sâmbătă, 31 iulie 2010

Studiu asupra realităţilor sau Realitate imaginativă


Ce este real? Ce este doar imaginaţie? Normal ar trebui să fac distincţia între ele, aşa ar fi normal. Să zicem că încă mă aflu în toate minţile, încă, dar sunt multe lucruri pe care aş vrea să le descos, doar că, ştiţi cum se întâmplă, de multe ori te afunzi mai rău în mister. Şi sincer, m-am cam săturat să tot cad şi să tot cad din lac în puţ. Rău de tot.

Poate că am citit eu prea multe romane fantasy în ultima perioadă – de fapt numai din astea am citit- şi din această cauză se nasc unele teorii în mintea mea, care între noi fie vorba, e aşa de încurcată cu atâtea şi atâtea de mă mir că mai ţin pasul cu tot şi cu toate. E greu. Dar când nu m-am descurcat eu, măcar cât de cât? Ei?...

Să privim rândurile de mai sus ca o introducere...Bine, bine, recunosc, amân ce am de spus –ca de obicei. Cum am spus, e greu şi nu ştiu dacă o să ajung să scriu aici tot ce mă frământă apropo de universul acesta...sau de universurile acestea?

V-aţi gândit vreodată că ceea ce scrieţi s-ar putea să se adeverească? Am spus-o. Şi nu ştiţi cât de greu mi-a fost şi îmi este. Tot alternez între a şterge postarea asta definitv sau să o păstrez şi să vă dovedesc încă o dată de cât de...specială este mintea mea.

Şi neştiutorii vor zice: ,,a ce tare, genial!”. Nu e deloc genial şi nici tare având în vedere că scriu la o trilogie fantasy. Când lucrurile ,,fantasy” pe care le scrii se adeveresc atunci nu mai poţi fi sigur de graniţa dintre real şi imaginaţie. Desigur, depinde ce fel de lucruri se adeveresc. Acum nu spun că am văzut spiriduşi când am deschis uşa de la frigider când căutam cutia cu lapte, bineînţeles că nu. Se întâmplă nişte fenomene mai discrete, dacă pot să le numesc aşa.

Nu mai înţeleg nimic. În lumea asta reală te ghidezi după nişte legi, fie că accepţi că te ghidezi sau nu. Mă refer la acele legi nescrise – însă pe care le cunoşti, e în firea omului-care îţi atrag atenţia asupra unor chestiuni, astfel încât tu să poţi să le delimitezi de cele ce ar putea sau nu să existe.

Sunt multe păreri însă apropo de aceste chestiuni, care ţin de credinţă, de superstiţii adică de ocultism, lumea ocultă.

Una e să crezi în fantome şi că ele ne pot influenţa într-un fel viaţa şi alta e să crezi cu adevărat în vampiri şi vârcolaci.

Ceea ce ţine de noi, de viaţa de apoi, ar trebui să pară mai plauzibil fiindcă după ce murim, sigur ajungem undeva. Ceea ce ţine de demoni şi vrăjitoare pare mai puţin plauzibil. Şi tot aşa.

Şi totuşi, ce am spus mai sus nu schimbă cu nimic fenomenele petrecute de la începutul lunii încoace, poate chiar mai demult. Cred ca acum am deschis ochii şi am lăsat pânza ,,realităţii” deoparte. Prin realitate cred că mă refer de fapt la ceea ce presupune realitatea, la fel ca şi în cazul cu normalitatea – vezi ,,Pe măsura etichetei?”.
În universul cu care eram familiarizată- adică în trecut pentru că în prezent cred că nu mă mai aflu în cel în care m-am şi născut, voi explica mai jos- nu se putea întâmpla ce îţi doreai cu ardoare, darămite să vezi sub ochii tăi cum propriul univers imaginat, cum tu ca un Dumnezeu în lumea creată de el, cum apar personajele create de tine, cum soarta lor urmează firul întămplărilor din carte. Menţionez că şi eu mă regăsesc ca personaj şi asta face ca lucrurile să fie şi mai personale pentru mine, ceea ce e al dracului de ciudat. Ups, să nu îl mai menţionez, nu de alta dar oricum apare şi el undeva prin carte, atunci când se întoarce universul eroinei cu susul în jos. Şi totuşi, nu voi modifica nimic. Vreau să văd dacă totul se întâmplă conform romanului. O să evit să scurtez viaţa unor personaje însă, nu cum aveam de gând pentru a treia carte din serie... Nu că am vreo siguranţă că totul se întâmplă aşa doar pentru că aşa le scriu...poate e vreo coincidenţă, eu ştiu...chiar dacă eu nu cred în coincidenţe.

Cred că v-am ameţit. Şi eu sunt la fel de confuză, credeţi-mă pe cuvânt.

Şi cum nimic din ce scriu nu ar trebui să se întâmple în realitate, o să denumesc realitatea în care mă regăseam când am scris romanul, realitatea R, iar cea în care –cred că- mă regăsesc, realitatea A.

În realitatea R, sau universul R, eu eram cea care scria povestea de viaţă a unei fete iar lucrurile o iau razna când ea îşi pune o dorinţă. În R, eram conştientă că existenţa mea nu ar putea sub nicio forma să devină identică cu a protagonistei.

În realitatea A, nu prea mai fac diferenţa între viaţa mea şi a protagonistei. Cuvintele ,,al naibii de asemănător" vă zic ceva?

Am observat însă, că nu tot timpul mă regăsesc în A. Uneori sunt în realitatea, D sau X. Problema este că sunt n realităţi şi nu pot să le deosebesc pe toate. Sunt prea asemănătoare între ele, dar în fiecare este ceva diferit de cealaltă. Poate acum, când scriu acest text, deja am intrat şi părăsit vreo 3-4 universuri şi nu prea mai ştiu sigur unde sunt.

Aş vrea să ştiu însă ce se presupune în fiecare realitate că este normal, real, dar din moment ce nu pot încă să le deosebesc voi fi ca un orb care nu îşi poate găsi ochelarii, care oricum nu îi poate folosi la nimic.

Ziceam la început ceva de o teorie. Zicem de mai multe. Să încerc să v-o explic pe cea cu universurile.

Pentru început trebuie să subliniez că îmi e teamă de oglinzi, şi asta nu are legătură cu felul în care arăt. Aceste obiecte ciudate, cred eu, poate chiar fac trecerea dintr-o realitate într-alta într-un mod conştient atunci când le atingi. Ce spun? Baliverne. Asta e imposibil. Sunt doar nişte geamuri vopsite pe o parte, sau ce-or fi ele, pentru a ne putea admira sau critica fumuseţea existentă sau nu... Şi cred că am mai schimbat vreo două realităţi cât am scris paragraful acesta. Sunt incredibilă.

Dar recunoaşteţi, de unde nu ştiţi că atunci când atingi o oglindă conştiinţa/ sufletul/ spiritul nu se ,,descarcă” de fapt într-o altă realitate iar în realitatea din care tocmai sufletul a dispărut timpul se opreşte în loc? Acestea sunt conştient efectuate, aceste descărcări....

Cele inconştiente, aşa le consider eu, sunt cele petrecute când dormim. Fenomenul de dedublare. Sufletul atunci călătoreşte în diferite dimensiuni. Eu le spun realităţi. Atunci poate călătoresc spre realităţi unde lucrurile sunt şi mai diferite de realităţile pe care le-am vizitat. Sunt acele realităţi când zburăm şi facem tot felul de lucruri imposibile. Eu nu le consider simple vise, ar putea să fie nişte realităţi. Universul este infinit. La fel şi numărul realităţilor existente.

Sunt acele realităţi în care sunt personaj din seria Roata Timpului, unde sunt o Aes Sedai, să presupunem. Sunt realităţi unde personaje fantastice scriu romane despre lumea noastră, iar ei, în lumea lor, consideră fantastice vieţile noastre, nu numai ca fiind fantasy.



Mă gândesc că într-o posibilă astfel de realitate, pe care eu nu am visat-o încă, dar doar existând ideea că ea ar putea să fie, ea chiar undeva există, Amy scrie povestea de viaţă a Ralucăi, o fată care crede că a înţeles o parte din misterele lumii şi se avântă cu mult zel să explice pe un blog toate nebuniile ei ce ii dau prin cap, şi mai este şi scriitoare pe deasupra.

Asta înseamnă o imaginaţie folosită aiurea. Nu pot să explic prin cuvinte ceea ce am eu în minte, pentru că şi cuvintele pot să fie interpretate într-un mod în care eu nu am vrut să fie astfel înţelese. Citiţi Meditaţii metafizice de Descartes şi o să înţelegeţi ce am vrut să spun prin interpretarea cuvintelor.

