joi, 26 noiembrie 2009

Anotimpuri

De mult timp nu am mai citit o carte atat de plina de intelesuri.
Anotimpuri, de Radu Tudoran.

Sunt inca sub influenta drogului meu...Aceasta carte m-a imbatat intr-un mod deosebit de placut, ca atunci cand bei o bautura tare, dar caruia nu ii simti gustul tare cum iti aluneca pe gat, ci aburii care se zbat sa iasa din plamani sub forma de vapori...Asta apropo si de un capitol din carte..

Nu am taria sa descriu cartea, cu siguranta asta mi-ar face ochii sa experimeteze o senzatie ce deja o experimentez fara sa vreau. Nu vreau sa devin sclava propiilor mele lacrimi, nu acum, mai ales dupa ce am citit cartea.

Lucru destul de imposibil... Am inceput sa citesc cartea fara motiv, pur si simplu am luat-o din biblioteca. Aici intervin "coincidentele".

La inceput, o carte ok, dar nu si speciala.

Pe parcurs am aflat ca m-am inselat. Felul in care erau descrise unele senzatii ma infiorau si vroiam sa ma bucur de acea senzatie mai mult, mai mult...

Sfarsitul, si de aceasta data, a fost unul, pentru mine, realist, deci, dramatic...Muzica pe care o ascultam( Muse-Bliss) a contribuit la starea mea. Totul s-a potrivit ca o manusa: muzica cartii, cartea sufletului meu, sufletul meu scriitorului..

Arta lui Radu Tudoran ma copleseste. Este scriitoul meu preferat incepand de acum.

Oare de ce ma simt la fel ca si Manuela in aceste momente? Fara un scop, singura, abandonata de cei dragi, ma simt ca un personaj dintr-o carte. Voi sfarsi ca protagosista sau ca un personaj antagonist...?

Sa fie doar cartea de vina pentru asta?...

"Sunt sigura ca exista o legatura intre toate faptele noastre, de aceea nici nu vreau sa ma impotrivesc vreuneia. Am avut zile intregi in care a trebuit sa stau de vorba cu mine, si m-am gandit ca singurul mijloc de a gasi fericirea este s-o cauti in orice intamplare."
"Poate intr-adevar, trebuie s-o cauti in orice intamplare! Era filozofia invinsilor..."
"Isi intoarse incet capul spre ea si ii privi mult timp, in tacere, chipul palid, suferinta din zambetul ei, salul negru care o acoperea, ca un simbol, de sub barbie, pana la glezne, ascunzandu-i corpul de privirea lui"


"Se vazu desfacuta de fiinta ei terestra, zburand, in sfarsit cu adevarat, in sensul absolut al acestui cuvant. Viata ei se opri aici, lasand in loc sentimentul ca se arunca in eternitate, cu bratele in laturi, cu fruntea spre cer, desprinsa pentru totdeauna de pamant"...

Raluca Băceanu

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Amnezie...part 1


Ma trezesc deodata intr-un loc ciudat plin de oameni.Nu stiu ce caut acolo, de fapt, nu stiu cum am ajuns in acea “cutie”.Inca incerc sa-mi dau seama daca eu ma deplasez, sau acel lucru in care ma aflu. Incerc sa intind mana dar un strat invizibil ma opreste. Cred ca este o sticla mare.

Ma uit dincolo de sticla aceea murdara si vad un peisaj ce ma ingrozeste. Vad niste cutii mergatoare, mai mici decat cutia in care ma aflam eu. Au niste culori stranii, nici nu le recunosc pe toate, ci doar pe cele primare. Acele cutii tin inauntru oameni.Este inspaimantator, parca am fi captivi in interiorul unei dracii , unui monstru teribil. Totul este foarte aglomerat de acele cutii mergatoare, care au o viteza uriasa, mai mare decat viteza care o poate atinge un cal nazdravan.

Dupa ce m-am holbat timp de jumatate de ceas, vad dincolo de acele cutii mai mici, niste castele uriase, si atat de inghesuite unele langa altele. Sunt in jur putini copaci, putina verdeata. Acele castele marete probabil sunt ale vreunui imparat din alt taram, alte meleaguri, diferite de ale mele. Ma minunez de toate aceste case marete, si ma sperie totodata. Sunt atat de multe, atat de impunatoare si acest efect este amplificat poate si de ciudatenia care ma duce tot mai departe, tot mai repede.

Cutia mergatoare se opreste din cand in cand, si atunci am realizat ca unii oameni ies din aceasta ciudatenie, si altii sunt bagati cu forta de val, sau asa vad eu. Tot acum, ma uit confuza la straiele domnitelor si domnilor. Femeile sunt imbracate in straie de barbat, in pantaloni, cum este posibil asa ceva?...Domnii sunt imbracati si ei ciudat, si poarta pe cap un fel de palarii cu o forma pe care eu nu o disting, pentru ca nu am mai vazut-o pana acum. In ce meleaguri am ajuns, nu inteleg deloc, nu cred ca stiu nici eu cine sunt.

Dupa ce am analizat fiecare persoana posibila din locul miscator de unde ma aflam eu, si tot mirandu-ma ba de parul femeilor si al barbatilor, de culorile ciudate si de fetele parca modificate cu o substanta colorata, ma trezesc analizandu-ma si pe mine.

Sunt o fata, si totusi port straie de barbat. Vreau oare sa ma dau un tanar? Nu inteleg pantalonii stramti si dintr-un material pe care nu il cunosc de o culoare atat de inchisa si incaltarile negre, fara luciu si lungi pana la genunchi. Oare ma indrept spre vreun grajd si vreau sa calaresc? Sunt oare fiica unui rege? Tot ce vad imi aminteste de o lume indepartata, dar care stiu ca e o lume in care eu ma gasesc...

Caut cu privirea un duce, un nobil dar nu vad decat niste persoane atat de diferite fata de cele pe care le stiam eu. Dar oare eu ce stiu? Nici asta nu imi amintesc...

Dupa inca o jumatate de ceas simt pe piciorul meu o bazaitura, un fel de vibratie ciudata insotita de un zgomot ciudat. Ceva suna! Ma caut sa vad ce dracovenie mai e si asta si scot din buzunarul pantalonilor o forma ciudata, o caramida sunatoare. Lumea se uita ciudat la mine, dar nu stiu ce este, cum sa o opresc. Pana la urma se opreste , slava Domnului. Cine stie ce lucru malefic mai era si acea caramida mica , care imi incapea in palma cu usurinta.

Inca nu stiu unde ma indrept, si nici cum am ajuns acolo.E un fel de calatorie bizara, poate vreo vrajitoare m-a aruncat in alt taram si mi-a sters gandurile. Ce grozavie!

La un moment dat, vad ca toata lumea se elibereaza din acea cutie. Vad ca si eu pot sa ies, si ies. Nu eram deci captiva, era un fel de lucru care te duce de la un loc la altul, sau asa imi imaginez eu.

Merg dupa restul oamenilor, si ma bucur ca ma pot amesteca printre ei fara sa dau de banuit. Poate sunt un fel de spion al regelui...Da, asta poate sa fie.

Am mers, si am mers si m-am tot mirat de toate acele cutii mergatoare care, mai scoteau niste sunete ascutite din cand in cand, de straiele oamenilor si de castelele mari care le vedeam pretutindeni. Erau vopsite cu o vopsea malefica, pentru ca unele litere si persoane infatisate pe acele castele se miscau si vorbeau intr-un grai necunoscut mie...

Fetele cu parul balai si baietii pletosi imi aminteau de printii si printesele din locul de unde eu veneam, sau de unde credeam ca vin. Acum totul era ca o ceata si nici ce vedeam, nu stiam ca vad cu adevarat.

Am ocolit castele, am ocolit persoane, m-am impiedicat si m-am ridicat. Ajung prin niste strazi intortocheate sa vad un castel in care te puteai oglindi. Era ca un lac intors. Ce dracie mai e si asta?!?

Cand picioarele mai aveau putin si ma lasau, am vazut ceva care mi-a atras atentia. O cladire ce imi era familiara.
Am intrat si deodata imi amintesc totul. Am ajuns la liceu...


Va urma...

Raluca Băceanu

joi, 19 noiembrie 2009

Noiembrie...

Am revenit.Stiu, stiu, nu trebuie sa ma certati, pur si simplu toamna ma amorteste usor-usor, la fel ca pe celelalte vietuitoare.

A trecut ceva vreme...intre timp am participat la o emisiune, deh, prezentare de carte. Nu prea am acordat acestui lucru mare importanta, dar poate va intereseaza.

In afara de asta, ce sa spun, traiesc toamna si perioada asta dezolanta, dezamagitoare, cand totul se rezuma la amintiri din alte vieti, sau cel putin la mine. Flash-urile sunt ingrozitor de innebunitoare la fel si deja-vu-urile.

Nimic de facut, nimic de simtit. Iar ma inconjor cu o ceata de nepatruns, nu vreau sa fie si altii preocupati de cum ma simt eu...desi, sunt ca o carte deschisa cand vine vorba sa imi citesti emotiile. Ma chinui degeaba sa ascund ceva evident, dar nu renunt, nu?

Se pare ca va trece ceva vreme pana cand eu o sa ies din starea asta de amorteala, poate undeva la mijlocul lui martie, pana atunci, sa va obisnuiti cu mine asa. Nu am motive sa ma simt extraordinar de fericita, ci dimpotriva.

Iar incerc sa gasesc raspunsuri la intrebari care nu exista, iar incerc sa ma mint singura in privinta unui lucru care, desi a trecut un an, nu l-am rezolvat, a ramas in aer, undeva intre realitate si imaginatia mea.

Probabil ca m-am avantat in necunoscutul sentimentelor din cauza imaginatiei mele bogate, altfel nu imi inchipui cum am putut sa fiu atat de...increzatoare in...

Da, mi-am imaginat ca exista perfectiune, in persoana lui. Inca imi mai imaginez. Inca mai sper sa se intample ceva si sa accept realitatea. Dar ea este incatusata de fiecare data cand vad acei ochi mari si caprui, dar atat de intunecati si hipnotizanti ca noaptea.

Vesnic e noapte pentru mine, vesnic toamna.

Ma intreb acum, voi mai simti oare iarna? Ma simt ca un sloi de gheata, si deja, zambetul lui nu ma mai poate incalzi.

Cred ca iarna se apropie totusi cu pasi repezi. Imi e atat de frig...

Raluca Băceanu

duminică, 1 noiembrie 2009

Lansare “Calatorie prin mintea unei adolescente”



Ieri am avut prezentarea de carte la Ecran club. Am ajuns acolo pe la ora 13, vroiam sa fiu sigura ca am timp destul sa ma pregatesc. Am lipit repede afisele si dupa mi-am dat seama ca spatiul rezervat mie era cam gol. Asa ca ...am scris de mana pe niste coli A4 niste titluri de capitole . A iesit dragut.
Tocmai cand incepusem sa ma plictisesc se aduna si la standul meu lume. Am fost incantata pe moment, toate scaunele erau ocupate de persoane si citeau interesati din paginile cartii. Peste putin timp au inceput intrebarile...
Trebuie sa recunosc, mi-a placut sa fiu intrebata tot felul de lucruri legate de modul in care am scris cartea sau motivul pe care l-am avut. Dar incet incet, intrebarile puse au inceput sa fie enervant de acuzatoare. Inteleg ca un bun jurnalist are un grad de agresivitate mai ridicat , asta face parte din meseria lui, dar, inainte sa critici ceva, trebuie macar sa te dovedesti capabil de a o face. Adica? Trebuie sa citesti respectiva carte-toata, nu partial- pentru a o putea critica. Unele intrebari nu si-au avut rostul, pentru ca in paginile cartii –daca ar fi fost citita- se gasea raspunsul. Am zis totusi sa raspund. Niciodata nu mi-au placut intrebarile formulate cu “Nu-i asa ca...” deoarece, ma simt de parca imi este bagat pe gat un raspuns :)).
Sa dau niste exemple de intrebari : « Da-mi cateva motive pentru care eu ar trebui sa iti cumpar cartea? Cum o sa faci tu sa o promovezi? “
Eu ma bazez pe curiozitatea fiecaruia. Eu nu iti bag cartea pe gat :)) si deci nu te oblig sa faci nimic, sa o cumperi. Nu! Cand te duci intr-o librarie vrand sa cumperi o carte, fara a avea prin minte un gen clar, te uiti la ce se gaseste in respectivul loc, citesti descrierea succinta de pe coperta sau puri si simplu citesti un paragraf. Daca iti place bine, daca nu, nu. Nu cred ca trebuie sa fiu obligata sa dau 3-4 argumente, dau unul singur care ar trebui sa fie destul de bun, si anume ca am aproape 16 ani si am scris o carte in care se gasesc parerile mele despre viata, indemnuri si bineinteles, cateva detalii mai picante. Cati adolescenti au scris o astfel de carte? Cati parinti sunt curiosi sa afle modul in care un adolescent gandeste? Cati copii nu doresc sa afle cum e sa te simti la varsta framantarilor sau cati adolescenti nu simt nevoia sa citeasca o carte in care se regasesc , si sa se simta intelesi? Ce ziceti de argumentul asta? E bun, nu e bun? Indiferent de raspuns, cititi cartea :).
Mi s-a mai spus si faptul ca, eu nu am facut nimic altceva decat sa fructific un blog, printr-o carte, ca paginile cartii sunt pagini de blog. Ce pot sa spun eu despre asta? Pai, raspund impertinent la intrebarea asta : Cine naiba sta sa citeasca un blog , pe de-a intregul, fara sa fie tentat sa citeasca doar anumite postari, dintr-o anumita categorie. Unde mai exista continuitatea? Nu poti sa intelegi o postare din 1 octombrie care are referire la postarile de dinainte, din luna august sau decembrie 2008. Intelegi ce vreau sa spun? Si pe langa asta, ca sa mai raspund la o intrebare, ce am adus nou in literatura romana , vreau sa spun ca este nou. Chiar daca o parte din “Calatorie prin mintea unei adolescente” se aseamana cu un blog , vreau sa spun, si deloc cu modestie, ca macar eu am avut curajul sau tupeul ,cum vreti voi sa ii spuneti, de a face ceva. Am vrut asta si am putut. Poti sa admiri sau sa critici asta, dar este destul de suparator cand cineva iti pune la indoiala calitatile si capabilitatea ta de a intreprinde un lucru, de a concepe ceva cu propriile tale idei.
Am scris in cele 25 de capitole ,exact ceea ce am vrut eu sa scriu. Apropo de ce vorbiram ieri, despre revolutia din ’89. Acei tineri nu au murit in van, nu, au murit pentru un scop , unul nobil : libertate. Au murit pentru libertatea lor, a generatiei noastre si celelalte viitoare. Au murit dar au reusit ceva. Probabil fara acea revolutie nici cartea asta nu ar fi putut exista, pentru ca nu ar fi existat libertatea de exprimare, si multe altele. De asta merita citite capitolele despre politica si bani, acolo aflati raspunsurile voastre la multe intrebari.
Nu am nici 16 ani. Dar, si aici este un mare dar, ce am scris la capitolul despre dragoste, nu se refera la o dragoste platonica, sau cel putin nu din punctul meu de vedere. Fiecare varsta cu framantarile ei. La fel si dragostea. Ok, am inteles faptul ca daca nu exista dragoste fizica, atunci iubirea e platonica, pentru ca aici intervine varsta mea , destul de frageda :)). Vreau sa fie inteles un lucru, daca mai intervine vreun dubiu in acesta chestiune, poate sunt eu destul de mica, si nu se compara ceea ce simt si gandesc cu ceea ce simte si gandeste o persoana de 25 de ani. Dar la varsta mea, orice lucru, cat de mic, este hiperbolizat, daca pot folosi cuvantul asta. Va mai amintiti de prima iubire? Asta daca ati avut parte de asa ceva. Se spune ca nu se uita niciodata. Dar de cate ori nu s-a intamplat ca a doua oara sau a treia oara sa fie sentimentul mai puternic? De multe ori. Dar pentru o persoana care nu se afla inca la “a doua “ sau “a treia” oara, primul sentiment pare puternic, si credeti-ma din prisma gandirii lui, nu pare deloc a fi ceva“platonic”. Asta isi va da seama abia pe parcurs :P .
Inca ceva. Limbajul folosit este unul destul de accesibil spun eu. Sunt de parere ca, daca o persoana, sa zicem, mediocra intelege cartea, si o persoana mai inteligenta o poate face. Nu cred ca ar avea rost sa folosesc un limbaj “pompos”, pentru ca la urma urmei, nu vreau sa dovedesc ca sunt extraordinar de inteligenta, nu, vreau doar sa se inteleaga un lucru, si cei care ati citit cartea stiti despre ce este vorba. Gasiti raspunsul la sfarsitul cartii, ultimul capitol.
Hmm, ma gandesc daca am ratat ceva. Oricum, sunt deschisa la intrebari . Dar un lucru va cer , ceea ce ieri nu l-am putut spune, lasati-ma sa spun tot ce am de spus si nu ma zapaciti cu intrebari care nu au sens, macar sa fie formulate cat de cat clar , sa nu fiu indusa in eroare :)). Aa, da, si lasati-mi putin timp de gandire. Am multe de spus, dar in mintea mea se gaseste o harababura totala, nu este deloc organizata.
So...astept intrebari..dupa ce ati citit cartea. Nu primesc nici aprecieri nici critica inainte de asta.
Bye!


P.S Multumiri lui Valentin Alexandru pentru interviu ^:)^

Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase