joi, 30 decembrie 2010

În DIVERTA, Călătorie prin mintea unei adolescente


Cum spune titlul, da, am aflat şi eu azi, din ÎNTÂMPLARE, asta .
Nu îmi vine să cred încă.

That's all for today, guys! :D


Raluca Băceanu

luni, 27 decembrie 2010

2010 în emoţii, trăiri şi fapte



Nu ştiu cum de viaţa mea a luat întorsătura asta... şi nu e vorba că ar fi ceva recent, treaba asta ţine de vreo 2 ani, de când am început liceul. Probabil fiindcă am devenit mai comunicativă, deci sociabilă, nu neapărat pentru că voiam să mă integrez, ci chiar aveam nevoie să fac şi pasul ăsta în viaţă.
Uşor-uşor am înţeles cum merg unele lucruri, aşa că pot să spun un singur lucru despre asta: SUNT SCÂRBITĂ! De ce? De oameni... Îmi e o silă cumplită, cum nimeni nu îşi poate da seama. Credeam la un moment dat că sunt perverşi, ori ipocriţi, răutăcioşi sau pur şi simplu, imbecili. Dar cuvântul care îi defineşte cel mai bine pe oamenii ăştia, ar fi că sunt bolnavi. Şi mă întreb uneori, aşa, în sinea mea, dacă doar pentru simplul fapt că mă aflu în preajma lor, mă voi molipsi şi eu. Sper din tot sufletul să nu.
Dar şi eu, ca şi ceilalţi, o dau în bară. Desigur, asta nu înseamnă că sunt bolnavă, doar că stând pe lângă ei, momentele penibile se ivesc ca ciupercile în pădure după o ploicică.

Şi câte şi mai câte am trăit. Din 2008 până încoace, am sporit, dacă pot folosi cuvântul acesta, în realizări... dar, cum spune o melodie de la MHoo, ,,Behind every triumph lies a story of decay, anyway...". Aşa că, da, de multe ori m-am simţit groaznic de penibil în anumite situaţii, adeseori emoţionată. Dar nici unul, nici altul nu e un feeling prea grozav.
E bine că măcar nu regret. Fiecare experienţă, de orice fel, e bună. Dau greş sau nu, până la urmă o scot eu la capăt.
Dar să vorbim concret despre anul 2010. Habar n-am cu ce să încep. Hai cu realizarea aia cu care tot mă laud. Rahat de realizare. Cartea mi-a fost reeditată. Da, Călătorie prin mintea unei adolescente, aia. Îmi e şi lene să îi scriu tot titlul, serios. Prea lung. În sfârşit, ideea e că romanul a apărut la editura Litera. Litera frate! Şi nici măcar nu e pe site-ul editurii. Cum am spus mai devreme, RAHAT!

Asta cică a fost marea realizare. De fapt, e doar o continuare a anului 2009, anul ăsta. E şi logic.
2009 parcă a fost mai bun, sau nu ştiu. De fapt nu. În 2009 singurele lucruri bune au fost: publicarea cărţii, cu coperta aia ,,şmecheră" realizată de moi, apoi că am avut un ,,super" iubit despre care am scris şi în carte cum că mi-ar fi sufletul pereche, apoi m-am despărţit de el tocmai când mi-a ieşit cartea, că prietenele m-au lăsat, că mi s-a distrus familia pe care credeam că am avut-o...UPS! Astea din urmă nu sunt chiar lucruri bune.
Şi iar deviez de la subiect. Tipic mie.
A fost un an bun şi 2009, păcat că îmi amintesc doar lucrurile nasoale. Dar, dragii mei, să vă mărturisesc ceva. A fost o zi, cred că în iunie ori la sfârşitul lui mai când am fost fericită, deoarece am crezut că le am pe toate: sănătate, familie, prieteni, iubit, bani. Ştiţi cât a durat clipa respectivă? Ghici ciupercă ce e... DOAR O CLIPĂ! Un an de suişuri şi coborâşuri, pentru doar o clipă în care am simţit că le am pe toate.

Dar 2010 a venit în forţă. Am scris un roman fantasy de care eu sunt extrem de mulţumită. Am început şi partea doua, în septembrie, dar, când dracului o public, nu ştiu... Mi-am recăpătat din grupul de demult o prietenă, cea mai valoroasă. Am cunoscut două persoane ,,tâmpite", guys! :)). Da, voi doi. Şi mi-au dovedit că îmi sunt prieteni adevăraţi, atunci când aveam nevoie de sprijin, într-o perioadă idioată peste care am trecut acum o lună şi ceva.
Pe lângă ei, am cunoscut oameni şi oameni... Buni, răi... bolnavi.
Şi că tot am ajuns aici... Oamenii ăştia bolnavi m-au făcut să mă maturizez forţat, într-un sens negativ. Nimic nu mai e pur ori inocent. M-au făcut să îmi fie scârbă pentru că... cresc. Mă simt încă un copil, dar pe de o parte, mă simt mult prea mare. Mă uit la copiii de-o şchioapă, iar atunci mă văd pe mine, cu ochii minţii, lângă ei, privindu-i, cu privirea aia a mea pe care am început să o urăsc. Privirea de om matur, de om înţelept. Când de fapt, nu sunt nici una, nici alta. Nici nu mai ştiu ce sunt. Îmi e teamă de trecerea timpului, şi nu neapărat că îmbătrânesc, bine, e şi asta, e doar că, drace, mă simt constrânsă. De multe, mult prea multe. Iar timpul aleargă, şi tot aleargă, lâsându-mă în urmă, cu anii, cu amintiri şi speranţe. Nu vreau să cresc. Vreau să fiu văzută în continuare ca o copilă, nu vreau să mai simt privirile masculilor înfomeţaţi violându-mi imaginea.

Mai mult decât asta, aş vrea să nu le înţeleg privirile, să îi privesc ca pe nişte taţi, sau ca pe nişte unchi... ori doar ca pe nişte străini cu care nu am nicio treabă. Scârbă le port, pentru felul în care mă fac să conştientizez lucruri ce îmi întorc stomacul pe dos.
Acum să nu mă credeţi vreo uşă de biserică. Mă simt flatată când un tip simpatic, şi important(!), DE VÂRSTA MEA, mă priveşte pe sub gene. Dar nu suport când alte persoane o fac. Mai rău e că ei ştiu că observ, şi de asta o şi fac.
Mă fac că plouă, şi încerc să ignor. Dar e penibil. Mai ales când continuă să o facă.
Observ că valorile adevărate nu mai contează. Acum e de ajuns să arăţi bine. Talentul e inutil, fiindcă dacă doar afirmi că îl ai, şi mai arăţi şi bine, şi mai şi faci ceva în sensul ăsta, pai nenică, ajungi sus. Asta am remarcat eu în ultima vreme, în ultimele locuri frecventate de mine. Am observat persoane şi modul în care acţionează. Silă... câtă silă...

Şi desigur, să nu uit pupicuriştii. Dacă urmăreşti ceva în legătură cu mine, serios, de acum îţi spun, renunţă. Decât să ştiu că primesc complimente fără rost, doar pentru un motiv, sau altul, e destul de aiurea. Vorbesc la modul general, nu mă refer la o anumită persoană. Doar că, am observat că dacă ai făcut deja ceva, şi începi să fii apreciat pentru acel lucru, toţi îţi cer favoruri, sfaturi, ca să te facă să te simţi important, îţi perie ego-ul şi tot aşa... Ca să ce? Fie ca să fie în preajma cuiva cunoscut, şi să devină deci cunoscut, fie pentru că... da, să zicem că o scriitoare trăieşte cu altă întensitate totul. Hăhă. Sfat: caută-ţi o pictoriţă. Ele trăiesc cu intensitate totul.
Trecând peste faza cu trofeul... că despre asta era vorba, doh, ce pot să vă mai spun eu... Nu că v-ar interesa, dar peste 200 de ani, cum îmi place mie să cred, cineva va fi interesat de persoana mea, şi sigur va înţelege ce am vrut să spun eu pe aici. Nici nu-i greu dacă mă cunoşti ori dacă mă citeşti.

2010. Ninge afară. Mai e puţin. Vine şi ziua mea, ,,dar-ar dracii-n ea să dea". Vine revelionul. Dorinţa nu sunt sigură dacă s-a împlinit, ori dacă e deja împlinită. Până la urmă, nu am specificat genul; cine ştie, cunoaşte. Dar, totuşi sunt aici, nu aştept, e ca şi cum ştiu că o să vină, dar nu sunt atât de nerăbdătoare. Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se îndeplinească...
Ei, nu ştiu, we will see. Vlad sigur ştie despre ce e vorba, dar nu l-am mai sim... văzut de o săptămână şi ceva.
Să uit de dorinţă. Măcar pentru o clipă.

Oameni buni, ca să vedeţi că mai ştiu şi eu pe ce lume trăiesc... pe voi nu vă calcă pe nervi colindătorii? Şi nu mă refer la cei care îţi bat la uşă, ci la ăia din troleibuze, din tramvaie, din autobuze, ţiganii! Cred că am auzit în ultimele săptămâni vreo enşpe mii de variante la orice colind posibil, inclusiv la Inger ingeraşul meu. Atenţie, inger nu înger!
Şi e trist. E foarte trist. Vezi nişte copii până la urmă, nu contează că sunt ţigani, dezbrăcaţi, nespălaţi, înfometaţi... Aţi observat felul în care sunt priviţi de celelalte persoane din ratb? Cu câtă silă şi ură, de parcă nu ar fi oameni şi ei. Asta cred că aţi observat-o cu toţii. Dar, felul în care privesc ei oamenii aceia care se îndură să le întindă un leu, un ban, ceva? Nu sunt umili, deloc. Şi ei ne privesc cu o scârbă incredibilă, şi nu pentru că noi am avea bani, iar ei nu, ci pentru felul în care sunt priviţi ei. Credeţi că nu ne simt privirile, copiii ăstia? Că nu au un suflet? Sunt obligaţi să facă ceea ce fac, în loc să îi trimită părinţii la şcoală... Dar asta-i viaţa.
Peste tot, la Râzoare, la Kogălniceanu, chiar şi la Moghioroş. Iar în tramvaie, peste tot, mai ales în zona din militari, la sir.
Mă rog, şi la propriu, şi la figurat...

Dar imediat ce ies din mijlocul de transport în comun - iar denumire lungă - mă simt mai alive ca oricând, asta când ninge, că altfel priveliştea e deprimantă.
Fulgii de zăpadă mi se prind de păr, simt frigul cum mă înţeapă, iar vântul, îmi suflă fulgii din păr, îmi atinge chipul. E o senzaţie incredibilă, de care am fost conştientă în adevăratul sens al cuvântului azi. Şi a fost minunat. Am coborât din maşină, frigul m-a învăluit, pe de-a întregul, am ridicat capul spre cer, deşi ştiam că îmi va intra frigul pe la gât, fiindcă fularul era destul de subţire. M-am oprit în drum ca idioata, dar pentru puţin timp, nu atât de mult încât să simt iar priviri pe pielea mea, deşi probabil, trăiam cu toată fiinţa mea, prin căldura ce se unea cu frigul, prin aburii ce îmi ieşeau din gură, din nări; Beatitudine. Păcat că ţin aşa puţin momentele astea, nici nu ai timp să te bucuri cât ai vrea de ele. Ca în cazul unei postări precedente.

Iar acum, încă probabil mai ninge. Cerul e întunecat, iar eu scriu, ascult un soundtrack întreg. De când am început să scriu, am ascultat deja 2o şi ceva de melodii, deja am ajuns la a treia. Aici găseşti playlist-ul, e numai muzica la pian şi orchestră, liniştitoare, cum îmi place mie.
E frig în casă, am un tricou pe mine, acum observ. Aş bea un ceai de migdale şi scorţişoară, sau o ciocolată caldă.
Mă simt bine, chiar bine. Scriu, ceea ce mă face fericită, da, puteţi să râdeţi, simt deja o aromă de scorţişoară şi-mi simt ochii uşor umeziţi.
Până la urmă, 2010, a fost şi încă mai este pentru câteva zile, un an destul de bun. Poate că cea mai mare realizare a fost ceea ce fac acum la, şi pentru Teen Press. E un ceva ce mă împlineşte şi fac cu plăcere. Şi mai sunt acolo şi persoane de nota paişpe. Serios.