Mă mai gândesc la un lucru. Sufletul se găseste ca trupul, în mai multe realităţi sub diferite forme, dar definind o aceeaşi eu, de exemplu? Pentru că, prin ce am spus mai sus, el de fapt e unul singur şi doar el este cel ce călătoreşte? Vreau să spun pare cel mai plauzibil aşa. Dar ce e plauzibil în realitatea asta, nu este într-o alta...aşa că mă întorc de unde am plecat...

Încă ceva...dacă sufletul călătoreşte în n realităţi, atunci cum poate să fie peste tot în acelaşi timp? Ei, asta e o întrebare bună. Dacă aş spune că timpul în care dormim –fiindcă atunci ne dedublam adesea- nu este acelaşi cu timpul în care trăim în altă realitate. Atunci, bietul timp cum se împarte şi el între atâtea realităţi cât timp un singur suflet trece pe la vreo un miliard de Raluci? Şi nu e vorba doar de mine, e vorba de miliarde de oameni, de milioane de miliarde de realităţi posibile.

Şi credeam că matematica e obositoare. Dacă ar fi o teorie la ce am expus eu mai sus, ar fi remarcabil.

Acum nu prea mai îmi pare atât de plauzibilă ideea cu un singur suflet. Poate sunt mai multe care se mută? Asta sună imposibil, indiferent de realitate.

Ca încheiere....nu mai înţeleg nimic. Parcă înţelegeam mai multe înainte să mă apuc să scriu aberaţia asta.

Prolixă postare. Alambicată minte.

Raluca Băceanu

joi, 29 iulie 2010

Pe măsura etichetei…?





Ciudată. Ratată. Rockeriţă. Urâtă. Frumoasă. Proastă. Inteligentă. Naivă. Înţeleaptă. Cinică. Ipocrită. Ţăcănită. Caraghioasă. Banală. Interesantă…iar lista ar putea cu lejeritate continua.
Aş putea să fiu exact ce presupun cuvintele înşirate mai sus. Dar, cum am şi zis, sunt doar nişte cuvinte. Eu sunt un om şi nişte simple adjective nu mă pot defini ca persoană...darămite sa imi definească personalitatea şi aşa complexă.
Eticheta cu care sunt identificată de o persoană este în funcţie, evident, şi de personalitatea persoanei în cauză, adica cea care etichetează.
Şi ştiţi de ce? Să vă explic. Normalitatea o percepi tu, în funcţie de ce ţi se pare ţie normal şi nu neapărat de ce li se pare celorlalţi normal. Ar trebui să fie logic.
Mai intervin şi gusturile. Înainte ca unei persoane să îi par ciudată sau rockeriţă, îi apar ca fiind frumoasă sau urâtă. Eu personal, nu ma consider nici una nici alta.
De fapt, nu mă consider pe măsura niciunei etichete care mi-a fost pusă. Întrebarea este, desigur, de ce? Fiindcă şi alţi oameni sunt etichetaţi. Jumătate din populaţie este frumoasă ori urâtă. Multe fete sunt sau se consideră rockeriţe. Mai puţini sunt înţelepţi, iar prea mulţi sunt ipocriţi.
Dar....DAR! Eu nu vreau să fiu identificată cu nicio etichetă pentru că nu vreau să fiu identificată cu nimeni care ar putea avea de asemenea aceeaşi etichetă. Toţi oamenii sunt unici...în felul lor, dar foarte mulţi se aseamănă între ei, iar puntea de legătură ar putea să fie chiar aceste afurisite de etichete.
Deşi nu pot face nimic pentru a opri această făţisă ,,discriminare”, o parte din mine speră ca măcar o persoană, când mă vede mergând pe stradă să nu mă eticheteze în niciun fel ci doar să meargă mai departe...
Trebuie să recunosc însă că sunt ciudată, sunt şi cinică, poate chiar caraghioasă, dar doar uneori. Asta ar trebui să dea câştig de cauză aşa-zisei etichetări?
Da, poate mă regăsesc în unele din etichetele care îmi sunt puse, dar asta nu înseamnă că trebuie să le accept.
Sunt ciudată din vreo 100 de motive, dar am unele atribute care mă îndepărtează din grupul ,,ciudaţilor”. Uneori sunt considerată normală de o persoană ce este la rândul ei normală, dar care nu face parte din universul meu. Aici pot să mă refer la muzica şi poate şi la cărţi. Poate că ascult rock, dar asta nu mă bagă automat în borcanul cu eticheta de rock, deoarece ascult şi alte genuri complet diferite de rock. E de ajuns să îmi placă fie şi numai o melodie pop şi să mă îndepărtez cu repeziciune de acest grup şi să fiu etichetată drept, eu ştiu, banală, plictisitoare. Sunt interesantă pentru că sunt scriitoare, din punctul celor cărora le place să citească, dar sunt o ratată pentru adolescenţii care nu pun mâna decât pe reviste de modă şi care consideră că timpul liber trebuie petrecut făcând cumpărături, şi nicidecum citind, ori mai rău, scriind.
Sunt câte puţin din fiecare etichetă care mi-a fost alăturată mie. Asta e aproape ca şi temperamentul. Poate te regăseşti cu câte o trăsătură în fiecare, dar doar unul îţi corespunde, mai rar combinaţie de două.
Aşa şi cu etichetele. Dacă ar fi să aleg una, este una cu care prea puţină lume se asociază pentru că sunt o persoană cu care destul de greu te poţi identifica. Ştiu eu de ce spun asta...
Dar care ar fi această etichetă? Din moment ce toţi oamenii se consideră -şi chiar şi sunt – unici, pot să spun că sunt unică, în modul în care toţi oamenii sunt. Doar că eu consider că sunt ceva mai mult.
Ce este însă mai mult decât unic? Diferită! Specială!
Asta cred că sunt eu. Poate...Şi probabil încă vreo 45356 de persoane, dacă nu mai mult, se consideră fiind astfel.
Şi ce? Şi ce dacă sunt etichetată? Nu voi fi niciodată pe măsura etichetei care mi-a fost sau îmi va fi pusă. Dacă e un cuvânt care mă defineşte cel mai bine atunci cuvântul acela este EU!
...pentru că niciodată eu nu va fi egal cu altcineva decât cu mine!
Şi asta dragii mei, nu îmi va fi niciodată luat!

Raluca Băceanu

miercuri, 28 iulie 2010

SRSFF va invita vineri 30 iulie, ora 17.00, Centrul Calderon

SRSFF va invita vineri 30 iulie, ora 17.00, Centrul Calderon, str.Jean Louis Calderon nr.39, sector 1 la intrunirea cenaclului ProspectArt :

Catalin Sturza - Fantasy-ul romanesc
Cristian Mihail Teodorescu - ”Basme africane”
Marian Truta - ”Trei povesti despre Soledad”
Cristian Tamas va citi eseul lui David Hartwell - ”Dolari si dragoni : Adevarul asupra fantasy-ului”, tradus de Mihai Dan Pavelescu

Va asteptam.

vineri, 23 iulie 2010

Fabula Micii păsărele şi a Stăpânei


A fost o dată, demult, pe meleaguri îndepărtate o preafrumoasă pasăre. I se spusese de către Stăpână, că ea este singura pasăre din lume şi cea mai preţioasă dintre toate făpturile. Tocmai de asta, Stăpâna îi spunea că o protejează ţinând-o într-o colivie de sticlă. Afară, pretutindeni lumea era plină de pisici şi vulpi şirete şi multe alte lucruri rele. O învăţase că dincolo nu o aşteaptă decât durere şi suferinţă. Colivia o proteja de ce era mai rău.
Dar biata pasăre se plictisea stând în colivie tot timpul. Se întreba dacă este într-adevăr singura pasăre din lume. Uneori auzea dincolo de colivia ei de sticlă, ciripturi. Stăpâna îi răspundea însă mereu acelaşi lucru când pasărea o întreba ce se aude afară: sunt de fapt pisicile sau vulpile, vor să te ademenească afară şi să te mănânce!
Iar pasărea se speria şi renunţa...la orice ar fi avut ea de gând.
Stăpâna însă ascundea ceva, avea să afle mai târziu mica pasăre...
Şi au trecut aşa zile şi zile...ani şi ani...
Într-o zi frumosă de vară, pe când Stăpâna dormea buştean, pasărea nu a mai rezistat tentaţiei de a vedea ce e dincolo de colivia ei de sticlă, şi a făcut ea cum a făcut, de a ieşit.
Ce a văzut de cum a ieşit, a uimit-o. Pe fereastra deschisă se vedeau zburând pretutindeni zeci de păsărele. Stăpâna o minţise. Dar oare de ce? Se întreba cu amărăciune pasărea.
Nu a mai aşteptat nicio clipă şi a bătut din fragilele-i aripi cât mai repede şi cât mai sus. Atunci pasărea a simţit că trăieşte cu adevărat. A simţit sub aripi aerul cum o ridică şi cum o poartă grijuliu sus...mai sus...departe...şi mai departe.
S-a minunat de frumuseţea cerului, de frumuseţea naturii, s-a minunat de mirosul florilor, de verdele câmpiilor, de tot.

Când a obosit s-a odihnit pe ramurile unui copac bătrân şi scorojit. Ai grijă la pisici, îi şopti el. Sunt şi ele pe aici.
Măcar ştia că Stăpâna nu o minţise în privinţa asta. Pisicile erau chiar rele...
Când nici nu se aştepta, a văzut cum o ghieruţa era să o înhaţe. A zburat repede cât au ţinut-o aripile.
Pisică şuieră nervoasă şi fugi după o altă pasăre. Acea pasăre, nu fuse aşa norocoasă. Pe ea o prinse şi o mâncase.
Speriată, pasărea a zburat spre un copac mai înalt, unde nicio pisică nu se putea urca.
Acolo a întâlnit şi alte păsărele, ca ea. Ele nu erau ca pisicile, ele nu erau duşmanii ei. S-a întovărăşit cu acele păsărele şi au petrecut o zi splendidă împreună. Au zburat în înaltul cerului, au băut apă din pârâu, s-au jucat în nisip şi au păcălit pisici năzdrăvane.
Când soarele însă deveni roşu şi cobora din ce în ce mai jos, păsărelele şi-au luat rămas bun de la mica pasăre şi au plecat şi ele spre coliviile lor.
Pasărea era confuză, şi celelalte păsărele aveau câte o Stăpână, ca ea? Se părea că da. Asta o făcea să se întrebe câte lucruri îi ascunsese Stăpâna. Totul era frumos dincolo de colivie, doar pisicile şi vulpile erau problema, dar nu erau cine ştie ce...
Când s-a întors în colivia ei, Stăpâna a certat-o şi i-a interzis să mai iasă. Celelalte păsărele nu sunt ca tine, tu eşti diferită, eşti prea preţioasă. Nu pot permite să ţi se întâmple ceva! Îi zise Stăpâna păsărelei.
Mica pasăre a adormit tristă cu lacrimi fierbinţi încălzindu-i faţa. Nu avea de gând să îşi asculte Stăpâna, avea să vorbească a doua zi cu prietenii ei, orice s-ar întâmpla.

Aşa a şi fost. A doua zi Stăpâna a încercat să o oprescă, dar pasărea i-a scăpat printre degete.
A zburat repede la prietenii ei şi le-a povestit totul. Aceştia s-au întristat când i-au auzit povestea. Stăpâna te-a minţit! Lumea de dincolo de colivie nu e aşa de rea. E lumea în care trebuie să trăim. Nu poţi trăi toată viaţa într-o colivie de sticlă! Eşti pasăre, trebuie să explorezi, să zbori! Stăpâna ta te-a manipulat, a vrut să te păstreze doar pentru ea!
Pasărea s-a supărat foarte tare pe Stăpâna ei atunci. Cum putea o Stăpână să fie atât de egoistă?
Prietenii ei i-au povestit şi ei de Stăpânele lor. Păreau atât de diferite! Îi lăsa să iasă în natură foarte des şi încă de când erau nişte păsărele mici. Stăpânele lor au vrut ca ei să afle pe pielea lor cum e lumea cu adevărat şi nu le-a hrănit mintea cu minciuni gogonate. Păsările care erau prinse de pisici erau păsările cărora le era îngrădită libertatea, iar atunci când voiau să se bucure de ea, cădeau în capcanele pisicilor.
Aşa cum păţise şi ea...ar fi putut să fie acum în burta unei pisici...
Dar prietenii i-au fost alături când le-a povestit de Stăpâna ei şi i-au dat sfaturi. I-au spus să îi explice situaţia, că este o pasăre şi că nu poate să stea toată viaţa într-o colivie.
Şi aşa a făcut. Stăpâna insistase însă că prietenii ei o mint, că ea nu e ca ei. Îi spuse acelaşi lucru.
Dar pasărea i-a explicat că toate păsările sunt unice, fiecare în felul ei. I-a reproşat minciunile pe care i le-a spus de-a lungul timpului, i-a reproşat egoismul ei. I-a povestit de Stăpânele prietenilor ei, de lumea de afară.
Dar atunci, după ce şi-a privit în ochi Stăpâna, pasărea a înţeles. Nici Stăpâna ei nu ieşise în lumea de dincolo de colivie, pentru că şi Stăpâna era tot o pasăre, una speriată de semenii săi, de tot ce ţinea de Dincolo. Îi era teamă de necunoscut şi voia mica pasăre doar pentru ea. Îi era teamă de singurătate. Şi voia ca şi păsărelei să-i fie frică de ce îi era şi ei teamă.
Numai că, pasărea cea mică era diferită de Stăpână. Viaţa micii păsări era a ei, nu a Stăpânei. Dacă Stăpâna îşi trăise întreaga viaţă într-o colivie, asta nu însemna că şi ea, mica pasăre, trebuia să împartă aceeaşi viaţă cu Stăpâna. Erau diferite.
Stăpâna a trebuit să accepte situaţia, iar într-un final...chiar i-a dat dreptate păsărelei. A acceptat că toate păsările sunt diferite, că viaţa merită trăită alături de prieteni...şi că pisicile nu sunt cele mai rele lucruri din lumea lor...
Cele mai rele lucruri în lumea lor, dar şi în a noastră sunt de fapt singurătatea şi teama. Prietenii, în ambele lumi, sunt ca o punte de trecere prin viaţă. Singur şi temător...nu vei reuşi nimic.

Raluca Băceanu

marți, 20 iulie 2010

Scoala de vara de la Sighet 2010


Subsemnata Ada-Ioana-Raluca Băceanu, aici de faţă – sau, mă rog, în poza de alături- are de gând să vă povestească peripeţiile de la Şcoala de vară din Sighet, ediţia a XIII-a...dar uneori cuvintele sunt de prisos, aşa ca voi face ceva în EXCLUSIVITATE, şi anume voi pune câteva poze, unele mai sugestive decât altele ...

Nu vreau să comentez ceva apropo de conferinţe, pentru că, unu la mână, am lipsit de la vreo 2-3 –daaa, recunosc; doi la mână, când am participat la ele, pot să spun că am încercat din greu să nu casc de mai mult de 2 ori pe minut, fiindcă în primele zile mai ales, a fost al dracului de plictisitor. Din a treia zi mi-am găsit concentrarea. Să fi fost de vină orele nedormite? Probabil. Am reuşit să dorm cel mult 4 ore şi jumătate. Trebuie să specific că am nevoie de cel puţin 7 ore, altfel ... ei bine, ghiciţi şi voi.

Să trecem la oile noastre acum. Sighet. Păi, primul lucru care m-a şocat de-a dreptul a fost îngheţata!!! 5 bani GLOBUL! Având în vedere acest lucru, pot sa afirm că am consumat circa 30 de îngheţate –ăsta e pluralul, nu?.

Un al doilea lucru observat şi studiat amănunţit au fost oamenii. Mda, eu am observat mai întai îngheţata, apoi persoanele din oraş. Chiar nu mă aşteptam să întalnesc oameni aşa de draguţi şi primitori. Mă refer aici şi la colegii mei din şcoală. Dar în primul rând la maramureşeni. Am fost placut surprinsă de ceva: cum cineva de acolo afla că sunt din Bucureşti eram privită cu alţi ochi, în sensul că parcă eram din străinătate, nu din ţară! În altă ordine de idei, poate chiar aveam şi ,,faţă de Bucureşti”- vorba Denisei :)).

Am remarcat nişte tendinţe ciudate, pot să zic, în materie de modă. Femeile, fie de 20 de ani, fie de 80, purtau acelaşi gen de fusta pâna la genunchi şi cloş ? Nu prea mă pricept eu , dar parcă aşa se spune la genul acesta de fuste. Priviţi imaginea cu atenţie şi o să vă convingeţi.

Tot la capitlul modă, intră şi marea categorie a femeilor care nu păreau deranjate să poarte maieuri, bluziţe mulate fară nimic altceva- nu înţelegeţi că nu purtau pantaloni ori fuste, aici ma refer strict la partea de la gât până la talie. Asta a fost frapant! La Bucureşti nu prea vezi aşa ceva. Oare ţine de cultură ori de educatie transparenţa hainelor? Cred ca nu.

Şi acum să trecem la alt capitol. Să trecem la poze, la glume, fapte şi istorii. Să trecem la ,,Drăgutzul”.

A fost foarte tare drumul de la Bucureşti până la Sighet. Cele 15 ore au fost folosite cu cap, dormind, mâncând, glumind...a da şi bând – una bucata doză de bere Becks lemon împartită la 6 persoane, aşa că vă închipuiţi! Râzi, Mihai!!!

Camera unde am fost cazată stătea să cadă, dar ignorând acest fapt, a fost destul de okay...a, da, şi cu excepţia faptului că eram deasupra bucătăriei şi camera mirosea a fum, şi la fel şi noi pentru următoarele 7 zile petrecute la Sighet.

Faptul că am fost 6 persoane într-o cameră a fost ca o sabie cu două taişuri. Până la urmă eram 6 fete şi fiecare fată, ştiţi şi voi, are nevoie de cel puţin 30 de minute la baie...
Pe lângă asta şi micile certuri de rigoare pentru ,, ieşi din baie mai repede” sau ,, foşneşti punga aia prea mult” a fost chiar super. Am fost mândră de faptul că am fost make-up artistul fetelor din cameră, şi nu numai. Am avut şi alţi pacien...clienţi, pardon şi din alte camere. Vreo 3 fete cred că au vizitat camera 146 pentru a fi ,,smacoite” sau ,,boite” de moi.


A fost distractiv :)...sper că s-a dedus deja. Au fost câteva faze de-a dreptul idioate. Unele amuzante. Mi-a plăcut să fiu pentru o săptamână o adolescentă normală şi să chicotesc cu fetele când trecea domnul ,,Drăgutzul” pe lângă noi. Am fost naivă, am fost şi înţeleaptă, dar mai mult am fost ţăcănită. Trebuie să renunţ la ceva ce nu îmi aparţine de drept, pentru că nu a fost vreodată al meu...da, da, ştiţi la ce mă refer, evident că la ŢIGĂRI! =))

Ar mai fi de spus ceva despre mâncarea ,,reciclată" de la hotel. Vreau să zic, era ok în primele zile, dar după am observat tendinţa de a avea la masă într-o zi cartofi natur, apoi piure şi tot aşa. Mie una, mi-a plăcut de nea Vasile, care ar fi fost el, că toţi cei de acolo de la recepţie sau de la servire erau numiţi de mine nea Vasile. Să nu uit să menţionez că masa unde luam micul dejun, prânzul şi uneori cina, era cea mai exclusivistă. Asta din punctul nostru de vedere. La început 6 persoane, apoi 10 sau 12, nu mai ţin minte. Chestia faină a fost că râdeam foarte mult, cel mai mult. Masa noastră. Cu exceptia fazei când am ţipat ca o nebună atunci când am vazut un păianjen pe masă. A fost jenant să se uite toată sala la mine...dar funny după ce m-a liniştit Bianca.

A fost hazliu să îl întâlnesc pe Rahaaaaaaaaaaaaan =)). Cine ştie cunoaşte. Cred că pentru toţi cei de acolo a fost hazliu să îl întalnească pe acest...băiat, să îi zicem.


Uitam să vă spun câteva cuvinte despre memorial. GENIAL! A fost deosebit, nu cum mă aşteptam. Fiecare încăpere era diferită de cealaltă, totul vibra de energie, în unele încăperi, era chiar negativă. Probabil au rămas ceva amprente psihice, poate mai mult de atât...deoarece, nu o dată mi s-a întâmplat să mi se faca rău. Efectiv mi se oprea respiraţia ori mi se punea ceaţă pe ochi- poate era ectoplasmă? Poate era fantoma lui Iuliu Maniu...




A fost mai mult decât surprinyătoare excursia cu Mocăniţa, sau cum îi spuneam noi, Tocăniţa. Am plecat la ora 7 şi ne-am întors pe la 4 şi ceva? Sau mai târziu. Eu una am adormit. Şi ca să sufar puţin, trebuie NEAPĂRAT sa menţionez că am mers în drum spre hotel cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan...şi mai era cineva pe acolo dar nu i-am reţinut numele, ruşine să îmi fie!

Trecând peste asta, ce as putea să vă mai spun...nu prea mai am inspiraţie. Cred că am uitat-o pe la Sighet, sau prin tren pe undeva. Dacă îmi mai amintesc ceva important, important d.p.m.d.v, o să vă spun.

Nu pot să cred că era să uit. Nu am spus nimic de focul de tabără care a fost absolut minunat, de serile în care ascultam muzica de pe hol...eu nu am participat direct, doar am ascultat din camera mea. Muzica, am eu impresia m-a ajutat să adorm mai repede. Cred. M-am simţind bine fiind singura care a purtat blugi tăiaţi la conferinţe, pe când alţi colegi erau pedanţi. Eu nu. Mă întreb oare de ce eram singura de pe acolo îmbracată aşa? Hei, dar ştiţi cum e vorba aia cu ,,aparenţele înşeală"...ar mai e şi vorba cum că ,,haina face pe om". Ei, aici înseamnă că am dat-o în bara...Cam atât am mai avut de zis.. Probabil o să mai apară un update mâine pentru că sigur am uitat ceva.:))



Până atunci, vă urez o vacanţă plăcută în continuare!

Raluca Băceanu

miercuri, 7 iulie 2010

More than friends... less than lovers



Titlul spune deja multe. Nici nu stiu ce ar trebui sa mai spun/sa mai exprim/ expun/ descriu/povestesc or whateva'.

Probabil o sa fie o alta postare din aceea de ,,suflet'' cum va place voua sa le numiti pe astea. Sau nu.

Probabil iar o sa o dau in bara incercand sa spun ce ma deranjeaza, in speranta ca, poate cine stie, cuiva ii va pasa/ va intelege/ accepta, dar sincer, stiu ca nu prea e asa. Asa ca ma mint, iar.

Probabil ca 99% dintre persoanele care vor citi aceasta postare isi vor da seama despre ce/cine este vorba. Acel 1% va ramane indiferent. Dar, DAR, poate ca ma insel si va da click atunci cand imi va vedea pentru a 1294375 oara la status mirobolantul meu blog si isi va da cu pumnii in cap cand va citi o alta postare de ,,suflet'' patetica si jenanta.

Doar ca pana acum, nu prea am spus nimic concret si ma invart in jurul subiectului. Ca de obicei. Spre deosebire de tine- surpriza!!!- nu pot sa fiu directa.

Asa ca voua, celorlalti va transmit o stare confuza, de incertitudine. Asa ma simt si eu acum. Ma bucur ca macar sentimentul asta pot sa il transmit asa de bine. Fiecare cu ce poate, pai nu?!?

As vrea ca macar o data in viata sa fiu absolut sigura de ceva, in afara de faptul ca prostia omeneasca e infinita....

O data in viata as vrea...as vrea sa-i cunosc gandurile, si daca ar fi cu putinta, sa le deslusesc pe ale mele.

O data in viata as vrea sa spun lucrurilor pe nume, si nu pe ocolite, mai ales genul asta de lucruri.

Dar nu, nu se poate. De ce? Dumnezeu stie.

Si iar imi reuseste sa fiu ermetica pentru cei din exterior. Al dracului de bine. Si indecent de evidenta, pentru cei din interior. Din nou, al dracului de bine.

Cu siguranta insa, stiu ca ma aflu undeva la mijloc pe segmentul asta idiot al...cum ii spuneti voi...dragoste? Sau ce naiba se presupune ca e asta, pentru ca eu am ajuns la concluzia ca nu exista asa ceva, decat daca cuvantul iubire e sinonim cu confuzie, dureri de cap, indigestie, indispozitie siiiiiii ...cred ca atat. Era culmea sa mai fie ceva. Oricum, promit ca nu va dezamagesc si in caz ca mai aflu un sinonim o sa il scriu aici, nu de alta, dar poate cineva chiar imi citeste aberantele mele ganduri...si atat de banale pentru banala perioada de tranzitie prin viata. Adolescenta. Cred.

Am aberat si am aberat si am aberat. Sa stiti ca am pornit de la o cu totul si cu totul alta idee dar uite unde am ajuns. Oaaaaaaaaaau!!! Ce super. Ups, asta nu cred ca imi apartine.

Citind ce am scris realizez ca titlul deja nu se mai potriveste. Dar il las sa fie acolo. Poate trezeste interesul cuiva.

Titlul reflecta realitatea. Textul este doar oglindirea mintii mele prolixe. Pentru ca asta a devenit in ultimul timp.



Neither friends nor lovers. What the **** are we? ...

Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase