăşi esenţa ei.
Vedem femei studiind istoria femeilor. Apoi vedem femei studiind istoria de gen care este îndreptată tot spre femei. Vin în ultima vreme femei care îi vor pe bărbaţi în prim-plan. Acele femei care au considerat că fiind oprimaţi prin excluderea lor de la studiul vrăjitoriei (aşa cum şi femeile în epoca modernă timpurie erau oprimate, excluse, judecate şi executate la cea mai mică acuzaţie), vor să le acorde importanţă.
Procesul e corupt, cum deja am spus în câteva rânduri mai sus, de o percepţie modificată care are la bază şi imposibilitatea istoricului, de orice fel, de a arăta trecutul în forma lui de atunci. Este imposibil. În această imposibilitate se naşte un soi de psihoză mută, te identifici cu subiectul. 

Dansezi cu el, te domină. El devine efeminizat, iar istoricul sau Femeia devine masculinizată.
Apare Gaga la un moment dat îmbrăcată în alb în videoclip. Înghite nişte mătănii ca urmare a distanţării studiului asupra vrăjitoriei din perspectivă clericală, spre una laică. Nu se opreşte aici, pentru că ia în derândere, prin costumaţie, ideile vechi ale unei societăţi patriarhale care acum, în societatea postmodernă, nu sunt altceva decât frânturi de ignoranţă care trebuie studiate la rece. Şi evident, acest lucru nu se petrece.

În scena în care videoclipul devine alb-negru pot spune că mi-a format în minte imaginea istoriografiei de secol XX, dar din perspectiva bărbaţilor istorici asupra femeilor care studiază istoria. Subiectul trece pe lângă femeie, ca într-o idee greşită că o femeie nu poate studia fără să se lase sedusă de ceea ce constituie obiectul studiului acesteia. Corect? Da şi nu...
Cînd Gaga apare „devorată” de aceşti bărbaţi mie îmi inspiră eşecul acelui istoric de a se debarasa de genul său atunci când începe să conceapă o istorie de gen.
Femeia, Istoricul, în momentul în care rămâne fără această identitate este cu atât mai mult consumat de ceea ce reprezintă obiectul său de studiu.
.... şi prin această alegorie videoclip- studiul vrăjitoriei masculine, am creionat ipostaza deseori perfidă pe care şi-o asumă involuntar istoricul într-un subiect care se înscrie în rândurile temelor abordate de studiile femeii şi de gen. Deşi secole trec peste fenomenele pe care le studiem, fascinaţia întâlnită azi pentru acestea distorsionează încercarea istoricilor de a realiza o reprezentare cât mai corectă...

joi, 22 ianuarie 2015

Auto-percepţii



Astrale-ţi sunt culorile
Şi cugetările,
Nocturne-ţi sunt pasiunile
Şi revelaţiile

În hedonistele-ţi impulsuri
Aducătoare de furtuni
Se nasc, pe-alocuri
Tenebre din cununi.

Calea ţi-e teleologică,
Căci înecatu-ţi-s-a pragmatismul.
Voinţa îţi e chiar mirifică
Nu ţi s-a-nchis nicicum văzduhul...

Aprinzi mereu câte un ceas
În fuziuni de simţăminte generate.
Îţi bate clipa diferit în lumile născute
De-aici şi pân'acolo... nu-i decât un pas.

***

Şi cei-i un pas mă întreb deseori,
Când totul se petrece chiar aici
În interiorul meu (...)
(...) aşa se întâmplă
De cele mai multe ori...
... şi totul se rezumă la
...
Autopercepţii.

15 ianuarie 2015
Raluca Băceanu

luni, 19 ianuarie 2015

I'm my own path


Well, yes. Şi nu, nu va fi o postare jenantă în engleză. Dar îmi sună mai melodramatic titlul scris astfel.

Să vedem de unde şi până unde...

Observ că îmi ia din ce în ce mai puţin timp să analizez un om. Evident, or exista şi excepţii de la regulă, dar în momentul de faţă nu pot spune că simt ceva în neregulă în cercul meu de apropiaţi. Care, trebuie să subliniez este mai restrâns decât se crede.

Am realizat însă că este deosebit de greşit a considera o persoană (sau, cel puţin, alta decât tine însuţi) un drum pe care îl ai de străbătut. Entuziasmul este cauza părerii greşite. Slavă Ciocolatei că piere rapid. Drumul s-a deshis poate, prin întâlnirea cu o anume persoană. Asta nu înseamnă că îţi e drum. Doamne, drumul e acela pe care calci, dacă e să fim cinici şi... pragmatici. În sensul concret. Nu metaforic. Eu nu calc pe nimeni, nu mă alătur nimănui. Nu mai vreau pe nimeni în viaţa mea amoroasă. Că privată presupune şi prieteni, nu aş vrea să se facă această confuzie.

Mi-a ajuns. Nu vreau să mai descopăr pe nimeni, să îmi cultiv paranoia, să mă transform în mai ştiu eu ce fiinţp penibilă-parazitară. Ori să mă transforme în acest fel vreun scorpion nebun, putred de răutate şi josnicie. Că tot veni vorba de insectele astea, ori ce or reprezenta ele: mi-a ajuns întâlnirea cu două astfel de exemplare de-a lungul vieţii. Unul mai perfid ca altul. Şi să mai zici să nu generalizezi pripit. Da, sigur.

Insecte, animale, categorii, stereotipuri, zodii sau aşa-zise "drumuri". Nu, mulţumesc. Cred că pentru o perioadă mă lipsesc de orice pare la început a avea "potenţial". M-am săturat să văd binele din oameni şi să ignor viermuiala ce le colcăie în suflet şi minte. Normal, în fiecare pare să fie ceva bun. Acel ceva ce doar pare astfel este acolo cu un scop. Mereu e vorba de un scop. Şi când scopul are legătură mare cu mine, sau se confundă cu fiinţa mea, nu ai decât să te întorci pe unde ai venit. Ia-l pe Kant la o citire (sau mai multe dacă nu îţi poate mintea) şi te vei lumina (sau nu).

Sunt mai paşnică în bula mea de confort. Şi da, singurătatea a devenit confortabilă, o zonă simpatică şi călduroasă. Şi nu voi folosi clişeul acela "mai bine aşa decât...". Nu că e mai bine sau mai rău. E vorba despre auto-suficienţă. Crezi că bat câmpii? Sunt sigură. E mai bine să crezi că mă simt mizerabil şi îmi plâng de milă. Află că nu am de ce. Chiar sunt mulţumită cu tot ceea ce am, la fel cum sunt fericită ştiind că sunt pe calea cea bună în cercetarea istorică. Mă satisface lucrul de detectiv medieval, mă împlineşte când mă mai întreabă câte o persoană despre cărţile şi proiectele mele, urându-mi cu sinceritate "Baftă!", sau când mai adaugă un "Abia aştept să te citesc."... M-aş limita deci punându-mi fericirea într-o persoană, şi doar atât. 

Am fost atât de aproape în ultimele săptămâni de prăpastie, încât îmi e imposibil să nu văd totul într-o altă lumină. Nu e vorba de un soi de adrenalină care se tot secretă cu efect întârziat. Este recunoştinţă că mai am timp să scriu. Aş fi fost la un pas să renunţ la facultate dacă se adeverea diagnosticul sumbru pus precoce. Mi-am văzut toată viaţa prin faţa ochilor în cuva aceea albă bocănitoare şi mi-am zis că se poate termina cu mine într-o încăpere asemănătoare, dar mai rece. Am luptat cu temerile, deşi, recunosc, am fost la un pas de a accepta sfârşitul de dinainte de a fi ceva sigur sau nu.

Acum că totul s-a rezolvat (parţial, alte intervenţii mă aşteaptă), pot să gândesc serios cum să îmi împart timpul încât să pot să devin un cercetător cu idei inovatoare, cât şi o scriitoare de succes. Vreau să răstorn paradigme, să definesc noi concepte, să creez noi poveşti, universuri, oameni. Şi, pentru moment, acesta corespunde unui drum al solitudinii, al studiului, al voinţei. Evit, în egală măsură, să transform şi eu, la rândul meu, un om într-o sursă de relaxare. Nu ar fi corect. Pot să folosesc muzica şi sportul pentru relaxare, pentru degajare de mai ştiu eu ce hormoni ai fericirii.

De aceea spun că era greşit să afirm că cineva anume îmi era drumul. Nu. Nimeni, niciodată, nu mi se va rezuma în faţa ochilor drept un context, drept un pretext, sau precum o cauză, ori efect al cine ştie cărui cadru. 

Cât despre seria nouă de epitete plăcute pe care mi s-a întâmplat să le primesc, ei, nu am ce zice. Nu intră pe o ureche ca să iasă pe cealaltă, dar nici nu trezesc erupţii de fiori. Cineva mi-a reproşat cândva că nu ştiu să primesc compliente. Clar! Mă simt stânjenită. Unu la mână: nu mă rezum la chestiunile care se întrevăd în mine, doi la mână, ce ai vrea să îţi spun? Că de întors complimentul nu pot, nu vreau, nu are rost. De complimentele ar avea acelaşi efect precum ginko-biloba, poate ar fi ceva, aşa sunt doar vorbe în vânt. Iar eu îmi ţin mâinile şi judecăţile în buzunar pe un timp în care bate vântul.

Mă întorc la introspecţiile mele mute ce nu îşi au rostul aici.

Raluca Băceanu

vineri, 2 ianuarie 2015

Retrospectiva lui 2014



Şi iată-mă în 2015. După un an aşa de plin cum a fost cel din urmă, cu teroare mă gândesc oare ce mă mai aşteaptă acum.

Bine. Exagerez. A fost un an extraordinar. Voi înşira câteva evenimente marcante. Şi poate şi câteva aluzii care vor face ca postarea să îşi merite eticheta de "personalo-penibile", aşa cum îmi etichetam şi îmi scriam în adolescenţă postările. Adevărul e că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Tot personale, tot penibile, tot redundante. Rog posteritatea să nu mă urască prea tare. Asta dacă va considera că merit fie măcar şi sentimente negative.


Dar întorcându-mă la subiect... În ianuarie 2014 încă mă pregăteam asiduu pentru plecarea la Sorbonne. Asiduu însemnând că voiam să termin mai repede cu o sesiune ce deja mă chinuia din decembrie 2013. Ajunsă în sfârşit în Paris am trăit sentimente contradictorii. De la extaz la agonie şi invers. De la mirare, frumos, la dezamăgiri, depresii şi din nou pe culmile succesului. Căci aşa e viaţa. Mai ales când am şi o predispoziţie genetică ciudată spre a interioriza fiecare stare, de a o despica, spinteca, cresta, coase la loc, înfrumuseţa cu riscul de a mă îndepărta de la realitatea obiectivă (pleonasm?) şi tot aşa. Adevărul se croieşte în funcţie de discursul meu despre el, şi, deci, reprezintă doar concepţia mea, nemaifiind adevăr. Aşa e şi în istorie.

Hai să mai vedem o dată contextul. Singură, cu o bursă la o universitate prestigioasă, eu, o adunătură de emoţii şi afecte care nu se poate spune că este şi o persoană capabilă. Chiar dacă o grămadă de oameni ar tinde să spună că sunt cel mai serios om pe care l-au cunoscut... Ceea ce e o jignire pentru oamenii cu adevărat muncitori. Eu sunt o combinaţie de sclipiri geniale şi de lene, totul spumos, evident. Din mocirlă mai iese câte o rouă de inspiraţie. Altfel aş fi cu adevărat o persoană care şi-a ratat viaţa. Din fericire, am avut câteva sclipiri care mi-au asigurat această bursă, iar mai târziu mi-au asigurat terminarea cu bine a unui semestru extrem de dur la. Nu aş fi crezut că pot rezista peste 14 ore pe zi citind, scriind referate, participând la cursuri, şi asta aproape zilnic. Am avut sâmbete când mergeam la biblioteca din Clignancourt câte 4 ore. A fost un efort susţinut. Reversul s-a văzut abia în septembrie când nu am mai fost în stare de nimic. Probleme de sănătate, probleme de mai multe tipuri. Însă voi reveni mai târziu la toamna şi la "roadele" ei, căci, dragi cititori, roadele pot spune că le-am primit începând cu primăvara.

După un semestru în Paris, de muncă, dublat de angoasă, am avut ocazia mai mult decât frumoasă şi binevenită de a petrece o lună în Luxembourg. Mi-am făcut prieteni, am muncit pentru trei săptămâni într-un spital câştigând o sumă care mi-a permis realizarea unui vis mai vechi de-al meu, şi anume achiziţionarea unui aparat foto, pe numele lui, Vlad. (aluzie la postările "Prin ochii lui Vlad"). Evident totul a fost o chestiune de context, de şansă, de cum vreţi voi să îi spuneţi. A fost extraordinar, am viziat castele, un alt vis de-al meu. Splendind...

... dar am trăit totul în mine, de una singură, chiar dacă înconjurată de oameni. Şi cu asta spun ce înseamnă riscurile unei relaţii la distanţă. Care, în cele din urmă nu a mai fost o relaţie. 


E un preţ ce trebuie plătit pentru echilibru. M-am obişnuit cu ideea asta (sau aşa scriu deocamdată aici). Tot răul spre bine. Întoarsă în ţară am putut să gândesc mai limpede. Am înţeles că o promisiune făcută ieri nu poate fi valabilă mâine. De aceea, la dracul cu promisiunile. Cu toate efemerismele astea stupide. "Voi fi mereu...". Nu, nu vei fi. Nici măcar eu nu pot spune că voi fi mereu acolo pentru cineva. Sunt un om, pentru numele lui Dumnezeu, nu un aparat care să regleze cuiva demonii sau să îi transforme în praf. Am şi eu problemele mele. Şi cu asta spun ca da, din păcate, am devenit şi mai individualistă. Toată răceala colegilor de facultate (mă refer la Sorbonne) m-a călit. Atât pe plan profesional cât şi afectiv. Bine, recunosc, pe plan afectiv voi rămâne probabil mereu o visătoare, chiar dacă exact opusul îl las să se întrevadă.

În ceea ce îi priveşte pe oameni la modul general nu pot spune că am mai avut surprize mari anul acesta. I-am găsit la fel de ipocriţi, de mici, de îmbuibaţi de propria mediocritate. Aceleaşi minţi obtuze care vopsesc gardul pe afară, aceleaşi probleme existenţiale teribil de cretine.

Privind concret spre un anumit segment al oamenilor, pot spune chiar şi mai dezamăgită că nu mă aşteptam să întâlnesc atâţia.... atâţia... Evit folosirea unui epitet fiindcă orice îmi vine în minte e prea blând. Bine că am devenit mai rece. Altfel aş fi încercat dintr-un altruism inutil să repar ceea ce nu poate fi reparat. Exact, aţi ghicit, e vorba de prostie. Şi nu, din păcate nu poate fi reparată. Nici exterminată. Poţi să fugi de ea. Cât mai repede! Aşa cum încă fac şi eu. Fug! Sunt în acest maraton de câteva luni bune. Şi nu scap de ei!


Dintr-o categorie pe care nu o pot categorisi (antimodern much?) ai apărut tu. Exact la final. Exact în momentul când în maratonul de mai devreme s-a întâmplat să cad în ceva ce părea un şanţ. Dar s-a dovedit a fi un alt drum unde nu mai e nevoie să alerg. Un drum pe care nu trebuie să îl mai parcurg singură, interiorizând totul, explicându-mi mie totul, îmbărbătându-mă singură, constant, unde când vreau să fac o pauză nu există decât câini împrejur care să îşi dorească să mă sfâşie... unde tavanul a încetat cu adevărat să mai plângă (da, altă poezie este cumva citată aici). Iar dacă ceva plânge, nu mai e tavanul, pentru că atunci când ridic privirea nu mai văd o limită.Văd un albastru şi un verde. Sau un verde şi un albastru. Văd iarbă pe cer şi nori pe pământ. Şi e incredibil. Este mai mult decât poţi chiar şi tu înţelege şi duce. Deşi sper să mă înşel. 

Continuând pe aceeaşi linie pot spune că... nu ştiu, chiar îmi pare fantastic. Fiecare are o muză. Însă nu credeam ca muza mea să fie o combinaţie între un întreg drum şi o persoană reală. Fiindcă eşti calea mea. Şi mai mult decât atât. Eşti inspiraţie şi real. Nu credeam că exişti decât în mintea mea. Şi până şi acolo trăiai fragmentat, ideal, între două personaje ("Harul"). Dificil mi se pare acum să discern între ce e în mintea mea şi ce e real. Teama este ca nu cumva drumul pe care îl străbat să nu fie cumva o iluzie persistentă pe care să o fi creat tocmai ca să rezist lumii ăsteia. Groaza mă curpinde că poate, deja am căzut, că niciun drum nou nu s-a despicat pe calea vieţii mele, că zac în continuare într-un şanţ, leşinată de loviturile unei lumi care simt că mă reneagă. 

Apoi îmi spun, "la naiba", dacă era totul o iluzie probabil nu aş mai fi simţit durere. Fiindcă da, încă mă resimt. Şi nu e durerea unei agonii. E durerea ce precede vindecarea. Şi ceea ce mă face să merg mai departe e impulsul adrenalinei care s-a trezit la viaţă şi m-a trezit la viaţă în punctul când să mai simt nu mai se afla trecut pe lista mea. 

M-au luat degetele pe dinainte. E fascinant efectul ăsta aproape magic pe care îl simt, când parcă înseşi gândurile îmi fac mâinile să tasteze, nu muşchii. Şi miraculoasă este şi emoţia resimţită când toate astea îşi găsesc materializare (fie ea şi virtuală). 

A fost un an plin. N-am trăit degeaba. Am râs şi am plâns în caruselul lui 2014. Am căzut de câteva ori, dar şi când m-am ridicat.... Oricât de zdrobită aş fi, găsesc soluţia, sau ea mă găseşte pe mine. Să fie Dumnezeu, să fie un Destin, să fie puterea bibliotecii? E un alt fel de a spune "puterea contextului", desigur. Nu toţi oamenii au fost groaznici, ba deloc. Am văzut lucruri incredibile, nu doar locuri, am văzut, am simţit, am luat parte la nişte situaţii frumoase. 

Nimeni nu îmi va putea lua din suflet cea mai frumoasă imagine. Şi aceea nu e turnul Eiffel, nici Sorbonne, nici malul olandez sau gara luxemburgheză, nici măcar magazinele de ciocolată belgiene. Este imaginea unui tată de mână cu fiica lui, ţinând stângaci o umbrelă de ploaie. Este fotografia-amintire de pe o stradă de prin Vincennes pe care am surprins-o când mă întorceam într-o zi ploioasă de la facultate. Aveam ochelarii pătaţi de picăturile de ploaie, siluetele celor doi se risipeau la capătul unei străzi perpendiculare de cea unde mă aflam eu. În tonuri de negru, galben, maro, dar emoţia! Căldura îmi inundă plămânii, inima, tot trupul. Mi-au dat lacrimile fără să analizez prea mult ce se petrece. A fost şi va fi o imagine pe care o voi purta în suflet mereu. 


Cu asta vedeţi că nu mă impresionează chiar orice, oricând. Totodată, observaţi că în ciuda dezamăgirilor - şi văd chiar şi eu, acest lucru dându-mi speranţă - sufletul este încă acolo, imaculat, pur, precum ceva intangibil mizeriilor constatărilor prezentului.

Acelaşi suflet este cel care îmi spune că drumul nou pe care am început să păşesc este cel bun, cel necesar, cel corect. Că alte forţe exterioare trag că mă rupă în mii de bucăţi, încercând să mă determine să fac cale întoarsă spre acel drum unde nu fac decât să alerg fără să mai pot să admir natura, ei bine, asta e o altă chestiune. Contradicţia asta naşte postarea din faţă. Şi poate va naşte şi alte lucruri. Încerc să mă împac cu propria mea fire, cu tendinţele auto-distructive, cu tristeţile, cu euforia, cu... mine. 

Microuniversul meu, sinele, ego-ul, alcătuiesc doar termeni care să îmi definească locul unde-şi petrece mintea mea timpul, sau ce reprezintă ea, şi în câte ipostaze. Dacă până acum intram în coliziuni cu noroiul cotidian, care nu făcea decât să mă irite, presimt că mă aşteaptă o coliziune în adevăratul sens al cuvântului cu "un loc unde-şi petrece mintea altei fiinţe", cu o adevărată galaxie. Las câinii, lighioanele pentru trecut. E timpul probabil pentru o nouă configuraţie a galaxiei mele. Şi pentru o schimbare de genul ăsta cred că era nevoie de cel puţin un drum nou.

În universul ciudat în care mă aflu, pe care îl orbitez cu drame existenţiale, şi care la rândul lui mă orbitează cu o serie de condiţii favorabile, situaţii, cauze, consecinţe, totul e născut perfect pe altarul ciudat al Istoriei.

Am bătut câmpii. Tipic.


2015, fă-l pe 2014 să fie doar o premisă fericită pentru viitor. 


Raluca Băceanu

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Alter-ego-ul Anei Mănescu - despre concepții, vicii și frumos





Am început a citi cartea Anei plecând însă cu o serie de prejudecăți privind literatura post- modernă, contemporană. Nu gust prea bine cărțile apărute la Herg Benet, cu toate acestea mă bucur că am reușit să trec peste aceste generalizări pripite. Nu aș fi putut dacă nu aș fi parcurs frumoasa ei carte. 

Sunt încântată că am lăsat deoparte niște idei vechi, proaste și învechite încercând un exercițiu la care sunt supusă dată fiind formația mea de istoric, ce-i drept, încă în formare. Am vrut să las primul nivel care transpare parcurgând romanul care se construiește din fragmente de jurnal, idei, dialoguri, toate amestecate cu fum, iarba, pe scurt, cu o atmosferă de decadență tinerească, pe ici colo naivă. 

Deși mesajul autoarei se vrea a fi clar, pe copertă, în dialoguri, mă tem că va rămâne nedescoperit de cititorii care se vor opri asupra unor alte idei ce par că transpar din carte: e ok să exagerezi, să iubești și să te consumi fără măsură, că tinerețea e momentul când poți să te "spargi" și alte asemenea prostii. Nu e chiar așa. Ana spune clar că trebuie să ne păstram esența și să iubim.

Bun, dar cum să ne păstram esența? O cunoaștem care este măcar această esență? Sau fugim mereu de noi, într-un noi care nu ne aparține? Ce suntem? Putem avea încredere? Cum putem scăpa de teamă? 

Ei, Ana încearcă o incursiune în și prin câteva personaje, în uscăciunea lor pe care o refuză vrând să găsească în ei fie și un atom de viață, de bun și de frumos. De fapt, pe lângă arta de a fi pe care o încearcă, mai este ceva: lupta împotriva unor rigori impuse tacit și infect de o societate perversă care se vrea creatoare de valori. Și pe care, chipurile, le protejează. Pisici! Uite de asta unii mai cu nasul pe sus dintr-o categorie din care și eu uneori mai alunec, sau spre care, depinde cum mă vedeți voi pe mine, vor tinde să respingă produsul cultural ca pe ceva destrăbălat, dezlânat și putred duhnind a nonvalori, a nonsens și inepție. Nu. E o întreaga estetică a urâtului unde Sonnja, sau, să nu ne ascundem după deget, ANA, vrea sa vadă binele, frumosul din inimi secătuite, al căror discernământ nici în rațiune nu se găsește, ci într-un instinct mai vechi decât căutarea placerii, autoconservarea. Băieții ăștia chiar nu ştiu ce pierd. Sunt atât de absorbiți de viermuiala din ei încât nu mai văd mărul și dulceața din care ei se înfruptă. Dar care e pe terminate, adaug eu, dacă nu se trezesc. 

Of. Și mărturisesc că ajungând la un al doilea sau al treilea nivel de analiză, Ana arată care sunt adevăratele vicii, sau o altă față mai perversă decât a celor enumerate: viciul subordonării unor așa-zise rigori ale acestei lumi bolnave, haine, care se hrănește ea însăși din decadența oamenilor roși de alcoolism, droguri și singurătate. Ea e hăul, gheena aici, acele idei preconcepute, acele judecăți gratuite și răutăcioase menite de a scoate la suprafață superioritatea celui care, vai tu, critică neîncetat lucruri pe care poate oricum le face, dintr-o măsură sau alta acasă, în dormitor, în toalete de baruri, în tufișuri.

Așa cum Ana, în calitate de autor/personaj vede frumosul unde cândva a fost și încă mai este dar într-o cantitate infima, așa și eu Raluca, în calitate de cititoare/critic văd frumosul din aceasta carte. Pentru ca este și mă bucur nespus că mi-a ajuns printre degete. Și pentru că m-am identificat cu V. în unele privințe, simțind o teamă, o reticență, cât și cu neobosita Ana, ducând curajoasă o luptă din care deși iese șifonată, fie ca reputație, fie ca energie, ea iese cu capul sus, zâmbitoare, chiar dacă un zâmbet trist, vrând să nu-și abandoneze esența, acest frumos ideal, de la care nu se sustrage cum un bun soldat nu-și abandonează misiunea, dată în cazul ei de un Eu Ideal, poate de Inspirație...

Cartea mi-a adus în față întrebări cât și răspunsuri pe care sub formă de cu totul altceva decât cuvinte sau gânduri mi se formau în suflet, în minte, în inimă (asta apropo de cuvintele care nu reușesc mereu să redea Ideea, în privința asta recomand autoarei și tuturor de fapt, dacă nu ați citit, Les mots de Sartre) și care mă chinuiau și încă mă mai chinuie înainte de a adormi. Mereu seara, mereu la sfârșitul zilei când mă trezesc singură, de multe ori nefericiră, pe un pat gol și mult prea dur, chiar mai dur decât masca de seriozitate și de calm pe care uneori aș vrea să o izbesc de pereți până se va crăpa ca în felul asta să nu o mai port. Așa că îi mulțumesc autoarei că m-a făcut conștientă de viciul de a mă supune circumstanțelor cu o atitudine ce e cu totul străină de sinele meu. Îi mulțumesc că m-a făcut să plâng în timp ce scriu aceste rânduri, că m-a făcut să simt ceva, ca a fost alături de mine printr-o poveste care poate fi imnul unei generații întregi, asta dacă generația ar putea sa înțeleagă un mesaj care deși e clar, este criptat și greu de digerat pentru mulți.

Partea aceea masculină din mine, sau, mai corect deși mai alambicat spus: partea feminină din mine care e conștientă de aceea masculină dar pe care o controlează tot din perspectiva feminină, ei bine acea parte m-a făcut să îmi doresc sa fiu bărbat și să o cunosc pe acestă fată, să îi spun că o respect, că o admir pentru tot ceea ce este, că nu aș schimba-o, ca este un suflet liber care nu s-a temut de greșeli, ca este perfectă așa imperfectă și fucked up cum se descrie.

E adevărat că poate în ceea ce mă privește tocmai acest decor jalnic al cărții m-a făcut să îi înțeleg mesajul, să o simt pe autoare ca pe o vibrație bipolară cum de fapt se și constituie. Și i-am văzut durerea, i-am înțeles-o pentru ca am simțit-o și eu înainte de atâtea ori. Ce a făcut ea însă pentru mine a fost că m-a trezit dintr-o letargie de care îmi e frică pentru că mereu mă întorc în ea după dezamăgiri. Și ea mă face să îngheț, o face atât de bine încât am impresia că devin una și aceeași cu mocirla asta înghețată, icebergul astă din care se vede doar ca vârf calm, reticență și seriozitate.

Tot Ana mi-a amintit de versul meu preferat, pe care se pare că îl uitasem : deși sunt stâncă, nu-s de piatră...



P.S Nu o întreb ca să mă aflu în treabă, dar fiind și eu aici fan Muse, al geniului lui Bellamy, unde e în play-list Map of the problematique? În fine, asta e preferata mea.

P.P. Şi mi-au plăcut alegerile!

Raluca Băceanu




marți, 4 noiembrie 2014

Mai trec şi pe aici....



Sunt într-un carusel de emoţii. În neîncetata căutare a unui sine, a unui supraeu, a unui eu ideal. Mă încurc printre concepte ca printre buruieni. E un drum aşa de lung pe care îl conştientizez de vreo şapte ani şi care va dura probabil până la moartea gândirii mele, nu neapărat până în cazul unei morţi fizice.

Înot prin filosofia germană. Mă amuz de vieţile scriitorilor francezi uneori, alteori mă trezesc în aşa o mocirlă încât vreau să plec iar din ţara asta. Bineînţeles că îmi revin. Nebunia circulară e numită aşa dintr-un motiv. Fiindcă e cu adevărat ceva circular aici. Numai că nu e şi patologic. E doar o predispoziţie de-a mea câştigată din mediul în care am trăit, copilărit, crescut, maturizat, până la educaţie, fond genetic, cărţi citite. E o întreagă relaţie de cauzalitate (sau de corelaţie în cazul în care nu stăpânesc încă perfect toate aceste mecanisme pe care le împrumut din istorie pentru a mă înţelege pe mine ca individ, ca om, ca persoană).

Sunt suma a tot ceea ce a intrat în contact cu mine. De la idei, fenomene, personalităţi... TOTUL. Şi fascinaţia creşte cu cât realizez că sunt un subiect de analiză atât de interesant. Este chiar atât de narcisist să te găseşti interesant într-o lume care prin tot ceea ce ea o reprezintă, te determină într-o măsură mai mare sau mai mică? Într-un fel da. Sunt un produs al acceptării unor fenomene precum şi al rejectării altora. 

Cât am fost plecată în Franţa am atins un grad de individualism pe care îl conştientizez abia în ţară. Vreau să spun că fiind acolo muream de dor. De familie, de tot ce ţinea de zona mea de confort. Oricât îmi spuneam că sunt sentimente care mă trag în jos, care nu mă lasă să studiez. Deşi, vezi şi tu, aşa e uman, normal. E ataşament. Acum că m-am reîntors - pentru cel puţin un an - îmi dau seama cât m-a "călit" experienţa asta. Nu mai caut aşa de mult compania unor oameni, nu mai depind atît de mult emoţional de... nimeni. Nu mai pot spune că iubesc. Că sunt îndrăgostită. Nu. Sunt neutră când vine vorba de acel tip de simţiri. 

În schimb mă preocupă studiul. De orice fel. De la filme, de la analiza lor, până la scris, la ce trăsături de caracter relevă un autograf.... până la vânătoarea de vrăjitoare de la finalul Evului Mediu. Sunt într-o continuă cercetare care necesită tot ce e mai bun din mine. Intenţionez să caut şi mai adânc fenomene ce până în acest moment au fost prost studiate şi aduse publicului, deci, eronat. Concepte, idei, teorii, tot ce înseamnă istorie, psihologie, caracterologie etc.

Găsesc minunat totul. Mă preocupă incredibil de mult! Problemele de sănătate, fie ele mici sau mari, nu fac decât să mă mobilizeze şi mai tare. Am pierdut doi oameni la care am ţinut foarte mult acest an. Mentori, oameni de cultură, oameni care au văzut ce e mai bun în mine. Simt că viaţa se scurge prea repede, într-un ritm care te înghite când nici nu te aştepţi. De aceea e important să te miri, să te întrebi, să scrii, să faci ceva. E de ajuns lumea asta, balcanismul ăsta mizerabil unde politica e doar un joc absurd al prostimii... E de ajuns. Să găsim schimbarea în alte lucruri. Şi să nu ne împiedicăm în graniţe.

Şi cam astea au fost sfaturile mele. În ceea ce mă priveşte, vreau putere de muncă. Şi, dacă se poate, un imbold să aduc şi celorlalţi ce mai scriu, ce mai trudesc... Altfel totul va rămâne pe caiete, în jurnale pe care nu le voi mai transcrie. Ce am trăit în prima jumătate a lui 2014 e poezie plus cîteva pagini de memorii pe un caiet portocaliu. Sunt acolo. Dar nu sunt pregătită să dau lumii chiar tot ce trăiesc.


Poate doar dacă vrei. Fii tu imboldul meu.


Raluca Băceanu

sursa foto: arhiva personală.

joi, 5 iunie 2014

Pixie stuff

http://your-vacations.info/

Vorbeam zilele trecute cu I despre diverse. Ca mai mereu săream de la un subiect la altul. Printre altele mai strecuram câte o glumă atunci când venea vorba de capitolul iubire. Cred însă că revistele pentru femei au dreptate când numesc această categorie precum "dragoste si sex". Ce iubire, dom'le?! Unde te crezi? În fine, ideea era că trecusem de la concepţia aia cretină "trebuie să săruţi multe broaşte până să-ţi întâlneşti prinţul" la "am sărutat un prinţ dar s-a transformat într-o broască". Hilar, nu? Stupid mai degrabă dar se întâmplă mai des decât crezi.

Bun. De la fraza asta mi-au venit în minte multe scenarii de filme şi alte prostii din cultura pop. Chestia haioasă aici e că în ultimele două săptămâni am fost vizitată de o stare de "miserupism" accentuat cu valori ce indică o cronicizare. Am devenit din panicata din sesiune genul ala de pixie girl, pe care de altfel îl cam detest. Dar e vara (deşi azi în gara din Luxembourg erau 15 grade) şi merge o aşa stare.

Ei şi fiind eu aşa am început să văd lucrurile altfel prin Paris. Petrecere, lume, voie bună, discuţii, shit like this... Mi s-a întâmplat ceva demn de unul din filmele mele favorite "500 days of Summer". E o scenă mai spre final când Summer îi spune lui Tom cum şi-a întâlnit actualul soţ. Un artificiu, un clişeu însă draguţ. Tipa îi spune că se afla într-o cafenea şi citea dintr-o carte şi un tip a întrebat-o ce anume citeşte. Minunat, nu? Să vedeţi la mine faza pe care Cristi ar confirma-o dacă ar avea datele mele de contact. Tocmai ce mă îndreptam spre acea petrecere menţionată mai sus. Aveam în geantă cadoul pe care urma să i-l dau unui coleg francez care învăţa limba română: prima mea carte, e destul de simplă, micuţa, cadoul perfect. Mă plictiseam aşa că am început să răsfoiesc propria carte. Ştiu, narcisist! Întâmplarea face să aud din dreapta mea un "ce citeşti?". Adică, hello, în română, în metroul din Paris. Clişeu? A, şi evident era o voce masculină că deh, altfel nu avea farmec. Mai departe nu continui. Că urma petrecerea şi... na.


Care e ideea aici... Că atunci când nu te aştepţi se întâmplă chestiile alea simpatice. Cu cât mai "pixie" cu atât mai bine. În starea de disperare de dinainte nu făceam decât să îmi accentuez stresul. Aşa uite, m-am ales cu un nou amic, la petrecerea respectivă totul a fost... ca la o petrecere. Toate bune şi frumoase. Acum că am plecat iar, voi avea parte de alte experienţe. Senzaţii tari de data asta. Nu doar aşa "pixie".


Am fost prea închistată în ultima vreme în păreri şi sentimente învechite. Şi îmi făceau rău. Cât sunt plecată de acasă vreau ca tot omul normal la cap să profit. Am învăţat de mi-au crescut dioptriile cu două numere de abia mai văd numărul de la autobuze, am conceput zeci de pagini de referate, am susţinut examene. E timpul pentru o relaxare. Pentru un "turn off" la stres. La lucrurile negative. La trecut. Acum e acum. Tocmai ce am vorbit în seara asta într-un pub grecesc din oraş cu o Maestră Reiki. Nice, huh? Mă apuc să citesc cartea pe care mi-a împrumutat-o, că deh, încă am o groază de blocaje... Şi voi mai avea. Însă efortul de a scăpa de ele nu e depus degeaba. Pixie sau nu, boemă sau nu, tot eu sunt. Am trecut prin o gramadă de experienţe, bune şi rele de când sunt plecată prin Europa. A pornit ca o simplă bursă de studii, s-a transformat într-una de cercetare (peste 60 de cărţi photocopiate pentru licenţă şi poate şi alte studii), a evoluat haotic într-una de viaţă. Am pierdut, am câştigat. Am adunat, ăsta e cuvântul potrivit. Sunt, cumva, entuziasmată şi fericită. Am ţopăit prin casă azi fiindcă am ajuns cu bine. Fiindcă nu mi s-a rupt bagajul de exemplu. Că am mâncat bunătăţi greceşti şi am discutat despre inspiraţie şi scris cu o femeie interesantă. Că sunt acum într-un loc unde mă simt iubită. Fiindcă, între noi fie vorba, lunile în Paris au fost cam reci...

Oricum... sunt bine. Aici nu am scris cine ştie ce. Am un jurnal de călătorie unde am scris lucrurile cu adevărat personale. Plus un altul cu poezii. Evident, nu cine ştie ce, nimic elaborat. Am gândit mai mult decât am scris în sensul ăsta... Temele şi referatele mi-au ocupat într-o perioadă şi zilele şi nopţile. Aşa că am totul, cu adevărat, încă doar în mine. Şi simt că explodez. Aş vrea să povestesc cuiva tot ce mi s-a întâmplat. E ceva de împărtăşit. Nu de citit. E o diferenţă...Vreau să fie mai personal. Nu doar rânduri pe un blog rece. Vreau să îmi vezi lumina din ochi, sau lacrimile. Să vezi fiecare gest, reacţie. Fiindcă deşi alături de oameni, a fost un drum pe care l-am străbătut de una singură. "Singurătate" este un laitmotiv al călătoriei mele iniţiatice.

Şi, poate cine ştie... vei fi chiar tu. Oricine ai fi. Poate vei fi chiar tu...


Raluca Băceanu

luni, 13 ianuarie 2014

Discuţii despre doctorat - în anul doi de licenţă -

thebizcoachblog.com

Azi am susţinut examenul pe semestrul I la Pedagogie. O parte scris, o parte oral. Cu Sorin Cristea, unul dintre cei mai bine pregătiţi pedagogi şi autopedagogi de la ora actuală.

Aveam emoţii, ca de fiecare dată. Mai ales că noaptea trecută nu prea m-am înţeles bine cu Moş Ene. Cam de când a început anul, cu examene şi stres. Studentă, sesiune, cam la asta se limitează vocabularul meu când sunt întrebată ce fac, cum mă mai descurc. 

Azi, 13 ianuarie, zi de noroc pentru mine, nu pentru că aş fi încununat examenul cu nota 10 - proful spunea că aş merita un 10 plus dacă s-ar putea, hihi - ci pentru că acest mare om a văzut ceva în mine, fapt ce m-a bucurat enorm şi mi-am dat seama că am încă un motiv pentru a continua pe acest drum. Fiind elevă a Colegiului Naţional "Spiru Haret", am aflat informaţii preţioase despre extraordinarul Haret. De ceva vreme cochetez cu ideea de a aduce ceva nou în educaţie, fie şi ca simplu profesor de şcoală generală, ceea ce voi şi deveni în maximum doi ani. Doar că discuţia cu Sorin Cristea mi-a oferit o şi mai largă perspectivă. Corectându-mi lucrarea, punând câteva întrebări pentru a verifica dacă am înţeles şi nu doar am memorat informaţia, l-am văzut că este mai mult decât mulţumit. După două pagini citite profesorul mi-a propus să facem un doctorat pe metodologia istorică. De fapt, mi-a propus vreo două teme mari, prea puţin abordate la nivel european, cu atât mai puţin la nivel de ţară. Ceea ce mi-a provocat o reacţie pe care nu am mai avut-o niciodată: am simţit încredere şi o mare responsabilitate ce îmi este acordată şi că nu trebuie sub nicio formă să dezamăgesc, fie pe domnul profesor, care mă privea - şi nu glumesc! - cu multă speranţă, fie educaţia însăşi. 

Nu se ştie unde mă va duce viaţa, ce voi face în cele din urmă, dar am o perspectivă conturată mai bine ca oricând. Era o vreme când doar mama credea în mine, iar sistemul mă împroşca deseori cu noroi - încă se mai întâmplă - dar văd că de la o vreme încoace oameni de succes, pedagogi desăvârşiţi, profesori dedicaţi chiar îmi acordă credit, şi nu mă refer doar la cele pentru facultate. În sfârşit truda, pierderile suferite pe plan personal îmi sunt recompensate. Cu cât muncesc mai mult, sunt mai fericită. Poate că pentru unii asta nu înseamnă nimic, dar pentru mine da. Eu nu caut calea simplă spre a avea bani sau proprietăţi. Eu caut cunoaştere, chiar şi cu riscul de a trăi la limită. Nu e situaţie nouă, nu am avut cea mai fericită viaţă. În planul învăţării, realizării pe acest plan umanist, am câteva satisfacţii.

Acum nu îmi doresc decât să continui şi să nu dezamăgesc, mai ales pe mine. Vreau să fiu mândră de mine, de ceea ce fac, să călătoresc când vine vorba de studii, să culeg din fiecare ţară tot ce se poate pentru a pune la cale planuri bine structurate cu obiective realizabile şi cu finalităţi pe măsură. Vreau să îmi urmez acel ideal nealterat pe care îl am de la 15 ani, să schimb ceva în bine. Iar educaţia este modul cel mai bun - deşi cel mai dificil - în care aş putea aduce un mare bine alături de persoane care mă pot ghida cu înţelepciune pe acest drum.

Chiar nu mă aşteptam ca un profesor vreodată să îmi sugereze o lucrare de doctorat, şi chiar să dorească în mod special să o realizeze cu mine, în condiţiile în care la momentul actual abia pot spune că am cu cine să fac lucrarea de licenţă, pe o cu totul altă temă decât mulţi se aşteaptă citind prezenta postare.

Sunt fericită. Ştiu că mulţi vor găsi de comentat ceva. Că cine ştie ce interese sunt la mijloc, că vezi-Doamne nu sunt atât de capabilă pe cât mă cred sau sunt crezută şi alte asemenea răutăţi gratuite. Până la urmă, se va vedea pe viitor cât sunt de competentă în această activitate. Poate voi fi o profă banală pentru tot restul vieţii, poate îmi voi schimba domeniul, poate voi ajunge în cine ştie ce ţară din Europa cu o slujbă mediocră. Ţine şi de noroc, dar am de gând să muncesc, să lucrez la motivaţia interioară. Notele nu sunt totul, nici vorbă. Nici măcar bursa... sau bursele. Contează cum voi utiliza cunoştinţele. Anul trecut am dat meditaţii unor elevi de clasa a XII-a... şi vă spun cu bucurie că am reuşit să îi fac să înţeleagă, să aplice, să analizeze şi să sintetizeze informaţiile mai bine decât ar fi făcut-o ascultând de o profesoară de 60 de ani, care încă mai vede în istorie una evenimenţială... Şi nu că ar fi vina ei, dar vremurile se schimbă, la fel şi metodele, procedeele şi tehnicile de instruire şi evaluare...

Mă voi gândi serios la ce am de făcut pe viitor lucrând asiduu în prezent şi învăţând din greşelile din trecut.


Baftă tuturor care au conturat în minte un scop. Nu vă îndepărtaţi de la el dacă merită! Deveniţi acei oameni pe care voi înşivă i-aţi admira şi respecta!

Raluca Băceanu


duminică, 5 ianuarie 2014

Schismă

meandmyrandombrain.wordpress.com 
S-a produs o Schismă între noi,
Un centru gol desparte Vestul meu
De Estul tău,
Nimic din credinţa noastră dreaptă
Nu se mai aplică aici şi devine rară.

Primatul meu nu îl accepta pe-al tău,
Cum nici supremaţia ta eu n-o doream,
Precum Nicolae,
iar tu un biet Photios,
În lung război noi ne-am şi avântat.

Când mai târziu, pe la 1054,
A murit şi ce mai pâlpâia,
Tu, înfumurat de titlu-ţi pompos
de Ecumenic,
Ai uitat misiunea ce-a rămas...

***

Servus, servorum amor.

Raluca Băceanu
5 ianuarie 2014




joi, 2 ianuarie 2014

Pune totul la îndoială


twepics.com
Poate dacă am face asta mai des, ne-ar fi mai bine. Pe toate planurile. Riscul e că vei rămâne însă cu... nimic. Odată ce pui la îndoială sentimente, concepţii, principii, reacţii, gânduri, e posibil să realizezi că eşti o marionetă, iar că sforile sunt ideile pe care le avem, idei care nu ne aparţin de cele mai multe ori nouă, ci societăţii. Ne raportăm la normal ca la perfecţiune, când el nu este decât un produs al experienţelor pe care le-au avut alţii înaintea noastră. Noi, tu, eu, ei bine, alţii nu ne reprezintă mereu. Aşa că exerciţiul de mai sus, din titlu, ne poate ajuta să ne regăsim.

În felul ăsta vezi ce te face fericit, de ce te face fericit, cum ar trebui să îţi atingi acest scop şi aşa mai departe. Vezi dacă singurătatea pe care o simţi, nervii, frustrările, au un temei.

Eu aşa mi-am dat seama că postarea de pe 30 decembrie e puţin cam pusă sub semnul unor emoţii pe care le simt din cauză că mă raportez prea mult, involuntar, la tendinţa generală. Nici măcar nu îmi pun întrebările potrivite. Gândesc în trecut, uit ce trebuie să fac acum, iar când zic acum, înseamnă că nu mai suportă amânare. În timpurile astea oamenii nu mai au timp parcă pentru nimic. Şi puţinul pe care îl vrem nu ne este disponibil. Ca dragostea. A devenit ceva atât de fantezist încât mă gândesc serios să îmi autoinoculez că succesul şi numai succesul, adică, evident, carieta, e importantă. Fiindcă numai asta depinde de tine. De ce să ne complicăm cu sentimente când ele nu sunt decât nişte reacţii chimice la nivelul organismului. Hormoni. Nimic mai mult. Altfel, nimic nu ar mai fi condiţionat. Şi este. Vrei X persoană fiindcă te simţi bine cu ea. Tu, adică. Nu o vrei fiindcă, eu ştiu, o respecţi prea mult, sau fiindcă nu mai vezi un rost în viaţă fără ea. Uite asta ar fi grav, totuşi, să îţi vezi împlinirea prin rolul de iubit sau iubită. În ultimă instanţă, trebuie să faci în viaţă lucruri care să te facă să meriţi titlul de om, de persoană cu raţiune. O dau pe filosofie? Deloc. Trebuie, fiindcă altfel existăm degeaba. Dacă acel lucru ajută pe alţii ca tine, cu atât mai bine.

Punând totul la îndoială, se întâmplă să descoperi cât de egoiste sunt unele porniri de-ale tale. Şi câte sunt! O să vezi atunci cât de condiţionată e de fapt dragostea. Şi atunci nu mai este aşa ceva, devine un fel de afacere în care investeşti sentimente, ştiind însă că există riscul unui faliment. Dar ţie nu îţi pasă, vrei să trăieşti, nu? Şi atunci te arunci cu capul înainte chiar dacă în faţă ai un frumos şi călduţ zid de... plumb. Trezeşte-te, înainte să o facă durerea!

Nu mai face din iubire un element de echilibru în viaţa ta, altfel o să te simţi mizerabil. E bine să fie acolo, parcă îţi dă o oarecare stare de bine, linişte... însă e reală senzaţia asta? Din nou, egoism.

Totul pe lumea asta s-ar putea traduce prin egoism, ori, să-i zicem nevoia de autoconservare. Ar fi bine dacă ne-am gândi şi la alţii în egală măsură cât ne gândim la noi, şi nu fiindcă aşa e corect, sau bine, ci pentru că aşa vrem. Nu o să găseşti gândirea asta la prea multă lume. Nici măcar la mine. Dacă ceva mă determină să fiu mai bună, e pentru că şi eu aş vrea ca alţii să fie mai buni cu mine. Nu fiindcă simt eu o iubire enomă pentru semenii mei, deloc. Sunt dezamăgită. Asta nu trebuie să mă oprească să nu mă gândesc totuşi şi la binele altora, cu toată răutatea şi orgoliul meu. Cu toate astea, încerc din răsputeri.

Atenţie! Trebuie să nu te simţi dezamăgit. Eu mă simt, încerc să nu mai fiu aşa. Dacă ne-am elibera de toate ideile preconcepute, nu ne-am mai simţi în felul ăsta. Cred că nu depinde totul de mine sau de tine. Mai contează ca şi alţii să-şi găsească echilibrul. Altfel riscăm să ne dezechilibrăm cu toţii! Dacă alţii nu pot, nu îi forţa, altfel nu faci decât să joci rolul ingrat de mass-media. Şi nu ai vrea asta. Dacă cineva e pus pe gânduri de ceea ce îi spui, e bine, schimbarea trebuie să vină din el. Nimeni, niciodată nu o să se schimbe de bunăvoie, pur şi simplu. Trebuie să fie ceva care să îi producă un declic în minte, atât. Dacă nu consideră că merită schimbarea, va trăi în continuare în ignoranţa de a lua lucrurile aşa cum sunt, ori, de a le filtra prin nişte principii pe care le are... din cauza mediului, familiei, educaţiei... Nu poţi cere imposibilul de la nimeni.

Eu sunt infinit împrăştiată în gânduri. Asemenea unei camere dezordonate, cu eşarfe şi rochii aruncate pe scaune şi pe birou, aşa şi tot ceea ce simt. Nu reuşesc decât cu greu o ordine. Şi ce e mai greu după ce ai început să te îndoieşti de tot, este să continui aşa. La fel, exemplul cu apartamentul, sau camera. Nu mereu ordinea rămâne astfel. Mai arunci din oboseală o bluză pe canapea, uiţi să o pui la locul ei, apoi alta, şi alta. Şi iar te trezeşti nefericit, simţi că nu îţi mai găseşti locul. Nefericit. Fără scop. Fără... nimic. Pune atunci la îndoială sentimentele. Pune la îndoială mintea. Punea la îndoială sufletul - uneori pare să fie inima. E greu. Nimic nu e uşor. Şi tocmai fiindcă e simplu pare greu. Nu trebuie să decât să încerci să contrazici ce gândeşti, ce simţi, ce vrei să faci. Ca un copil de 3-4 ani, întreabă-te mereu "de ce?". Exact, ca un copil. Apoi continuă, "cum?". Ca la jurnalism, să spunem. Vei vedea în felul ăsta cine eşti. Sau te vei speria cânt vei descoperi că nu te cunoşti atât de bine nici măcar tu. Vei începe atunci să te formezi. 20-25 de ani e perioada când se definitivează personalitatea. Foloseşte-te cu cap de cap în aceşti ani. Şi când zic cap, mă refer la cel de pe umeri.

Eu încă simt o dependenţă de anumite lucruri. Încerc să o reprim, în primă instanţă. Poate cu timpul va dispărea. Chiar dacă totul din mine strigă în acest moment că am nevoie de acel ceva. Sevraj? Da. Dar mai ştiu că orice poate fi lecuit. Absolut orice. Mai puţin moartea. De aceea, chiar şi aşa tristă cum sunt eu de obicei - ori resemnată?! - vreau să scap de dependenţa asta. Sau de ele. Mereu sunt mai multe. E imposibil ca acum să fiu mulţumită, trebuie să treacă un timp să mă acomodez cu ideea asta deşi o am în minte de prin noiembrie anul trecut.

Încearcă din răsputeri se te descoperi. Când te vei simţi debusolat, înseamnă, culmea!, că eşti pe drumul cel bun.

Succes!

Raluca Băceanu

P.S Dr. House are nişte replici bune uneori.

Share on FB!

Moon Phase