2010. Au trecut repede 10 ani. Aşa vor trece şi următorii, şi iar, şi iar... şi, probabil că, peste tot atâţia ani, voi sta la laptop şi voi scrie, impresii, având în biblioteca de lângă birou, un raft plin doar cu cărţile mele, voi fi îmbrăcată mai gros, un pulover pufos şi roz, da roz, cu o cană de ceai, sau poate de cafea lângă mine, amintindu-mi exact de clipa asta, când scriu acestă postare. Probabil că mă voi crede o clipă în trecut, în 2010, dar oglinda, şi imaginea unei femei -cu părul tot blond-coniac - reflectată de ea, îmi va aminti unde sunt. Şi o nostalgie cumplită mă va cuprinde, şi nu îmi va da drumul, decât atunci când o mână mi se va aşeza pe umăr, şi îl voi privi pe el, ori, şi mai simplu, voi auzi râsetul unei fetiţe, iar o claie de păr creţ va alerga la picioarele mele.
Cine ştie cum va fi, dar, parcă după imaginile astea, nu mai văd viitorul ca fiind atât de groaznic... Până atunci, sunt blocată în trupul ăsta de adolescentă. Să mă bucur cât încă mai pot.

Încă două zile de 16 ani... Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit tot adolescentă, în mine, dar în exterior, o... persoană de 26.
Îmi e teamă că voi închide ochii, şi mă voi trezi atunci în viitor. Ultima oară când m-am gândit la asta, era vară. S-a dus toamna precum un moment.
Câte momente vor mai trece oare, până când voi realiza că a mai trecut un deceniu, şi încă unul...
Apoi un secol, când voi privi totul de undeva de sus, sper, plutind printre cei ce posedă încă un trup...
Timpul trece... dar nu mă lasă rece.
Să vedem ce ne rezervă 2011, dragul meu...
( you know what I mean...)

Raluca Băceanu

miercuri, 22 decembrie 2010

Amnésie

Je me réveille soudainement dans un endroit bizarre rempli des gens. Je ne sais pas ce que je fais la, en fait, je ne sais même pas comment suis-je arrivée dans cette “boîte”. J'essaye de comprendre si c'est bien moi qui me déplace, ou bien cette “chose” dans laquelle je me trouvebouge.

Je tente de tendre la main, mais quelque chose d'invisible m'en empêche. Je pense que c'est une sorte de vitre énorme.

Je regarde à travers cette salle vitre et j'aperçois un paysage qui me terrifie. Je vois des boîtes qui marchent, de plus petites tailles que celle dans laquelle je me trouve moi-même. Elles ont des drôles des couleurs, je ne les reconnais pas toutes, juste quelques unes.

Ces boîtes contiennent des humains. C'est terrifiant, c'est comme si nous étions emprisonnés à l'intérieur d'une satanée de chose, d'un terrible monstre. Tout est très encombrés par ces boîtes qui se déplacent à une grande vitesse, plus grande même qu'un drolatique cheval pourrait atteindre. Après avoir regardé intensément durant une demie heure, j'aperçois derrière ces boîtes quelques châteaux géants entassés les uns contre les autres.

Il y a quelques arbres autour, un peu de verdure également. Ces majestueux châteaux appartiennent peut-être à un roi d'un autre monde, d'autres contrées différentes des miennes.

Je m'émerveille de tous ces majestueux châteaux, cela m'effraie en même temps.

Il y en a tellement, des châteaux, si imposants et cette sensation est amplifiée peut-être aussi par cette chose bizarre qui me porte plus loin encore, plus rapidement encore.

La boîte qui marche s'arrête de temps en temps et là, je réalise que certains humains sortent de cette bizarrerie, tandis que d'autres y sont introduits par la force de la vague, du moins c'est ainsi que je le perçois.

En même temps, j'observe confuse les habits des demoiselles et des messieurs. Les femmes sont vêtues des vêtements d'hommes, elles portent des pantalons, mais comment cela est-il possible?...Les hommes eux aussi sont habillés drôlement, ils sont coiffés des sortes des chapeaux d'une forme que je ne distingue pas vraiment, car je n'en a jamais rencontré des tels jusqu'à présent.

Dans quel pays suis-je arrivée, je ne comprends plus rien, à peine si je sais encore qui je suis.

Après avoir analysé chaque personne dans ce milieu mouvant dans lequel je me trouvais également, tout en continuant de m'émerveiller des cheveux de ces femmes et de ces hommes, de ces couleurs bizarres, de ces visages presque modifiés par des substances colorantes, je me retrouve d'un coup en train de m'analyser moi-même.

Je suis bien une fille, mais je suis tout de même vêtue d'habits d'homme.

Ai-je l'intention de me faire passer pour un jeune homme?,Je ne comprends pas pourquoi suis-je vêtue d'un pantalon si étroit et confectionné dans un tissu que je ne connais pas, d'une couleur si sombre...Et ces chaussures noires, ternes qui montent jusqu'aux genoux...Suis-je en train de me diriger vers des écuries? Ai-je l'intention de monter à cheval? Suis-je la fille d'un roi? Tout ce que je vois me rappelle un monde éloigné, en même temps je sens que c'est un monde dans lequel j'évolue à l'aise...

Je cherche du regard un duc, un noble, quelqu'un de connu, mais tout ce que je vois ce ne sont que des personnes tellement différentes des celles que je connaissais. Mais que sais-je encore? Je ne me souviens même plus ça.

Après une demie heure de plus, je sens sur ma jambe une espèce de vibration bizarre accompagnée d'un drôle de bruit. Quelque chose sonne! Je cherche à savoir qu'est-ce que c'est encore que cette diablerie et je sors de la poche de mon pantalon un truc d'une drôle de forme, on dirait une brique qui sonne. Les gens me regardent méchamment, mais j'ignore ce qu'est cette drôle de chose, encore moins comment la stopper.

Finalement elle s'arrête d'elle même, Dieu merci. Va savoir quel truc maléfique était encore cette petite brique qui tenait facilement dans ma paume.

Je ne sais pas encore vers quoi je me dirige, ni même comment je suis arrivée là. C'est un sorte de voyage bizarre, peut-être une sorcière m'a envoyé vers d'autres contrées tout en effaçant mes pensées. Drôle de situation!

Du coup, je vois que tous le monde s'échappe de cette boîte. Je me rends compte que moi aussi je peux en sortir et je m'extirpe de ma boîte. Je n'étais donc pas captive, c'était juste une “chose” qui te transporte d'un endroit vers un autre. Ou du moins c'est ainsi que je comprends les choses.

Je marche vers les autres gens et je suis heureuse de constater que je peux me faufiler parmi eux sans en éveiller leurs soupçons. Suis-je peut-être un espion du roi...Oui, je pense bien que c'est cela.

J'ai marché longtemps et je ne cessais de émerveiller de ces boîtes qui grouillaient autour de nous et qui de temps en temps sortaient des sons aigus. Je continuais de m'émerveiller des vêtements que les gens portaient, de ces châteaux géants que je voyais partout. Ils étaient peints avec des peintures maléfiques car certaines lettres et personnages peints sur châteaux bougeaient et parlaient un langage inconnu, peut-être essaient-ils d'ensorceler par des formules magiques les humains...

Les filles aux cheveux dorés et les garçons aux longs cheveux me rappelaient les princesses et les princes de mon monde, ou du moins de ce monde dont je pensais appartenir.

J'ai contourné les châteaux, les gens, j'ai trébuché parfois, mais je me suis levé à chaque fois. J'arrive d'un coup devant un château dans lequel tu pouvais voir ton reflet. Maintenant tout était comme du brouillard et même ce que je voyais, je ne pensais pas le voir réellement. Lorsque mes jambes semblaient me lâcher, j'aperçois soudainement quelque chose qui attire mon attention. Un bâtiment qui m'est familier.

Je rentre et d'un seul coup, je me souviens de tout: je suis arrivée au lycée...

à suivre...


P.S Textul de mai jos este varianta în limba franceză la "Amnezie".

Mulţumiri Luminiţei, altfel acest text nu ar fi fost pe blog...


Raluca Băceanu

marți, 14 decembrie 2010

Prin ochii lui Vlad - part 2 -


I-am auzit zgomotul paşilor alert, ca prin vis, iar în momentul următor eram lângă ea. Fulgii graşi de zăpadă i se prindeau de buclele ce i se mişcau haotic în timp ce se tot grăbea... unde?
Am mers alături de ea, neştiind dacă mi-a simţit prezenţa. Continua să păşească, un pas, apoi altul, privind îngândurată în pământ. Nu ştiam ce păţise, dar ceva îmi spunea că nu se întâmplase nimic rău. Părea doar prea adâncită în propriile gânduri ca să mă mai observe.

Abia după câteva minute am realizat unde mergea. Cişmigiu. Au trecut săptămâni întregi de când nu a mai ieşit de una singură, pentru ea.
Ninsoarea nu voia să înceteze, dar ea se bucura de fulgii ce parcă erau prietenii ei, lipindu-i-se de părul ce acum avea o nuanţă de blond-roşcat. Se bucura de prezenţa lor... iar atunci, când o pală de vânt i-a răsfirat buclele, m-a privit fix şi a zâmbit, lăsând chipul în jos.

- Da, sunt aici, i-am şoptit, apoi m-a privit din nou, uşor mirată.
Şi-a ridicat privirea şi a privit cerul zâmbindu-i dulce. Nu făcea asta niciodată. Era ca şi cum ar fi vrut ca întreaga natură să se bucure alături de ea, să îi simtă emoţia.

A pornit alergând spre locul ei, lângă copacul acela bătrân. Nu i-a păsat de frig, de zăpadă, de nimic. Şi-a scos din ghiozdan un caiet şi un pix, apoi l-a aruncat la trunchiul copacului, aşezându-se pe el. Pixul îi tremura în mână, dar zâmbetul mă făcea să cred că nu tremură de frig, ci de emoţie.
,, Mi-a fost dor de tine", a început ea să scrie, apoi a întors pagina începută lăsând-o goală.
Pe pagina următoare a scris doar două versuri. A dat pagina iarăşi, începând să scrie altceva.
,, Dorinţa se împlineşte...după atâta timp. Simt că el este... pur şi simplu o ştiu".
Am fost buimăcit pentru o secundă, cât timp ea mă privea încă având o urmă de zâmbet pe chip. Ce dorinţă? Aceea oare? După atâta timp, atâta timp.

,, Ştiu, credeam că e imposibil."
Pixul se mişca cu viteză pe foaia deja pătată de apa fulgilor. Chiar şi ei voiau să ştie despre ce era vorba...
Nu am mai citit ce mai scria. M-am mulţumit doar să continui să o privesc. Zâmbetul îi dispăruse complet de pe faţă, privind prin mine îngrijorată şi muşcându-şi buzele. Învârtea pixul iar vântul îi ridica foile din caiet, enervând-o, de parcă nu era de acord cu ceea ce ea scria. Mi-am luat inima în dinţi şi am citit ultimele cuvinte.
,, Îmi e teamă, totuşi."

Cui nu i-ar fi fost teamă? Chiar şi eu mă temeam pentru ceea ce avea să se întâmple şi dacă ea avea curajul de a merge mai departe, sau să se oprească.
Dar o cunoşteam, indiferent ce ar fi fost acel lucru, ea tot l-ar fi dus la bun sfârşit. Nu avea să se lase. Riscul exista, ca în aproape orice în viaţa asta de om.
- Nu, nu trebuie să te temi. Ai încredere în mine.
A întors două pagini, iar pixul a început să alunece uşor pe foaia umedă.
,, Am încredere în tine."

Şi-a închis caietul încă ţinând de el de parcă ar fi fost unul dintre cele mai importante lucruri din lume.
A ridicat pentru ultima dată privirea spre cer, şi-a scuturat părul şi a inspirat adânc. Când a deschis ochii, aceştia scânteieau puternic pe sub ramele ruginii ale ochelarilor pătaţi de apă.
S-a ridicat, s-a încruntat uşor, a privit mirată în jur ca şi cum nu găsea ceea ce căuta. M-am apropiat de ea zâmbind încercând să îi ating părul plin de fulgi albi. O pală de vânt a surprins-o dar a rămas încă câteva secunde pe gânduri.

Ghiozdanul deja începuse să adune zăpadă. Atunci l-a văzut, scuturat şi ridicat. A îndesat în el caietul şi pixul parcă hipnotizată. S-a scuturat încă o dată de zăpada din păr şi de pe palton, pornind spre ieşirea din parc.
De data asta mergea încet, în aşa fel încât zgomotul paşilor să nu îi deranjeze contemplarea. Deci din pricina aceasta mergea mai devreme atât de alert... nu voia să-şi audă propriile gânduri, de parcă nu ar fi vrut să şi le accepte.
Dar acum se împăcase cu ele.

Din buzunar şi-a scos telefonul, şi-a pus căştile în urechi, apăsând play. Dar nu recunoşteam melodia, chiar dacă şi eu o puteam auzi. Începuse calm... Atunci m-a privit absentă.
Am înţeles atunci. O nouă melodie, un nou început...

Raluca Băceanu

vineri, 10 decembrie 2010

(În)Cântă(mă)


Gustam din aer sunetele dulci. De mult nu mai simţisem o savoare atât de intensă, o plăcere aşa de incredibilă. Poate chiar niciodată.
Sunetele se plimbau în aer, îmi gâdilau auzul, mintea totul. Toate simţurile.
Melodia nu înceta, continua parcă la nesfârşit. O bucurie eternă cuprinsă într-un univers de câteva minute, cât tot timpul la un loc.
Miracolul muzicii, cum niciodată nu îl percepusem, şi el, Creatorul, printre ceilalţi nedemni de universul ce ni-l crea sub nasul nostru. Dar nu toţi pricep şi nimeni nu-i poate simţi emoţia pe deplin.
Nici măcar eu, cea care îl priveşte ca vrăjită pe maestru. Şi totuşi fiecare părticică din mine vibrează odată cu muzica lui.
Din exterior, spre interior sunetele trec prin mine şi se concentreză într-un punct infim de mic dar ce devine din ce în ce mai intens.
Închid ochii şi devin una cu universul de sunete creat de el. Devin materie şi mă plimb prin multitudinea de note. Cobor şi urc, urc, în ritmul melodiei.
Călătoresc cu o viteză inimaginabilă. Apoi, deschid ochii şi aterizez în universul cel de dinainte.
Redevin iar om, chiar atunci când ultimele acorduri încetează şi îmi văd muza. Mă priveşte şi dispare prin ropotul de aplauze.
După o asemenea plăcere, şocul de a reveni în universul cel real, ca doar o simplă fiinţă, împreună cu el, la fel ca mine, e prea mare. Doi oameni şi un univers trist fără de acele sunete. Imposibilitatea de a mă întoarce în universul tocmai părăsit, aproape că m-a distrus.
Dar el era încă acolo, sunetele puteau fi reproduse, cum numai el o putea face. Şi mai voiam asta, mai mult ca oricine.
Cum reuşise să facă ceea ce făcuse? Cum el? De ce mie?
Pentru prima oară am lăsat întrebările şi m-am concentrat pe momentul de mai devreme. Şi iar am închis ochii vrând să îmi amintesc şi să retrăiesc ceea ce simţisem. Dar îmi era şi încă îmi este imposibil.
Cuvintele nu doar că nu pot descrie starea şi emoţia de atunci, dar le şi distorsionează într-un mod dur. Să fie o trăire atât de bizară sclava unor cuvinte nepotrivite, e cumplit.
Timpul e dur, la fel şi faptul că nu poţi retrăi niciodată pe cât ai vrea o amintire. Dar nu regret, pentru că ştiu că am trăit momentul mai mult ca oricine din acel loc şi m-am bucurat de universul lui creat doar pentru mine...cum numai eu am ştiut şi înţeles...

Raluca Băceanu

joi, 25 noiembrie 2010

Poemul Lunii


Luna ascunsă sub haloul de mister,
Pitită pe sub cerul de pană,
Mă fixează, vrăjeşte şi mă omoară.
Iar eu mă zbat şi urlu disperată,
Oare ce se-ntâmplă, ce mi se arată?
Deschid iar ochii, ea încă mă priveşte,
Încerc să înţeleg misterul ce se pripeşte.
Să fie oare răul ascuns în sinea-mi toată?
Să fie încercarea de a pătrunde în a ta lume?
Să fie doar un coşmar, din care nu mă pot întoarce?
Orice ar fi, luna încă se hrăneşte
Privind cu al ei chip la mine,
Rânjind mişel şi luminând,
Din ce în ce mai puternic...
Al naibii blestem, ce ai aruncat tu spre mine!
Pentru iubirea-mi ce port eu pentru tine.
Dar, nu e asta, e doar dorinţa ce mi-am pus-o,
Când acum, totul se întâmplă...
Să-mi fie teamă, să încerc să fug?
Însă nu am unde să mă ascund.
Nu mai am timp, deja mă reîntorc în viaţă,
Luna a fugit,
Lăsându-mă speriată,
Unde s-a dus?
M-a lăsat în ceaţă?
De ce a dispărut, de-abia ce vraja a început?
Tot ce pot să fac, e doar să respir,
Să mă liniştesc, să vreau să înving.
A fost o încercare, o probă nebunească.
Clipesc des, mă scutur, mă bucur... că-s în viaţă.


(varianta 1)

Raluca Băceanu

marți, 23 noiembrie 2010

Scrisoare către tine II

Atenţie! Textul de mai jos poate provoca greaţă acută. Recomand administrarea unei doze de Bilichol înainte de a începe să citeşti următoarele!

Departe... dar atât de aproape în inima mea. Ocupi un loc mult prea mare, iar atunci când pleci, laşi un gol de neîndurat... până când te uit până la un anumit punct, ca şi cum amintirea ta ar fi adormit în sertarul de sentimente al minţii mele. Dar ştiu că te întorci. Mereu o faci.

Te vreau, iar când sunt mult prea aproape de a te avea, nu te mai doresc, vreau să pleci, să dispari şi să mă laşi în pace. Dar balanţa continuă să se balanseze, ba în favoarea mea, ba în favoarea ei. Iar atunci, cum de pot fi sigură de ceea ce simt? E real măcar? Ce tot fac?

Confuză şi izolată în gânduri. Aşa sunt şi aşa mă vei găsi...

Aş vrea să am certitudinea că ceea ce simt eu, simţi şi tu. Însă, nu aş vrea să ştiu că şi tu eşti la fel de confuz ca mine.

Uneori sunt atât de nepăsătoare încât ştiu că tu eşti singurul care încearcă din greu să facă ca totul să mergă bine. Alteori, niciunuia nu-i mai pasă. Şi atunci faptul că nu mai simt nimic e nedrept de... simplu.
Oare se va termina acest du-te - vino continuu? Vreau să se termine? Dar tu, tu ce vrei?

Niciodată nu îţi voi putea spune întreg adevărul, pentru că ar însemna să mi-l recunosc şi să îl accept şi eu, iar eu nu sunt deloc sigură de el. Presupun că te-ai obişnuit deja, ca niciodată să nu îţi spun tot ce gândesc, ce îmi doresc şi ce mă nemulţumeşte.

Nu aştept ca tu să le ghiceşti, sau să încerci să le descoperi, ci doar să mă accepţi. Şi ştiu că încerci asta, dar nu ştiu cât de mult... şi de ce. Care e motivul tău? Pe tine ce sentimente te încearcă atunci când citeşti asta?

Orice ar fi, ştiu că îţi pasă. Nu înţeleg cum, şi totuşi o faci. Am vrut să îţi arăt că apreciez, aşa că a început ca şi mie să îmi pese. Cât de mult însă... nu am nici cea mai vagă idee.

Nu ştiu ce vreau exact. Dacă eu nu ştiu, atunci nici tu nu vei putea cunoaşte. Fericirea nu e ţelul meu, ci vreau să ating acel punct în care să nu mai fie nevoie să caut fericirea, pentru că va fi înlocuită cu altceva, mai puternic, ce uneori se confundă cu bucuria, cu extazul, cu acea stare de beatitudine supremă.

Aş vrea ca gândurile mele să nu mai fie atât de neclare şi să pot o dată pentru totdeauna, să nu îmi mai încleştez cuvintele undeva în adâncul minţii, încât nici eu să nu le mai pot descifra. Dar o fac mereu, şi mereu...

Îmi blochez de una singură mintea, la fel cum o făceam şi înainte. Îmi doresc să nu mai fac asta, să încetez. Ştiu că tu crezi că nu îţi spun totul pentru că nu am încredere în tine. Dar nu e asta. Am încredere, poate mai multă decât îţi închipui. Ţi-am acceptat secretele, părerile, aproape totul.

E rândul tău să spui ceva. Întotdeauna mă laşi pe mine s-o fac. Uite, asta mă deranjează. Nu aştepta după mine, nimic, pentru că aştepţi degeaba. Ăsta-i adevărul. Fă-mă să accept adevărul şi spune... spune ceea ce trebuie să spui.

Chiar merită atâta bătaie de cap? Ceva îmi spune că nu, altceva că da.

Când raţiunea şi inima îţi spun acelaşi lucru, înseamnă ca ceva nu e în regulă cu raţiunea. Aşa să fie? Vreau definiţia, o ai, sau încă te mai gândeşti la ea?

Ultimele mele cuvinte: Nu ştiu...

P.S Le aştept pe ale tale acum.

Raluca Băceanu

vineri, 19 noiembrie 2010

Dark story - Lupta pentru supravieţuire

Pentru a înţelege textul de mai jos, citeşte mai întai asta Dark Story-Abisul uitarii-.

Se spune că o dată la 11 luni, ne schimbăm... însă nu aş putea spune în ce mod. Personalitatea? Gândirea, poate? Felul în care suntem percepuţi de ceilalţi? Nu ştiu. Ori se întâmplă ca ceva din noi să dispară, şi să nu se mai întoarcă...

Şi totuşi ea nu a vrut să accepte asta. A preferat să lupte, nu să se schimbe. Şi are să piardă. Ştie ce o aşteaptă, doar că nu vrea să accepte. Se stinge, încet-încet şi abia dacă îi mai pâlpâie flacăra vieţii în ea. Dar nu renunţă. Lupta însă a ajuns la un punct atât de intens, încât se răsfrânge şi asupra fizicului. Două forţe în acelaşi trup. Al meu. Dar amândouă simt ceea ce simt şi eu. Şi nu se vor opri decât atunci când una va fi distrusă...

Au trecut mai mult de 11 luni de atunci... din acea zi fatidică din ianuarie, când ea a venit în locul celeilalte naive. A fost o schimbare bună, la vremea aceea. Doar că, totul se uzează cu timpul şi trebuie înlocuit. Pentru mine nu e de ajuns ca acel lucru să fie reparat. Trebuie să fie nou. Nu poţi acorda o a doua şansă unui lucru sau unei persoane care te-a dezamagit deja. Fiindcă o va faci din nou... şi din nou. Iar ea, m-a dezamăgit, deşi era parte din mine însămi.

Impulsivitatea ei m-a băgat în prea multe încurcături, până când, cineva, pe neaşteptate, a venit... în mine. E posibil să o fi aşteptat chiar... Cineva cumpătat, care prefera să gândească înainte de a acţiona cu impulsivitate. Cineva care era aproape opus ei.

Am acceptat-o pe cea nouă cu braţele deschise. E încă acolo şi nu o voi lăsa să plece. E conştientă de ce poate face, de cât de multe calităţi posedă. Şi sunt destul de multe, extrem de folositoare.

Farmecul ei m-a dat gata de când am încercat prima oară să privesc lumea, după ce ea a venit. Atunci am observat ce poate să facă prin mine. Cealaltă reuşea să smulgă doar aroganţa oamenilor. Ea, cea nouă, numai admiraţie, respect, dar şi o doză imperceptibilă de teamă, perceput de cele mai mult persoane ca un mister ce trebuie descoperit. Prin ochii ei am reuşit să văd altfel lucrurile. Totul a fost mai clar şi mă uimea. Acorda importanţă fie şi celui mai neînsemnat lucru. Vedea frumuseţe în orice. Putea din orice să creeze. Orice.

Dar între timp, i-am descoperit şi eu, şi cea veche, cinismul. Poate cea mai puternică armă a ei. Este incredibil cum poate recepta vorbe, cum poate înţelege atât de multe lucruri. Celalaltă nu putea face asta. Nu cu succesul cu care ea o face. Doar o privire aruncată şi dezarmează, un cuvânt şi uimeşte prin răceala cu care îţi poate spune orice, fără ca măcar să clipească din genele ei lungi. O răceală cumplită, ca atunci când striveşte o insectă sub tocurile ei. Respinge fără nicio mustrare de conştiinţă. Eu cred că îi şi place. Şi mie a ajuns să îmi placă. S-a ataşat de mine, asemeni unui simbiot. Ce simte ea, simt şi eu. Şi viceversa.
Asta o deranjează. Când cealaltă încă îşi arată influenţa asupra mea, simte ca şi cum ar poseda-o pe ea. Dar nu se va mai întâmpla asta pentru mult timp.

Cu cât durerea e mai atroce, cu cât vreau mai mult să ţip, şi să le fac să termine mai repede lupta, cu atât ele încearcă mai mult, şi mai mult...

Am obosit însă. Din vina amândurora. Ştiu că cea din urmă îmi va fi de folos pe viitor, aşa cum cea din trecut şi-a avut locul în alegerile şi obstacolele prin care am trecut până de curând. Mă întreb dacă îi voi simţi lipsa. Probabil că nu. Ea va mai trăi în mine doar prin intermediul amintirilor. Atât. Principiile şi gândurile ei sunt lăsate undeva între paginile unei cărţi prăfuite.

Influenţa celeilalte se simte în tot ceea ce fac acum şi în ce am de gând să fac în continuare. Ea are forţa necesară pentru a continua şi pentru a răzbi, fără să pun la suflet vreo eventuală dezamăgire...

Calmul, răceala, aroganţa pe care o afişează cu atâta nonşalanţă faţă de cei pe care îi dispreţuieşte, la fel cum uneori pare atât de dulce şi de nesigură, o fac o armă puternică. Adeseori îmi dă senzaţia că nu simte nimic pentru el. Şi probabil că da, cum m-am gândit, e incapabilă de aşa ceva. Probabil că e mai bine. Îşi foloseşte energia în alte scopuri...

Ştie când trebuie să se impună. Ştie cum. Ştie de ce. Respectul şi admiraţia sunt lucrurile care o mulţumesc. Nu dulcegăriile. Nu mai am timp de aşa ceva. Ea s-a ocupat de asta.

Acum le simt cum iar încearcă să mă câştige, amândouă. A sosit momentul.

Trebuie să pleci. Îmi pare rău. Sau, de fapt nu. E mai bine aşa. DarkMuse, locul tău e numai prin amintiri.


Ralenne Black... ai tot drumul înainte. Fă-mă mândră de tine. Ştiu că o vei face...


Raluca Băceanu

luni, 15 noiembrie 2010

Nothing

Waiting for... nothing.
Seeking for... nothing.
Praying for... nothing.
Writing... nothing.
Wanting... nothing.
Offering... nothing.
Feeling... nothing.
Eating... nothing.
Seeing... nothing.
Smelling... nothing.
Tasting... nothing.
Singing... nothing.
Painting... nothing.
Experimenting... nothing.
Liking... nothing.
Loving... nothing.
Owning... nothing.
Having... nothing.

Being... a nothing.

Raluca Băceanu

Premiile SRSFF



SRSFF vă invită la decernarea Premiilor 2010.
Evenimentul va avea loc la Tîrgul Internațional de Carte Gaudeamus, vineri 19 noiembrie 2010, ora 18.00, la standul librăriei Nautilus (standul 24), pavilionul central, la parter.
Unul dintre ţelurile Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy este acela de a recunoaşte şi de a susţine valorile SF-ului românesc.Prin urmare SRSFF decernează, către sfîrşitul fiecărui an, o serie de premii care să evidenţieze şi să răsplătească eforturile celor care au realizat lucruri semnificative pentru SF-ul românesc.Prima ediție a Premiilor SRSFF a avut loc în data de 28 noiembrie 2009 la Tîrgul Internațional de carte Gaudeamus.
Posterul a fost realizat de Alex Popescu, căruia îi mulţumim pentru ajutor.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

O imagine spune cât o mie de cuvinte...dar trei?

Nu am de gând să mai vorbesc. Dar tot vreau să exprim ceva. Poate e şi ăsta un mod bun de a o face...aşa că:



...apoi...




...şi nu în ultimul rând, ce-i mai important...







And that's all. End of story.
source: http://pushpoptop.tumblr.com/

Raluca Băceanu

marți, 9 noiembrie 2010

Prietenii de ocazie



Cred că era timpul să realizez şi eu că oamenii, fie ei prieteni sau nu, sunt cum sunt. Adică? Adică tu poţi să fi mort, bine mersi, undeva asfixiat cu monoxid de carbon, sau storcit de un tren pe vreo cale ferată, că nimeni NU ŞTIE! Şi nici nu le pasă.

Ei bine, eu am avut ocazia să fac un alt experiment. Am stat acasă. Mă simţisem rău şi uite aşa am profitat.

Telefoane pe ziua de ieri? 0. Nu tu ,, ce faci, de ce nu ai venit la şcoală?" nu tu ,, eşti ok?" sau ceva asemănător. De la nici o persoană. Cu excepţia mamei. Şi cu excepţia... în fine, el nu se pune. Şi nici măcar ,,surorile mele". Scuza cu nu am credit e deja expirată de vreo 2 ani în cazul mai multor persoane. Şi există de asemenea Sfântul'Net. Hai că de el a auzit şi 'nea Gică. Sunt atâtea căi prin care poţi comunica în ziua de azi. Of, Doamne!

Şi uite aşa dragii mei inexistenţi care nu citiţi blogul niciodată. M-am săturat de prefăcuţi şi de prieteni de ocazie. Dar asta nu mă va doborî. Din contră. Asta dacă vă gândeaţi că am de gând să fac vreo prostie. În niciun caz. Atâta timp cât pe lumea asta există milioane de proşti, nu văd de ce ar trebui tocmai unul inteligent care poate face multe, să se ducă dracului.

Am scris în cartea mea fie că vrem, fie că nu, avem nevoie de oameni în jurul nostru. Până la urmă o să fac eu cumva ca ei să aibă nevoie de mine. E uşor să manipulezi, prea uşor chiar. Exemplul e la TV. Eu nu o să fac asta, pentru că vreau să cred că am alţi aşi în mânecă. Şi am. Vreo doi de care sunt conştientă din ce în ce mai mult.

Vă mulţumesc pentru nimicul acordat. Răsplata vă va fi pe măsură. Şi nu neapărat de la mine...:D

Raluca Băceanu

marți, 2 noiembrie 2010

Incursiune în fantastic

Atenţie! Textul de mai jos vă poate leza serios neuronii dumneavoastră! Povestirea vă poate cauza dureri de cap, nevroze, în cazuti de excepţie psihoze!!! Doar dacă aveţi nervi tari vă puteţi avânta în această mică poveste de copii!

,,Se spune că fiecare poveste are câte un sâmbure de adevăr,
dar nimeni nu poate spune exact ce presupune acel sâmbure...“



Alergam speriată de moarte prin pădurea verde de smarald, cu rochia de mătase liliachie fluturând pe iarbă. Ici-colo, rochia mi se zdrenţuise. Vinovate probabil că erau crengile rupte de pe jos, sau pietrele ascuţite ce îmi distruseseră şi pantofii. Se făcea că eram o prinţesă ce voia să scape de un Zmeu hâd şi rău. Chiar înainte să mă înfasce cu ghearele-i mari de lighioană, m-am împiedicat şi am căzut.
Am sărit speriată.
- Mihaela? Mihaeeelaaa! Hai trezeşte-te.
- Mamă, mai lasă-mă 5 minute...
- Ei, haide, haide, nu sunt mama ta. Mihaela! a ţipat dintr-odată profesoara de istorie la mine. Mergem la muzeu.
Uitasem complet că sunt în tabără. Prima zi se anunţa deja plictisitoare. Muzeu, bleah!
- Imediat. Acum...
Am zbughit-o la baie cu prosopul, hainele pe braţe şi cu periuţa de dinţi în gură. Trebuia să mă grăbesc. Fetele din cameră încă dormeau. Mă mir cum nu se treziseră la bătăile profesoarei în uşă. Sau la ţicnalul ei...
Au început una câte una să se trezească după mine. Eu eram deja gata. Trebuia să o caut pe profă ca să aflu şi eu programul. Ajunsesem la munte seara, la ora 10, după un drum extenuant cu autocarul. Evident că am mai stat la taclale cu colegele de cameră. Una dintre fete era din Oltenia, iar cealaltă venise abia din Moldova, de la Chişinău. Tabăra trebuia să fie de fapt premiul meu la un concurs de creaţie literară organizat pe ţară. Eu scrisesem un basm. Probabil de aici şi visul acela...
Pe lângă asta, întotdeauna mi-au plăcut excursiile, taberele şi peregrinările. Oriunde era muntele, îl urmăream. Oriunde vedeam iarbă multă şi natură sălbatică, voiam să merg acolo, să îmi pierd vremea, să admir şi să intru într-o stare de beatitudine, pe care o puteam atinge numai acolo. Oriunde se găseau podişuri, fie chiar şi dealuri, vaste câmpii, orice, numai natură să fie. Aer proaspăt şi relaxare...de asta aveam nevoie.
Dar tabăra din anul acesta se anunţa să fie diferită. Aveam un sentiment plăcut în legătură cu ea, deşi, nu ştiam de unde provenea.
Am coborât scările repejor, iar în capătul holului, chiar lângă uşa sălii de mese, profa fuma cu poftă dintr-o ţigară, ţinând în cealaltă mână o ceaşcă de cafea. Salivam la mirosul savuros de cafea...
- Mihaela. În sfârşit te-ai trezit, exclamă profesoara când mă văzu.
I-am zâmbit dulce, cum îmi este mie caracteristic, făcând nişte gropiţe adorabile în obrăjori. Chipul profei se îmbună când mă văzu că zâmbesc. Merge de fiecare dată.
- Bună dimineaţa! Îmi cer scuze că m-am trezit aşa greu...
- Stai calmă. Nu s-au trezit încă toţi. Să te uiţi în sala de mese. Nu prea e nimeni, spuse ea pe un ton degajat, dând afară pe nas fumul ţigării.
Se simţea un uşor iz mentolat.
- Pfiu, credeam că o să întârzii. Astăzi după muzeu mai avem vreo activitate? am vrut eu să aflu curioasă şi entuziasmată totodată.
Profesoara mai trase încă puţin din ţigara mentolată şi zise:
- În principiu mai mergem la o mănăstire, dar e cam urât afară, aşa că e posibil să amânăm. Dar să vedem cum evoluează vremea. Sper să fie totuşi cald şi să nu plouă.
Profesoara expiră fumul. Din nou m-a învăluit acea aromă ciudat de plăcută.
- Da, sper să fie vreme bună. Am auzit că tabăra aceasta are un fel de tradiţie...
- ... ca în fiecare seară să se facă câte un foc de tabără. Da, aşa este, mă completă repede profa, aproape devenind mai veselă.
Cred că de asta avusesem mai devreme sentimentul acela. Avea legătură cu focul de tabără, desigur!
Dar până la focul de tabără a trebuit să îndur palavrele unui domn bâtrănel de la Muzeul Satului. I-am şi uitat numele... Nu am suportat până la capăt să îl ascult - nu pentru că nu mi-ar fi plăcut ce ne povestea, bineînţeles că nu, dar, să fim serioşi, vocea lui era aceeaşi, nu exista nicio modulaţie a glasului, ceea ce pe noi, ceilalţi, ne făcea să ne pierdem concentrarea, sau cumpătul în cazul meu - aşa că am ieşit din muzeu şi m-am îndreptat spre autocar.
Am văzut cum un fulger violet crestează cerul, apoi, picături grase de ploaie au început să îmi cadă pe păr. Am fugit în autocar cât de repede am putut, dar tot fleaşcă mă făcuse ploicica. Nu am reuşit să o evit de nicio culoare.
Şi mai ploua şi cu găleata. Îmi părea mai rău de focul de tabără, decât de vizita la mănăstire...
Însă nu ştiu ce s-a întâmplat, că imediat cum am ajuns la hotel, soarele a ieşit din nori. Nu mai aveam timp să mergem la mănăstire, dar era mai mult decât probabil că vom face focul de tabără.
În fiecare tabără în care mersesem până atunci, focul fusese o frumoasă tradiţie. Mereu poveştile de groază spuse mă îngrozeau, deşi râdeam cu poftă când îi vedeam pe baieţi cum se chinuie să ne sperie cu vocile lor. Mai rău era când intrau în camerele noastre noapte şi ne speriau cu câte o păpuşă vorbitoare, din aceea cu cheiţă. Asta o păţisem o singură dată.
Şi până la urmă unde mai e distracţia fără nişte momente ca acestea? Câte o glumă, o farsă, o poveste cu zmei, şi o seară este reuşită. Să nu uităm de bere şi ţigări... Deşi eu nu mă dădeam în vânt după ultimele din listă.
Aşa că iată-ne, în faţa focului, spunând poveşti înfricoşătoare, râzând în hohote şi mâncând cipsuri şi tot felul de prostioare gumate în formă de viermi.
Distracţia se părea că va mai dura. Eu însă aveam nevoie urgentă la budă. Nicio toaletă prin prejmă, iar hotelul era prea departe. Slăvite fie tufişurile!
Mi-am luat ruxacul şi m-am retras discret de lângă foc. Am încercat să nu mă îndepărtez prea mult, dar nici să fiu observată.
Chiar când mă scotoceam prin ruxac după un pachet de şerveţele, având lanterna în gură, am auzit un foşnet. Cineva mă urmărea. Am stins lumina şi am făcut câţiva paşi mari, încercând să mă depărtez de sursa zgomotului. Am ascultat, încercând să îmi dau seama dacă mai sunt urmărită. Îngheţasem de frică. Dinţii îmi clănţăneau în gură incontrolabil.
- BUGA-BUGA-BUGAAA!
Am ţipat ca o descreierată de frică. Era doar Gabriel, un băiat simpatic pe care îl cunoscusem în autocar, şi el tot din acelaşi oraş ca şi mine... Şi nu îmi păsa cât de bine arăta, fiindcă în momentul acela puteam să îl pălmuiesc, la cât de tare mă speriase.
- Eşti idiot? O, Doamne, ce întrebări pun şi eu. E evident că eşti! Dumnezeule, credeam că o să îmi iasă inima din piept. Dispari de aici o dată!
Eram furioasă din cale afară, iar el observă asta. Amândoi aveam lanternele aţintite unul asupra celuilalt, ca nişte arme inainte să tragă, într-un duel.
- Scuze, spuse el într-un sfârşit, nu credeam că o să te sperii aşa de tare. De fapt, voiam să vorbesc cu tine. Mai devreme stăteai numai cu Ileana şi Izabela...
Nu ştiam ce să îi spun. Încă îmi bubuia inima în piept după ultima sperietură.
- Aha, am făcut eu. Dar acum, din moment ce sunt singură, aici, şi vreau să nu fiu văzută, ce crezi că vreau să fac? Vrăji? Dăăă! Nu e evident?, şi i-am arătat pachetul de serveţele, fluturându-l prin faţa ochilor lui. Am nevoie de puţină intimitate, m-am răstit eu la el.
- O, da, îmi pare rău...
Se uita la mine ca prostu’.
- Ei? Am întrebat eu. Ai de gând să pleci?
Mă privea de parcă nu înţelegea.
- Du-te!
Plecă în sfârşit. M-am adâncit şi mai mult spre pădure, până nu am mai auzit niciun zgomot venit dinspre focul de tabără. O beznă se întindea în faţa mea parcă la infinit. Nu mai vedeam nimic. Nu se auzea nimic. Am râmas aşa câteva secunde, în întuneric, parcă hipnotizată, când am auzit ceva.
Se auzeau vag nişte tobe parcă. Dar nu din direcţia focului de tabără, ci din direcţia opusă. M-am speriat la început, dar în clipa următoare, un miros de iasomie m-a izbit şi... calmat.
Ceva mă chema spre acel loc. Tobele se auzeau din ce în ce mai vag, sunetul fiind înlocuit de nişte clinchete. Sunetele mă făceau să zâmbesc, iar mirosul ce acum se îmbina şi cu o aromă de vanilie, mă făcea să vreau să îl gust din aer.
Mergeam, şi simţeam că plutesc. Am mers şi am mers şi am mers... Eram doar eu, sunetul, mirosul, până când m-am pomenit într-un cerc.

În jurul meu se învărteau fete înalte şi subţirele cu părul bălai, fredonând cu voci ca de fluiere cântece. Abia atunci mi-am dat seama că dansez în mijlocul lor.
Tot atunci, mi-am dat seama că din rochiile lor albe provenea lumina, ca şi cum rochiile ar fi fost raze de soare jucăuşe.
Şi râdeau, eu râdeam, nu mai ştiam de mine. Sunetele se împleteau cu văzduhul purpuriu, cu aromele florale ce mă îmbătau, cu paşii mei de dans, cu Iele...
Apoi întreaga pădure s-a colorat, a vibrat de energie, una aproape palpabilă, ce a trecut de la Iele direct spre mine.
O lumină roz-purpurie, devenită albă după câteva minute, un ultim râs şi m-am prăbuşit la pământ.
- Uite-o! Aici este! Mihaela!!!
Auzeam vocile profesorilor ca prin vis, apoi o zdruncinătură mi-a energizat corpul într-un mod bizar. M-am ridicat singură în fund, am deschis ochii, şi mare mi-a fost mirarea când am văzut că sunt în pădure.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat eu speriată. Ce caut aici?
Profesoara de istorie se apropie speriată. În spatele ei era Izabela, care privea cu nişte ochi mari, încărcaţi cu teamă. Tot se uita la ceva de lângă mine.
- D-D-D-Dânsele! Uitaţi-vă la cerc! E iarba arsă în jurul ei! spuse ea, mai-mai începând să plângă. Uitaţi-vă doamnă profesoară!
- Ce tot spui acolo domnişoară? o întrebă profa pe fata ce acum tremura din cap până în picioare.
- Mitul, Ielele, Dânsele, creaturi supranaturale. Nu e evident, e într-un cerc de iarbă arsă!
M-am ridicat speriată şi atunci am observat şi eu cercul. M-am uitat la Izabela cu teamă, mai mult încercând eu să o liniştesc pe ea.
- Stai, ce tot spui acolo? am întrebat-o eu.
Dar fata fugi de lângă mine. Am întâlnit atunci ochii profesoarei care scânteiau straniu în lumina verde din pădure.
- Ce ar fi să ne spui ce s-a întâmplat? Am fost cu toţii îngrijoraţi toată noaptea!
- Nu ştiu, am răspuns eu fără să gândesc. Am venit aici, aveam nevoie la baie, şi m-a urmărit Gabriel, m-am îndepărtat mai mult, şi nu mai ştiu. Am... leşinat, cred.
Nu puteam să îi spun că dansasem cu nişte fiinţe translucide, ireale. Avea să mă creadă nebună. Însă Izabela nu avea să creadă asta, ea era cea la care trebuia să apelez, dacă mai voia să vorbeasă cu mine...
- Eşti sigură că asta s-a întâmplat? Ce e cu cercul ars din jurul tău? mă întrebă profesoara uşor confuză.
- Sunt sigură, am spus eu dând din cap zdravân. Dar nu ştiu ce e cu cercul, am spus dând acum din cap a negaţie. Acum îl văd. Cine ştie cum am nimerit aici. Chiar aş vrea să ştiu şi eu ce s-a întâmplat, am spus cu o voce atât de scăzută, încât profa nu mă auzi.
Oau, nu îmi venea să cred ce se întâmplase. Trebuia neapărat să aflu mai multe despre Iele, sau despre Dânsele, cum le numise Izabela.
Ceilalţi profesori mă priveau şi ei cu mirare, unii dintre ei chiar cu dispreţ. Dar ce făcusem? Doar nimerisem unde nu trebuia, dar bine că totul se terminase cu bine, sau cel puţin, aşa credeam eu.
Lucrurile abia de acum începeau să se complice...
M-am scuturat de praf şi am alergat după Izabela. Când mă văzu, a tresărit.
- Scuză-mă, nu vreau să te sperii şi pe tine, dar, ce ai spus de Dânsele? Ce ştii? Pentru că pari singura de aici care să ştie ce s-a întâmplat cu mine aseară.
M-a privit încremenită câteva secunde, respirând şi expirând foarte repede.
- Izabela! Vorbesc cu tine! Te rog ajută-mă!
A înghiţit în sec, apoi îmi spuse:
- Ai nimerit într-un cerc ce Iele. Ai noroc ca nu eşti desfigurată, sau mută. Legendele aşa zic.
- Poftim? Stai, ce ai spus? Am întrebat-o eu şocată. Mută? Desfigurată?
- Da, nu îmi vine să cred că nu ştii. La mine în Oltenia toţi ştiu. De fapt, e o minune că nu ai păţit nimic.
M-am încruntat involuntar.
- Dar de unde ai ştiut tu sigur că despre Iele era vorba?
- Recunosc un cerc făcut de Iele, când îl văd. Şi ştiu destul de multe despre creaturile noastre, aşa-zise, mitologice. În Oltenia cu toţii credem în ele, pentru că există.
- În Bucureşti oamenii nu mai cred în nimic, am spus eu cu puţină amărăciune. Dar, de ce eu?
- Nu ştiu, poate tocmai de asta, poate trebuie să spui ce ai văzut.
- Ai înnebunit? Toţi mă vor crede nebună.
- Atunci, nu ştiu ce să zic, vei afla tu singură. Dar fii cu ochii în patru de acum înainte. Cine ştie...
- Chiar aşa, cine ştie...

Restul zilei s-a scurs aproape insesizabil. De câteva ori, profesoara de istorie m-a întrebat cum mă mai simt, de parcă cine ştie ce aş fi păţit. De fiecare dată, îi răspundeam, zâmbind, ca să o liniştesc:
- Bine.
Focul de tabără din seara aceea s-a ţinut în spatele hotelului, la o aruncătură de băţ. Nimeni nu voia ca incidentul să se repete. Nici eu nu voiam, sincer, deşi noaptea trecută fusese de-a dreptul magică pentru mine.
Însă ceva s-a animat în mine, ca şi cum nesăbuinţa s-ar fi trezit dintr-un somn lung şi profund, aşa că m-am strecurat din camera de hotel şi am fugit spre pădure.
Chiar când mă asiguram că nu e nimeni prin preajmă, o lumină puternică de lanternă mă orbeşte. Vedeam numai pete galbene după ce lumina se stinsese.
Era lanterna Izabelei.
- Dar ce crezi că faci? Iar o cauţi cu lumânarea? mă întrebă ea îngrijorată şi mustrătoare totodată.
Îmi amintea de profa de istorie, stând aşa sfidătoare, cu spatele îndreptat în faţa mea, dar fixându-mă cu nişte ochi blânzi şi căprui.
- Să ştii că nu am căutat-o cu lumânarea aseară...
- ... dar acum o faci!
Mă prinsese. Adevărul este că nu ştiu ce era în capul meu. Ceva diferit de mine, şi totuşi în mine, mă tot constrângea să fac nişte lucruri pe care nu le-aş face niciodată în mod normal. Aşa că nu ştiu cum naiba am făcut, că am fugit cu o viteză supraomenească spre pădure, uitând de Izabela, uitând de mine.
M-am oprit brusc, de parcă bezna mult prea adâncă ar fi devenit materială ca o pânză, şi m-ar fi oprit.
Am privit degeaba în jurul meu, tot căutând ceva. Abia atunci mi-am dat seama de nebunia mea. Mă aflam într-o pădure. Puteam să fiu ucisă de urşi, de lupi, orice mi se putea întâmpla.
Frica începuse să taie adânc în curaj, nemairămânând decât groază, o groază care creştea, şi care creştea. Am simţit cum îmi bubuie inima în piept, iar în urechi îmi auzeam propriul puls ce vuia nebun: dum-dum, dum-dum, dum-dum...
Înlemnită, simţind cum îmi îngheaţă sângele în vine, am fugit spre ieşire. Slavă Cerului, Izabela nu plecase.
- Ai rămas, am spus eu uşurată când am văzut-o.
- De fapt, îl aşteptam pe Gabriel. Trebuia cineva să te caute, dar eu nu sunt aşa de ţicnită încât să intru în pădurea asta de una singură. Ce e cu tine?
- Aş vrea şi eu să ştiu. De seara trecută, nu mai sunt eu... i-am mărturisit eu cu sinceritate şi cu părere de rău.
- Mda, am observat azi la prânz cum mâncai. Erai aşa... absentă, încât nici nu ai observat cine a stat lângă tine.
- Păi, cine, Ileana? Nu?
De fapt nu mai ştiam cine fusese lângă mine.
- A fost chiar Gabriel. De ce crezi că l-am chemat? se răsti ea la mine dintr-o dată.
- Uşurel, Izabela, nu e cazul să te alarmezi.
- NU E CAZUL? Suntem singure lângă o pădure! Nimeni prin preajmă, şi...
Se uită la telefonul ei mobil şi făcu ochii mari.
- Nu mai am semnal! Pădure tâmpită. Uf. Hai să mergem, Mihaela. Dă-mi mâna, nu am de gând să te las iar să îmi scapi printre degete.
Nu ştiu de ce, dar am început să râd. Apoi şi Izabela a început să râdă.
- Uite ce îmi faci, zise ea, mă faci să râd, iar într-o situaţie ca asta, nu prea e de râs.
- Decât să plângem! Oricum, ce poate fi mai rău decât un cerc de Iele?
Brusc, orice zgomot încetă, inclusiv chicotelile noastre. Norii s-au dat la o parte din calea lunii, iar acum ea ne lumina calea. Luna plină, rotundă, şi galbenă şedea maiestoasă pe cerul ca de catifea indigo, de parcă cineva o aşezase acolo.
Ceva a şuierat pe lângă urechea mea. M-am întors şi am văzut în momentul acela cum iese din pădure o siluetă neagră cocoşată.

Instinctul îmi spunea să alerg, dar picioarele parcă mi se lipiseră de pământul mocirlos. Izabela scâncea lângă mine şi încerca să mă tragă de mână.
- Fugi, strigă ea la mine, fugi!
Abia atunci am reuşit să reacţionăm, şi am fugit amândouă mâncând pământul.
Am ajuns gâfâind la hotel. Focul de tabără mai fumega timid din ultimii săi rărunchi. Mirosul de lemn ars mă calmă într-un mod ciudat.
M-am aşezat cu Izabela într-un colţ. Amândouă tăceam, niciuna încumetându-se să deschidă gura. Parcă uitasem să vorbesc, nu mai ştiam cum să formez cuvintele, ce să spun.
În mintea mea se găsea o întreagă învălmăşeală.
- Eu ştiu ce era, ştiu. Bunica mea mi-a spus multe poveşti despre ea. Era Muma Pădurii.
- Dar e imposibil!
Am fost uimită de propria voce, de cuvintele scuipate parcă involuntar.
- Uite că nu e! mă contrazise Izabela.
- Dar, ar trebui să fie numai poveşti. Cum e posibil aşa ceva? Pur şi simplu lucrurile astea nu ar trebui să existe.
A urmat un moment de tăcere stânjenitoare. Şi ca să fie şi mai bine, Gabriel s-a aşezat lângă noi.
- Izabela, de ce ai sunat mai devreme? Pentru că s-a întrerupt, iar când am vrut să te sun, se auzeau numai horcăieli. S-a întâmplat ceva? Întrebă el uitându-se la mine brusc.
De parcă eu aş fi fost de vină...
- Am dat de Muma Pădurii! Asta s-a întâmplat, i-am spus eu fiind mai uimită decât el.
- Iele, apoi Muma Pădurii, ce mai urmează? exclamă el privind cerul.
- Izabela, de ce i-ai spus? am întrebat-o pe fata ce încă tremura de spaimă.
Nu am mai aşteptat un răspuns şi am fugit în camera de hotel. Ileana dormea buştean.
Am ieşit pe balcon. M-am aşezat pe scaunul micuţ şi mi-am sprijinit picioarele pe zid. Am încercat să mă calmez şi să încerc să găsesc o conexiune între fapte.
Nimic. Nu puteam să îmi dau seama de ce se întâmpla ce se întâmpla. Oare avea legătură în vreun fel cu acel loc? Dar, desigur! Pădurea era de vină! Hoia-Baciu! Cum de nu îmi dădusem seama mai devreme?... Bun, aflasem ceva, dar tot rămâneau multe întrebări. De ce eu? De ce acum...
Dar şirul gândurilor mi-a fost întrerupt când am observat ceva pe cer. Am crezut prima oară că este o pasăre. Dar când s-a apropiat de balcon mi-am dat seama ca nu este o pasăre. Era un... un... Zburător...

Totul s-a întâmplat foarte repede. Mai întâi îl priveam hipnotizată, iar în secunda următoare stătea în faţa mea, doar câţiva centrimetri despărţindu-ne.
Am uitat cum să respir. Îl priveam cu o fascinaţie neascunsă. Cred că aveam gura căscată când îl studiam. Nu mă mai săturam uitându-mă în ochii lui negri. Deşi reci, reuşeau să mă încălzească.
Când mi-am amintit cum să respir, deja era prea târziu. M-am prăbuşit înapoi pe scaun, iar el s-a aplecat asupra mea. Mi-a atins o suviţă de păr, iar atunci un fior m-a electrizat.
Zburătorii erau cu adevărat frumoşi, de asta nu mă puteam îndoi, dar nu erau întocmai nişte fiinţe bune. Deşi totul mă invita în a-l adora, chipul său perfect de alb, buclele de un negru ca pana corbului, buzele lui pline şi aproape roşii, iar mirosul care îl învăluia... era irezistibil.
Iar eu trebuia să reacţionez cumva şi să scap de el, altfel, nu ştiam ce s-ar fi putut întâmpla. În poveşti, Zburătorii răpeau prinţesele... Iar acum, când poveştile păreau să devină una cu realitatea, eu trebuia să mă găsesc la mai puţin de un centimetru de un Zburător al naibii de chipeş!
Uşa se deschise, lumina fu aprinsă de Izabela, iar Gabriel a alergat spre mine. O auzeam pe Ileana smiorcăindu-se în somn.
Ca prin vis am simţit cum plutesc, apoi o senzaţie de cădere mi-a întors stomacul pe dos. Zburătorul probabil mă adusese acolo, în parcul de lângă hotel. Mă ţinea strâns de mâini iar eu nu putem face nimic.
Fascinaţia mea pentru acel demon al nopţii nu putea fi întreruptă nici măcar pentru o clipă. Realizam că sunt într-un mare pericol, dar nu puteam face nimic. Eram ca şi prada unui şarpe, hipnotizată de el, şi având totodată un sentiment de repulsie pentru acea creatură. Dar ambele trăiri se amestecau atât de bine, încât rezultau o fascinaţie care mă paralizase.
Dar de nicăieri au apărut o mulţime de zâne şi doar aşa am putut să mă desprind din încleştarea Zburătorului.
Acesta a zburat sus, tot mai sus, până nu am mai reuşit să îl văd.
- Dar ştiu că intri tot timpul în bucluc, Mihaela! Ursitoarele tale au fost nişte neserioase când ţi-au ursit tabăra asta. Au vrut musai să ne dea nouă de muncă cu Zburători şi mai ştiu eu ce!

O zână vorbea cu mine. O zână!
- Dar spune ceva! Doar nu o să îmi spui că nu ai mai văzut zâne!
Era mititică şi rotofeie. Nu puteai decât să o îndrăgeşti când o vedeai deşi tonul ei era cam răstit.
- Mu-m-mul-mulţumesc! m-am bâlbâit eu jalnic. Sunt uimită.
- Ei, cu plăcere şi-altă dată nu mai cere, deşi noi o să mai avem treabă cu tine, zise mica zână.
Au început să dispară toate, rând pe rând, rămânând doar cea mică şi înţepată.
- Cred că eşti cam confuză, în legătură cu toate, spuse ea când rămăsesem doar noi două.
- Da. Încă nu pot să cred ce se întâmplă. Mai întâi Iele, apoi scap nevătămată, după Muma Pădurii, Zburătorul, acum voi...
Zâna începu să chicotească.
- Păi Ielele sunt de vină. Ele ţi-au deschis poarta spre lumea asta. Iar prietenii tăi, fiind prin preajma ta, au fost şi ei martori la câte ceva. Dar nu îţi face griji, de acum te vom apăra noi, zânele. Am fost ocupate ieri cu un căpcăun, de asta nu am ajuns la tine. Oricum Muma Pădurii nu îţi făcea nimic rău, doar poate să te sperie, când se arată...la cum arată...
Zâna se strâmbă. Am început să râd.
- Credeam că pădurea e de vină! am spus eu încercând să mă liniştesc.
- Nu chiar. Dar Ielele îşi fac de cap cel mai mult acolo. Ai nimerit tu prost. Numai ursitoarea aia e de vină. Tocmai de ziua Sânzienelor s-a nimerit şi tabăra asta, pe 24. Asta e tot.
- Asta e tot? Am întrebat eu mirată din cale afară.
- Da.
- Şi ţi se pare puţin? E incredibil de mult.
- Ei, hai, hai, dar când erai micuţă nu credeai în zâne şi balauri?
- Ba da, dar atunci eram copil, citeam basme.
- Ei, află că viaţa ta o să fie un întreg basm. Viaţa în general e aşa. Trebuie să deschizi ochii şi aşa vei vedea adevărul. Dacă nu ar fi nimic adevărat din poveşti, de unde ar mai veni ele? Ei?
Zâna avea un tic verbal tare drăgălaş, dar mă călca pe nervi.
- Ei, ei, ei, ei, NU ŞTIU! m-am tot bâlbăit eu nervoasă. Până acum s-au adeverit cam multe.
A început să râdă din nou, cu o aşa mare poftă, că aproape îmi venea şi mie să râd.
- Şi mai sunt multe draga mea. Până una alta, o sa încerc eu si surorile mele să îi ţinem pe ăştia departe de tine. Dar nu vom reuşi mereu.
- Oricum, îţi mulţumesc, am spus eu uşurată.
- N-ai de ce. Şi încearcă şi tu să dormi cu geamul închis, altfel iar o să te viziteze Zburătorul. Prea mult rău nu are ce să îţi facă, dar ca să ştii!
M-am uitat preplex la zână.
- Cum adică ,, prea mult rău nu are ce să-ţi facă“? Nu e un demon?
- Ha-ha-ha! Ei, astea sunt poveşti. Nu e demon, e doar un amărât de Zburător. Îi plac fetele frumoase, ca oricărui băiat normal, doar că poate să zboare şi trăieşte câteva sute de ani, poate chiar mii şi se îndrăgosteşte foarte des...
Deja informaţiile deveneau peste puterea mea de înţelegere, aşa că m-am mulţumit să dau din cap şi să zâmbesc timid.
- Mai vorbim noi scumpo! Spuse zâna grăbită. Îţi vin amicii.
Cu un spuff însoţit de nişte scântei, zâna se făcu nevăzută. Gabriel şi Izabela veneau după mine.
- Ne-ai îngrijorat pe amândoi, Doamne! Eşti bine? Cum ai scăpat de... chestia aia? mă întrebă Gabriel uşurat că mă găsise.
- Bine, am scăpat cu... bine! Asta e important.
Zilele următoare au fost lipsite de astfel de incidente fantastice. Niciun Zburător, nicio Zână sau vreo Mumă a Pădurii, doar eu, Gabriel şi Izabela.
Am petrecut fiecare seară ca o adolescentă normală, sau, în fine, una care ştie de existenţa unor creaturi magice.
Aproape că am uitat de evenimentele din primele seri. Păreau deja că s-ar fi petrecut undeva... departe.
Ultima zi de tabără a sosit în cele din urmă. Izabela a plecat spre Craiova, cu un alt autocar. Eu am rămas cu Gabriel, în autocarul spre Bucureşti.
Chiar credeam că totul s-a terminat şi că fantasticul a dispărut din viaţa mea.
Dar mă înşelam...
Mi-am luat rămas bun de la Gabriel şi m-am îndrepat spre casă uşor abătută. Ultima săptămână păruse parcă desprinsă din viaţa altcuiva. Mă gândeam cu tristeţe că nu o voi mai revedea pe Izabela prea curând, că îl voi vedea mai rar pe Gabriel, că nu voi mai avea parte pe anul acesta de un foc de tabără, şi că zânele rămaseră undeva prin pădurea Hoia-Baciu.
Mă întorceam la viaţa mea de dinainte, ceea ce îmi dădea sentimentul că nimic din cele întâmplate nu avusese cu adevărat loc în realitate, ci doar undeva în mintea mea, din dorinţa de a avea ceva nou în viaţă, de a trăi o aventură.
Am intrat în bloc tristă, tristă că mă întorceam la viaţa cenuşie din Bucureştiul cel fără de magie.
Mare mi-a fost surpriza când am deschis cutia poştală şi un spiriduş mic şi haios a ieşit din ea..
M-am uitat în jur, să fiu sigură că nu e nimeni care să mă vadă, apoi, am răsuflat uşurată şi i-am zâmbit micuţului Cu siguranţă, lucrurile aveau să fie altfel pentru totdeauna. Şi cine ştie câte şi mai câte mă aşteptau...


Raluca Băceanu

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Gol.


Ăsta ar putea să fiu cuvântul care să definească toată starea mea. Aşa că vă invit să citiţi următoarele doar dacă aveţi timp de pierdut, sau mai pe româneşte, vă plictisiţi.
Să nu ziceţi că nu v-am atenţionat...

Să vedem. A încetat să îmi mai pese de un lucru de care mi-a păsat prea mult timp. Pur şi simplu. Nu ştiu cum s-a întâmplat. Emoţia s-a dus, la fel cum şi venise atunci. Imediat. Fără să ştiu şi fără să vreau.

Doar că acum a rămas un gol. Faptul că îmi păsa, îmi ocupase tot timpul un loc undeva în inimă sau undeva, nu pot să spun sigur. Şi totuşi, uite că a dispărut. Iar acum, mă simt vinovată?! Nu înseamnă oare că încă îmi mai pasă? Sau e doar nevoia aceea de a umple un gol ce a fost atâta timp umplut, cu altceva, nou, indiferent de sentiment?

Nu îmi pot da seama care dintre variante. Poate nici măcar nu mă simt vinovată. Mă simt falsă. Ca şi cum rolul pe care l-am jucat se împletise cu mine, în mine, iar acum că în sfârşit am scăpat de el, îmi e imposibil să mă regăsesc pe mine, cea de dinainte. Şi oricât vreau să cred că mai este ceva acolo, care să substituie fostul sentiment, parcă nu este.

Îmi vine să râd şi să ţip cu groază în acelaşi timp. Depindeam oare de un rol ca să îmi dau seama că trăiesc şi eu o dramă? Când de fapt, niciodată nu a existat? Ori am trăit cu adevărat alături de acel sentiment din mine?

Acum ce se întâmplă?... Oare continui să joc un rol care niciodată nu mi s-a potrivit? Mi se va potrivi vreodată, dacă îmi va fi din nou distribuit? A fost o greşeală să mă dau în spectacol trăind ceva poate, interzis?

Sunt două părţi care mă întregesc ca fiinţă. Întotdeauna aşa a fost. Doar că sunt atât de diferite. Nici măcar la mijloc nu pot să mă aflu, pentru că sunt simultan ambele.

Se luptă, ca două particule de energie, ca un + şi un - . Se vor anula vreodată? Ori deja asta se întâmplă, sau s-a întâmplat?

Nu. Da? Confuzia ocupă acel loc acum, desigur. Cred că întotdeauna a fost aşa. Pe lângă confuzie s-a mai alipit ceva în trecut. Asta e tot.

Îmi pasă că nu îmi mai pasă. Il me manque qu'il ne me manque pas. Să fie asta, şi asta?

Cum să îţi fie dor de ceva ce ai simţit şi care te-a făcut să suferi, într-o oarecare măsură? Au fost atâtea dezamăgiri în acel loc, iar când au dispărut eu simt că ceva nu e în regulă.

Voi aţi păţit ceva asemănător? Sau măcar înţelegeţi ce vreau să spun?

Poate că niciodată nu mi-a fost dat să trăiesc -până acum- ceva, fie bucurie în cea mai înaltă formă, fie suferinţă, în cea mai josnică şi dureroasă alcătuire...

Am fost blestemată să nu simt nimic niciodată. Oare? Mi-am construit chiar eu rolul în patetica mea piesă, jucând rolul principal, de dragul de a trăi într-o oarecare măsură ceea ce alţii -poate- trăiesc în viaţa de zi cu zi, doar pentru că eu nu puteam. Mi-am scris propria poveste încât să simt ca trăiesc. Doar că fericirea nu am simţit-o, şi nici suferinţa. Nu cu adevărat. Nu cu intensitatea după pe care mereu am tânjit.

Poate că ăsta e singurul lucru care mă face să simt ceva care se zvârcoleşte în acel fost gol. Cred că se numeşte suferinţă. Dar eu îl simt ca un simplu disconfort.

E doar insatisfacţie. Ei bine, slavă Cerului că măcar de asta sunt capabilă. Insatisfacţie.

E trist însă că am putut să pretind că am simţit în trecut nişte sentimente de care, am fost incapabilă să le simt şi să le înţeleg. Dar dracu' ştie cum pot să trăiesc în cărţile mele. Literalmente.

Dar că de data asta, nu voi mai încerca să trăiesc realitatea ca o carte. Ci doar ca o realitate crudă prin faptul că niciodată nu poţi trăi ceea ce se înfăţişează în nişte cărţi care oricum, se presupune că imit realitatea. Poate că oricum realitatea nu a fost aşa niciodată. Până la urmă e subiectivă, iar noi suntem creatori de sentimente, şi nu realitatea. Cărţile sunt rezultatul a mult subiectivism din partea autorului...

Doar că acolo descrierile te fac să trăieşti. Realitatea nu îţi descrie. Îţi dă doar prilejul să descrii tu. Iar eu nu sunt capabilă să îmi descriu mie ce am simţit, ce voi simţi sau ce voi face. Pot doar să hotărăsc ce i se va întâmpla lui x, sau y, personaj dintr-unul sau altul din romanele la care lucrez când realitatea de zi cu zi mi se pare lipsită de un sentiment. Ori pot să îmi imaginez.

Când a devenit viaţa noastră atât de sterilă, atât de caustică? Sau e doar a mea aşa pentru că îmi dau seama de ce e real şi nu?

Nu mai disimulez, fiindcă nu mai simt. Şi asta e de rău. Dacă nu simt, cum voi face să pară reale nişte lucruri pe care nu sunt capabilă să le simt? Vreau prilejul ăsta, să simt şi să ştiu că e adevărat dacă simt bucuria, frustrarea, extazul, melancolia... Dar cum am spus, pot să îmi imaginez, da!

Bun, plecaţi toate. O să mă folosesc de nimic ca să creez ceva. Şi nu ştiu cum, dar o voi face şi pe asta.

Vouă ce v-am transmis?...

Raluca Băceanu

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Strange... needs



,,Pulsează. Din ce în ce mai repede. Undeva în pieptul meu. E inima. ,,Sorry but I think I don't have such thing as a...". Şi totuşi ea este.
Văd peste tot oameni, dar încetez să îi mai percep ca semenii mei. Ceva s-a întâmplat. Sunt doar o sursă de energie.

Mai întâi mă hrăneam cu emoţiile lor. Până când a devenit prea dureros. Poate a durat prea mult etapa asta, iar de când a început, m-a prins într-un fel de sinistră vrajă. Orice tip de emoţie, iar când aveam norocul, orice sentiment, îmi provoca o plăcere ciudată.
Dar cum spuneam, a devenit în timp prea dureros pentru mine...

A urmat altceva. Diferit şi din ce în ce mai plăcut. Niciodată nu am putut să spun că am avut destulă energie în mine. Am avut însă o rezistenţă ieşită din comun. Până să îmi dau seama de asta, nu o făceam voluntar. Dar cum respectul meu faţă de ei se diminua din ce în ce, am făcut-o şi voluntar. Nu cred că şi-a dat nimeni vreodată seama de ce făceam. Şi nu am niciun regret. Energia lor este inepuizabilă. În felul ăsta puteam face două lucruri simultan: să îi sec de vitalitate şi să mă hrănesc cu diferitele lor emoţii după ce începeau să se simtă slăbiţi. Unii se simţeau bine, aceia cu exces de vitalitate. Ceilalţi... lor nu le foloseam emoţiile.

Dar acum, acum... nimic nu mai pare satisfăcător. Nimic. Nu pot să iau o pauză. E imposibil. Depind de ei prea mult încât da, a devenit o dependenţă bizară.
Nu a fost empatie, sau poate a fost la început când nu ştiam cu ce mă confrunt. Dar cu timpul întunericul devine din ce în ce mai puţin... de nepătruns. Nu spun că e plăcut ceea ce poţi descoperi. Nu, deloc. E doar o altă formă de supravieţuire ce se ascunde acolo, printe sute, poate mii de alte mistere privind orice lucru pământesc sau nepământesc.

Inima continuă să pompeze. Dar e gros, e puţin, e bolnav. Îmi e sete. Dar nu de apă, nimic de genul ăsta.

Îmi simt gâtul uscat. Mă ofilesc. Sunt din ce în ce mai rece. Îmi e teamă de lumină. Vreau să mă încălzească, dar nu mai poate. Tot ce poate ea face e să dezvăluie ce am devenit. Aşa că mă feresc şi fug de ea. De orice rază de soare ce ar putea să mă dezvăluie lor. E ca un blestem! Nu mai pot scăpa. Din clipa de când am făcut-o voluntar şi m-am folosit de ei, Lumina m-a blestemat.

Şi ce îţi mai rămâne de făcut când trebuie să te confrunţi cu demonii cunoaşterii? Poţi doar să continui ce ai început, pentru a exista, dacă asta se poate numi existat.

Mai e un singur lucru de făcut. Ultimul lucru care mă mai poate ţine în viaţă. Şi este plin de energie. E încărcat de emoţii, de sentimente de orice fel. E plin de energie, pentru că e energia însăşi. E plin de umanitate. În clipa când mi-am dat seama de asta m-am văzut nevoită să recunosc că ultima fărâmă de umanitate a dispărut din mine din moment ce aveam nevoie de el. Potrivit de gros, licoarea zeilor mă aştepta, mă ademenea în fiecare dintre ei.

În clipa când pe buze am simţit gustul, am simţit emoţii, amm simţit o viaţă cum se zbate să trăiască prin mine veşnic. Cald, potrivit de dulce şi sărat în acelaşi timp, metalic. O explozie de plăcere, un extaz suprem cum niciodată nu îi va fi dat vreunuia dintre ei să trăiască.

După, un gol imens ce voia din nou să trăiască acel moment. Nu mai erau ei, erau doar victime. Iar eu le hotăram soarta. Blestem pentru o eternitate petrecută în singurătate, din cel mai vital element al vieţii. Încărcat cu tot ceea ce însemna viaţa, ea însăşi. Iar eu, depindeam de el, cum un om depinde de aer."

Raluca Băceanu

luni, 4 octombrie 2010

Cenaclul ProspectArt, joi 14 octombrie

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy va invita la intrunirea cenaclului ProspectArt, ce va avea loc joi 14 octombrie 2010, ora 18.00, la Observatorul Astronomic Municipal, Bd.Lascar Catargiu nr.21 (fost Ana Ipatescu), Bucuresti.

Program :
-Eugen Stancu : „Science fiction in Romania comunista : Excurs metodologic”
( o prezentare introductiva in care se analizeaza succint lucrarile despre sf-ul romanesc, studiile sf din perspectiva istorica, a studiilor culturale, a istoriei si istoriei literare si in acest context se precizeaza unde se plaseaza demersul - prima parte a unei serii de patru prezentari ).


-Roxana Brinceanu : povestirea „Hadar” si un fragment din romanul „Ultima Teorema” de Arthur C.Clarke si Frederik Pohl (in curs de aparitie la editura Nemira)


-Feri Balin : povestirea „Ultima nastere”

-Silvana Sorop : povestirea „Voi vedea din nou”.

Sunt asteptati si invitati sa participe la sedinţele cenaclului, toti cei care se simt atrasi de fenomenul SF&F romanesc, tinerii autori care doresc indrumare si ajutor , iubitorii de SF&F, fani si profesionisti pentru ca impreună sa contribuim la renasterea si dezvoltarea acestei arte in Romania.

ProspectArt este o initiativa a Societatii Romane de Science-Fiction si Fantasy (www.srsff.ro/), care isi propune astfel, sa descopere si sa pregateasca viitoarele generatii de scriitori si teoreticieni ai miscarii SF .

vineri, 1 octombrie 2010

Depresie (in)voluntară


Din categoria personalo-depresive.

Mda. Din nou o perioadă din aceea idioată. E a treia oară când o simt atât de pregnant. Nu ştiu cum încă mai rezist. Parcă toate problemele lumii atârnă pe umerii mei. Pe ai mei. E greu să fii ştiut un om responsabil şi puternic. E greu. Pentru că trebuie să fii şi pe măsura etichetei. Înţelegeţi ce vreau să spun.

Ei bine, m-am săturat de calmul meu cretin, de fapt m-am săturat să afişez o mască implacabilă, de neînţeles. O mască de calm infinit. O mască ce deja a săpat prea mult în mine şi în sufletul meu. Şi ştiu că a sunat ca nuca-n perete, dar nu îmi pasă.

Nu îmi pasă şi vreau să ţip, să mă descarc cumva. De plâns, deh, cred că păstrez partea asta pentru câteva filme şi pentru nişte melodii mai... speciale, de-ale mele, pe care sunt sigură că un om normal, sănătos şi fericit nu le-ar asculta în vecii vecilor de zeci, poate de sute de ori, cum fac eu în ultima perioadă.

Aceleaşi şi aceleaşi melodii deprimante. Acelaşi pian, aceleaşi acorduri în game minore, acelaşi sentiment care se repetă, şi se repetă şi mă întoarce pe toate părţile provocându-mi o greaţă de oameni, de lumea în care trăiesc, o greaţă pentru viaţa pe care o duc, o greaţă pentru propria mea existenţă de nimic.

Şi ascult, şi mă pierd în muzică, ascult până realizez că am ochii umpluţi de lacrimi. Încerc să le controlez, să le şterg înainte să le simt cum îmi udă obrajii. Mă feresc ca lumea să mă vadă aşa. Sau cel puţin asta cred?!

Stau în troleibuz, privesc pe fereastră masele amorfe de oameni care se mişcă în acelaşi ritm, privesc lumea din jurul meu, de pe scaune, cu acele figuri pământii, în fiecare dimineaţă, când nici nu se luminează bine, în fiecare după-amiază, la fel. Tot timpul la fel. Nimeni nu zâmbeşte, iar dacă se întâmplă şi asta, fiind un fenomen parcă atât de rar, am impresia că se râde de mine.

Sunt sătulă până în gât de tot şi toate. Mă deprimă orice. Nu credeam că o voi spune vreodată, dar durerea asta pe care o simt pentru voi toţi, voi care suferiţi, se intensifică deja prea mult în mine, încât ajung să o simt fizic. Mă doare de voi. De suferinţa voastră care îmi transformă şi mie viaţa într-o lungă şi nesfârşită, dureroasă şi acaparatoare suferinţă!!!

Vreau să nu îmi mai pese atât de mult, dar sunt prea empatică. Gândiţi-vă la cea mai empatică persoană pe care o cunoaşteţi. Eu sunt de zece, poate o sută de ori mai empatică!

Ori poate sunt eu deprimată. Şi cred că chiar sunt deşi nu voiam să cred.

Prea mult timp m-am crezut stana de piatră care disimula orice, care simula orice sentiment de afecţiune. Poate prea mult, ca apoi să realizez că de fapt e invers. Am adunat şi am tot adunat până am ajuns la punctul de a exploda în toate emoţiile pe care mi le-am ascuns de-a lungul timpului.

Întotdeauna m-am ascuns de teamă să nu par slabă. Dar cred că oricum am părut slabă pentru multe persoane. Nu ştiu cum sunt sau cum am fost, în momentul de faţă. Jur că nu pot să îmi dau seama. Am nevoie constant de cineva care să îmi spună cum sunt, altfel nu cred că voi fi sigură vreodată de cum sunt eu de fapt.

Dar ce mi se întâmplă? Am o teamă în mine. Dar asta o am de mult, foarte mult timp. 2007? Acum o simt mai puternic ca niciodată. Şi cât aş vrea să înceteze.

Mă gândesc că poate sunt şi ipohondră. Dar analizele mi-au dovedit că nu e chiar aşa. În fond, încă 12 ,,puncte" în minus la fier, şi sunt... moartă. Dar să zicem că o să fiu cuminte de acum încolo şi îmi voi lua pastila de ferro-gradumet.

Însă, este altceva. O simt pur şi simplu. Ceva se apropie şi nu ştiu ce. O fi de bine, de rău? O să evoluez în vreun fel?

Mă grăbesc în tot ceea ce fac. Vreau să public ceea ce scriu. Să fac cât mai multe lucruri repede, dar şi cât mai bine. Am senzaţia că nu am timp să le fac pe toate, ca şi cum mai am prea puţin timp la dispoziţie. Şi poate chiar am puţin timp. La urma urmei, nu se ştie niciodată. Azi, mâine, peste 20-30 de ani tot vine.

E frica aceea de moarte. Dar hai să zicem că ipohondria e scuza, pardon, motivul perfect pentru care am această frică. Până la urmă, se regăseşte în noi toţi, într-o oarecare măsură...

Şi nu e numai asta. Mă deranjează încă ceva. Am trecut peste acea iubire ce eu o credeam nesfârşită. Scârţ! Acum nu mai am un motiv ce înainte era palpabil, pentru care să fiu fericită. Nu mai este, a dispărut şi mă simt incapabilă să mai iubesc o persoana de sex opus. Sunt empatică, dar nu pot iubi. Sentimentul îl pot iubi doar.

Dar nu ăsta e chiar motivul. Am observat că orice sentiment sau emoţie negativă se simte mult mai puternic decât ceva pozitiv. De ce simt şi sunt mai sensibilă la ce e rău, la suferinţă, la tot ce înseamnă deznădejde? De ce când am ocazia să fiu fericită nu pot să o trăiesc cu aceeaşi intensitate cu care simt suferinţa?

Mă folosesc de orice simt ca să scriu. Asta mă face... împlinită. ,,Pour mieux vivre." Atât. Oare o să ajung ca Eminescu, să creez cele mai minunate opere când sufăr? De ce suferinţa este mai puternică? Doar pentru că este negativă, pentru că mă tem atât de mult de ea? Sau din contră, pentru că îmi e prea teamă să mă las dusă de valul fericirii atunci când e cât pe-aci să mă lovească? Îmi e teamă că mă va doborî... Dar nu! Poate tot ce va face, va fi să mă cureţe de suferinţă?

Nu mă mai face însă nimic fericită decât scrisul. Atât. Asta să fie? Să fiu fericită doar alături de creaţia mea? Doar în nişte vagi idei abia conturate şi în nişte false idealuri? Nu voi reuşi niciodată. Vlad nicidată nu va fi cel pe care îl caut. Vlad, muza mea.

Ce mă face fericită... ce ar putea? Tocmai ce am adus mai devreme vorba despre iubire. Să fie asta? Nu ştiu. Am fost îndrăgostită şi a fost groaznic. A fost tot suferinţă. Atâta timp cât nu este reciproc acest sentiment, e un sentiment teribil. Tot ce e frumos - sau trist, acum realizez - este că ai o speranţă. Că el te va iubi la un moment dat, până când iţi zici: ce dracu'? Apoi te detaşezi şi îţi dai seama că poate e ceva în neregulă cu tine.

Şi este. Întotdeauna a fost. Am fost diferită şi voi fi. Mintea mea e un continuu paradox, viu şi care pulsează mereu. În continuă schimbare. Dar tot dificilă.

Mă gândesc că poate aş fi avut o altă viaţă dacă lumea din jur m-ar fi considerat o prezenţă plăcută, o persoană frumoasă. Am observat eu că cei frumoşi sunt mai veseli. Dar poate şi ei poartă o mască. E mai urât pentru ei, să nu ştie dacă prietenii sunt într-adevăr prieteni. E deprimant. Da, aşa e. Pentru unii, evident. Unora nu le pasă dacă au zeci de amici pentru frumuseţea lor şi buna dispoziţie cu care îi înconjoară adesea, sau pentru ce sunt ei cu adevărat, ori pentru ce gândesc.

Nu am încercat vreodată să par altcineva, să fiu falsă. Doar mi-am stăpânit unele... izbucniri de orice fel. Am evitat să fiu certăreaţă, am ezitat să discut cu persoane cu care poate, chiar aş fi vrut să vorbesc şi să le descopăr. Am tăcut de prea multe dăţi şi nu am făcut ce îmi dicta inima. Şi poate că regret ce nu am făcut pentru că niciodată nu voi şti cum ar fi fost dacă... Pe de-o parte, nu regret un lucru care l-am făcut... prea rău. Cu excepţia că poate regret că m-am abţinut să fac ceva pentru care aş fi putut suferi în prezent dacă l-aş fi făcut. Aţi prins ideea.

Nu am chef de nimic. Absolut nimic. Tot aştept ca ceva să se întâmple. Bun, rău. Orice, numai să ies din starea asta!

Probabil visez şi eu ca multe alte fete că va veni cineva ,,pe un cal alb", un flăcău care mă va întreba, pe când eu sunt cu totul absorbită într-o carte, în troleibuz, la TNB sau în vreo cafenea: - Ce citeşti? Iar eu îmi voi ridica genele din cartea mea şi voi avea o revelaţie în timp ce el îmi zâmbeşte fermecător.

Glumeam. Sper că nu mă credeţi chiar atât de visătoare, deşi trebuie să recunosc că ar fi totuşi interesant ca asta să se întâmple. Vise, vise şi iar vise...

Parcă mă simt mai bine, serios. Să se ducă naibii suferinţa. Să apară ce aştept, orice ar fi acel lucru.

Sper însă ca până în decembire să se împlinească dorinţa... Care dorinţă? Una mică şi drăguţă pe care mi-am pus-o de revelion.

Până la urmă, multe se pot întâmpla între timp, nu-i aşa... Vlad?

Voi încerca să nu mai pun la suflet emoţiile altora. Voi încerca să rămân transparentă. Să nu mă mai mişte chiar atât de tare ultimele evenimente ce s-au petrecut în viaţa mea, pe lângă cea a apropiaţilor... Vreau să ies din starea asta de una singură. Să îmi dovedesc mie că pot. Nu vreau să ajung să depind de ceva, decât de mine şi de voinţa mea.

P.S Amy... îmi pare rău că tu nu mai poţi face asta. Dar voi fi alături de tine, deşi, cred că şi eu mă confrunt cu aceleaşi probleme... Vei înţelege.

Raluca Băceanu

miercuri, 22 septembrie 2010

Cenaclul ProspectArt , 24 septembrie 2010 ora 17.00

SRSFF are placerea sa va invite in data de vineri 24 septembrie 2010, ora 17.00 la





Cenaclul ProspectArt :

Prezentarea integralei SF-ului romanesc, „Seniorii Imaginatiei”,

un proiect comun al SRSFF si al editurii Eagle Publishing House



Invitati sînt scriitorii :

Mircea Oprita

Gheorghe Schwarz

Mihail Gramescu

Danut Ungureanu

Marian Truta

editorul Mugur Cornila

Invitat special : Cristian Tudor Popescu



Evenimentul va avea loc la Centrul Calderon, Str. J.L. Calderon nr.39, sector 1, Bucureşti



Autorii prezenti vor discuta despre Integrala SF-ului romanesc, vor raspunde întrebarilor legate de acest proiect si vor citi din creatiile proprii.



Programul evenimentului cuprinde:



Cristian Tamas, presedintele Cenaclului ProspectArt :

prezentarea evenimentului si a invitaţilor (Mircea Oprita, Gheorghe Schwarz, Mihail Gramescu, Danut Ungureanu, Marian Truta, editorul Mugur Cornila, Cristian Tudor Popescu)



Mugur Cornila, editor Eagle Publishing House : prezentarea conceptului Integralei SF şi a primelor cinci titluri ale colecţiei, “Întîlnire cu Meduza”–Mircea Opriţă, “Efectul P – Gheorghe Schwarz, “Lumea lui Als Ob –Voicu Bugariu, “Phreeria”–Mihail Grămescu, “Aşteptînd în Ghermana –Dănuţ Ungureanu

Marian Truta: Integrala SF-ului romanesc, „Seniorii Imaginatiei”, un proiect comun al SRSFF si al editurii Eagle Publishing House

Mircea Oprita : lectura unei proze din volumul “Intilnire cu Meduza” (Integrala SF)

Gheorghe Schwarz : lectura unei fragment din romanul “Efectul P” (Integrala SF)

Mihail Gramescu : lectura unei fragment din romanul “Phreeria” (Integrala SF)

Danut Ungureanu : lectura unei fragment din romanul “Asteptind in Ghermana” (Integrala SF)

Discutie cu participantii

Sesiune de autografe
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase