miercuri, 22 septembrie 2010

Cenaclul ProspectArt , 24 septembrie 2010 ora 17.00

SRSFF are placerea sa va invite in data de vineri 24 septembrie 2010, ora 17.00 la





Cenaclul ProspectArt :

Prezentarea integralei SF-ului romanesc, „Seniorii Imaginatiei”,

un proiect comun al SRSFF si al editurii Eagle Publishing House



Invitati sînt scriitorii :

Mircea Oprita

Gheorghe Schwarz

Mihail Gramescu

Danut Ungureanu

Marian Truta

editorul Mugur Cornila

Invitat special : Cristian Tudor Popescu



Evenimentul va avea loc la Centrul Calderon, Str. J.L. Calderon nr.39, sector 1, Bucureşti



Autorii prezenti vor discuta despre Integrala SF-ului romanesc, vor raspunde întrebarilor legate de acest proiect si vor citi din creatiile proprii.



Programul evenimentului cuprinde:



Cristian Tamas, presedintele Cenaclului ProspectArt :

prezentarea evenimentului si a invitaţilor (Mircea Oprita, Gheorghe Schwarz, Mihail Gramescu, Danut Ungureanu, Marian Truta, editorul Mugur Cornila, Cristian Tudor Popescu)



Mugur Cornila, editor Eagle Publishing House : prezentarea conceptului Integralei SF şi a primelor cinci titluri ale colecţiei, “Întîlnire cu Meduza”–Mircea Opriţă, “Efectul P – Gheorghe Schwarz, “Lumea lui Als Ob –Voicu Bugariu, “Phreeria”–Mihail Grămescu, “Aşteptînd în Ghermana –Dănuţ Ungureanu

Marian Truta: Integrala SF-ului romanesc, „Seniorii Imaginatiei”, un proiect comun al SRSFF si al editurii Eagle Publishing House

Mircea Oprita : lectura unei proze din volumul “Intilnire cu Meduza” (Integrala SF)

Gheorghe Schwarz : lectura unei fragment din romanul “Efectul P” (Integrala SF)

Mihail Gramescu : lectura unei fragment din romanul “Phreeria” (Integrala SF)

Danut Ungureanu : lectura unei fragment din romanul “Asteptind in Ghermana” (Integrala SF)

Discutie cu participantii

Sesiune de autografe

vineri, 17 septembrie 2010

Prin ochii lui Vlad



Privea cu ochii înlăcrimaţi lacul. Am observat că îi place Cişmigiul. Cred că o relaxează, într-un fel sau altul. Nu înţeleg niciodată însă pe deplin de ce e tristă.
Priveşte îndelung copacii şi tot ce-i verde prin oglindirea lacului. Îi place verdele. Mai întâi zâmbeşte dintr-un colţ al gurii, apoi o văd că se întristează şi îşi muşcă absent buzele. Aşa face când e agitată ori stresată...
Este ceva în firea ei care o face să pară aproape tot timpul posomorâtă. Întreaga ei fiinţă îţi dă impresia aceasta. Felul cum merge, uneori prea repede, ca încercând să evite ceva, nişte gânduri negative care o aleargă; alteori foarte încet, de parcă vrea să înţeleagă fiecare pas pe care îl face. Este puternică, dar nu ştie cât de fragilă poate să fie de fapt. Prin ochii ei greu poţi ghici ce gândeşte cu adevărat, sau cum este ea în realitate. Este veselă de multe ori, dar realismul ei idiot o încătuşează în deznădejde. Buzele ei ar trebui să zâmbească mai des. La fel şi ochii. E naivă. Crede că părul ei ca de foc lăsat peste chip o ascunde de privirile celorlalţi. Urăşte să fie studiată. Chiar şi eu când o privesc sunt dezarmat de privirea ei atunci când îşi dă seama că mă uit prea mult la ea. Acum, recunosc, chiar mă holbez...

Zâmbetul i se crispează, priveşte cu ochii fix într-un punct, apoi îşi încruntă aproape insesizabil sprâncenele. Înainte credeam că o face de la soare, dar ea doar se încruntă unui gând incert, imposibil în realitatea ei.
În a mea... Ştiu la ce se gândeşte... sau mai bine zis, la cine. Asta o ştiu sigur. Ceea ce gândeşte ea zboară până la un anumit punct, de unde eu îl pot apoi percepe şi înţelege. Sunt de fapt două lucruri la care ea se gândeşte, şi care se contopesc atât de bine, ca două particule de energie, în ambele realităţi, încât dau ceva consistent, ceva material. Devine tangibil, ca materie, dar intangibil ca vis.
Cred că asta o deranjează de fapt. Încerc să o strig. Nu suport să o văd aşa, a intrat în starea asta de ceva vreme...
- Raluca...
O adiere de vânt îi mişcă timid buclele-i ca frunza de toamnă. Îşi duce speriată mâna la ochi, şterge o lacrimă obraznică ce a îndrăznit să o trădeze, iar apoi se uită fix în ochii mei.
Ştie că eu sunt. Îmi zâmbeşte în felul ei trist, strângând puţin din buze şi încercând să şi le dezgheţe. I se ridică ambele colţuri ale gurii. Încep să îi râdă şi ochii. Acum buclele îi dansează gingaş sub bătaia vântului.
- Raluca, o strig eu iarăşi.
Îşi întoarce privirea din nou spre lac, continuând să zâmbească, apoi şopteşte, aşa încât doar eu să o aud.

,, Îţi mulţumesc că exişti..."

Raluca Băceanu

Recreaţie


O atmosferă apăsătoare pluteşte în jurul meu. Dezolant. Parcă gravitaţia gândurilor mele negative s-a dublat. Trist. Un fior rece mă trece în tot trupul, ca un şoc electric puternic. Mă zgudui, mă zbat şi mor.
Ies şi mă văd scriind şi mă mir de chipul meu schimonisit de durere, de un sentiment ce doar uneori mă încearcă. E un nou început... Mă simt de parcă asist la un sfârşit. Se va termina oare curând? Vreau să se termine mai repede. Să mă trezesc poate...
Dar chiar vreau asta? Continui să scriu. Lumina mi se revarsă pe chipul meu ce acum pare încruntat. Lumina mă deranjează. Cunoaşterea a prea multe mă ucide... dar deja am murit. Eu nu mai sunt. Mă văd pe mine în continuare! Am o privire cam ciudată. În ochii luminaţi scânteiază şi altceva. Oare sunt moartă cu adevărat? Îmi îndrept privirea spre clasă.
Toţi dorm, deşi au ochii deschişi. Vorbesc. Râd. Dar dorm.
Eu scriu. Lacrimi ca două boabe, ca de rouă se rostogolesc din ochii mei. Sunt departe cu gândul. Trupul mă ţintuieşte prezentului. Sunt singură printre cei adormiţi. Mult prea singură...
Care e singurul mod prin care pot rămâne trează în timp?

Continui să scriu...


14 septembrie 2010
Raluca Băceanu

Zodiacul explică...


Prefer să vorbească o carte de specialitate în locul meu [Zodiac Universal, 1998]. O să vezi şi înţelegi de ce...

,,Atrăgătoare, inteligentă şi cinică - iată cum poate fi definită în câteva cuvinte nativa aceste zodii [capricorn dacă nu v-aţi prins]. Frumuseţea ei este mai degrabă cea a unei statui sau a unei regine care păşeşte cu graţie peste cadavre (ale admiratorilor ei, fireşte). Inaccesibilă, rigidă şi conservatoare, este preocupată mai ales de carieră, neglijându-şi viaţa sentimentală. Fiind foarte conştientă de faptul că nu se va simţi împlinită decât atunci când va obţine un post-cheie în societate, nu este atrasă decât de un bărbat cel puţin la fel de puternic, cu aspiraţii similare şi capabil de acelaşi efort pentru a-şi atinge idealurile.
Este extrem de ambiţioasă şi pragmatismul de care dă dovadă în fiecare clipă a vieţii ei o fac o concurentă de temut chiar şi pentru un bărbat foarte sigur pe el. De altfel, nativa reuşeşte să se integreze mult mai bine într-o societate predominată de bărbaţi, având pretenţia ca aceştia s-o trateze ca pe egala lor, sau de ce nu, ca pe o superioară. Dar echilibrul şi siguranţa afişate în mod ostentativ nu sunt decât zidul care, odată escaladat, se năruieşte pentru a face loc temerilor, neliniştilor pe care femeia Capricorn încearcă să le reprime sau să le ascundă chiar şi de propria-i persoană.În relaţia de cuplu poate părea frigidă, ceea ce-i descumpăneşte pe aspiranţii la favorurile ei. Dar adevărul este că îşi reprimă emoţiile şi pasiunile, căci ajunge încă din adolescenţă la concluzia că e mai bine să fie venerată, decât să pară îndrăgostită şi, în concluzie, vulnerabilă."

Mai departe...

,,Dintre toate semnele zodiacale, se poate spune că nativul este cel mai străin de iubire, pentru că îi e teamă să se implice cu adevărat. Pentru el, sensul vieţii nu este cel de a-şi găsi jumătatea perfectă, ci de a cuceri puterea, prin orice mijloace şi în orice condiţii.
Retras, taciturn şi maliţios, nu se poate spune că are mare priză la reprezentanţii de sex opus. Îşi reprimă din start dorinţa de a flirta, de a se strecura în sufletul persoanei pe care o admiră, de teamă că va fi respins şi că scutul care-i protejează inima va fi penetrat. Nu face nici un efort pentru a plăcea, deci nu este surprinzător faptul că cel mai adesea el este reduta cucerită iar dacă nu, acceptă celibatul ca pe ceva normal. El este sloiul de gheaţă pe care numai un mare curajos îl poate topi, şi asta numai în cazul în care va avea atâta răbdare încât să nu se enerveze atunci când simte că eforturile lui ar putea fi zadarnice. În ciuda aparenţelor, în spatele icebergului se ascunde un vulcan care aşteaptă momentul propice erupţiei. Poate părea surprinzător dar, odată cucerit, Capricornul devine extrem de pasional, flacăra aţâţată cu greu putând pârjoli tot ceea ce întăreşte în cale. Sensibil şi romantic, este o adevărată surpriză pentru cel care l-a cucerit , intensitatea emoţiilor lui fiind copleşitoare.
Interesant este faptul că frica de a iubi este similară cu dorinţa nebunească de a se îndrăgosti. Dar este pudic, sensibil, se simte prea puternic pentru a renunţa la masca pe care şi-a compus-o cu atâta efort şi atunci preferă solitudinea. Categoric, planul sentimental este singurul domeniu în care Capricornul renunţă la luptă chiar înainte de începutul acesteia. Dar când se îndrăgosteşte (şi asta inevitabil la cei mai mulţi dintre nativi, de altfel, ca la toate celelalte semne zodiacale), Capricornul devine un exemplu de devotament, de tandreţe îmbinată în mod strălucit cu pasiunea ardentă care poate topi, la rândul ei, chiar şi cea mai neînsemnată punte dintre sufletul lui şi al persoanei iubite."

Poate şi de asta m-am obişnuit ca lucrurile frumoase să nu mi se întâmple mie. Balanţa ,,reciprocităţii" va fi mereu sub semnul întrebării...

Raluca Băceanu

joi, 16 septembrie 2010

Inexplicabil. Inevitabil. Ireversibil

Din categoria ,,personalo-penibile".

Mi-a sunat alarma de la telefon la ora 6 fix. Aş mai fi vrut încă 5 minute, fir-ar să fie! Dar m-am conformat, ridicat uşor din pat şi am privit pe fereastră. Întuneric.
Seara trecută mă întrebam, studiind cerul - telescop ha!- cine oare mai priveşte cerul, îl mai admiră. Mă simt norocoasă că stau la etajul 10...
Revenind. M-am grăbit cu toate cele şi am plecat pe la 6:30 din casă. Trebuie să menţionez musai că mi-am pus bustiera pe dos şi că am îmbrăcat o bluză ALBĂ pe care nu am mai purtat-o din clasa a IX-a. Atunci am purtat-o prima oară, în prima zi de liceu, iar acum este a doua oară...
Nu cumva să întârzii la liceu, scumpul meu liceu. Adevărul este că atmosfera din ultima vreme mi se pare atât de dezolantă, că îmi vin în minte nişte idei tare idioate... ca tot omu' deprimat, ce să mai...
Am ajuns mai devreme. 7:20 cred. Dar nu era mai nimeni pe acolo.

Şiiii s-a întâmplat totuşi ceva. Cred că ăsta e singurul lucru pe care nu am de gând să îl dezvolt - prea mult. Unu: pentru că nu are rost. Doi: fiindcă dacă aş face-o, aş dovedi că prezint un prea mare interes - pe care cred că îl şi prezint în măreţia amintirii vremurilor de muuuult apuse.
Dar voi zice ceva. 2 ani pentru 5 minute.

What the... duck?!

Mda. Chiar nu ştiu ce ar putea să îşi imagineze cei care nu sunt familiarizaţi cu ,,situaţia", că altfel nu cred că pot să îi zic. Poveste nu e, că nu are niciun fel de acţiune.

Dar... 5 minute! 5 minute plăcute. Ups, asta chiar mi-a scăpat.

După toate astea am încercat să stau în banca mea, la propriu şi la figurat, aşa că nu prea am mai colindat liceul prin pauze, cum fac eu de obicei.

Însă, am de gând să mă ţin de ce am spus - sau promis, că aşa mi-a sunat mie, ori eram cam adormită - şi voi mai... trece pe acolo. Aşa era, sau?...

Încep să uit deja. E, nu-i problemă. Sau, nu ştiu.

Sunt doar derutată. Toată ziua am fost şi încă mai sunt. Cred că şi de asta m-am pierdut prin Lipscani când încercam să găsesc un amărât de magazin.
De la ora 12 dragii mei, am hoinărit prin magazine până acum. La rând. De la Unirea până la Lipscani, apoi mergi pe calea Victoriei. Du-te înapoi pe Lipscani. Nu mă descurc deloc pe calea Victoriei, recunosc. Ajungi apoi la Universitate, iar Lipscani. În final, Unirii.
Apoi Ghencea şi Plaza. Acum acasă pe scaunul meu ergonomic.

Sunt frântă. Cred că o las baltă şi nu mai spun nimic. Am zis deja destule.. Să nu ziceţi că nu v-am atenţionat în privinţa postării, că vă scot ochii :))!


P.S Ceea ce s-a întâmplat a fost cu adevărat şi inexplicabil şi inevitabil, iar acum îmi dau seama că este şi ireversibil. Mereu a fost.

P.P.S Ştii, Ioana, că ascultam aseară melodia aceea? Eu deşi o auzeam, tot răsunau în mintea mea alte versuri, de la o altă melodie:
Love you so much it makes me sick!

Raluca Băceanu

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Ideal (intangibil)



19 martie 2009...

A trecut mai mult de un an de atunci. Poate că a fost o zi ca oricare alta(!). Poate nu.
Cu siguranţă nu a fost.

Cred că atunci m-am îndrăgostit cu adevărat, şi nu pe 10 octombrie 2008. Atunci a început doar o obsesie tâmpită, care încă mai persistă într-o oarecare măsură. În sfârşit...

Dar în martie mi-am dat seama pentru prima oară de existenţa idealului. Un fel de de muză masculină care de atunci mă cam însoţeşte pretutindeni. Eu îi spun Vlad. Poate este o prezentă spirituală, sau doar rodul imaginaţiei mele, şi nevoia de a avea un scop pentru care să merite să i te dedici trup şi suflet. Eu mă dedic trup şi suflet unei idei.

Şi poate că peste un an nu o sa mai cred asta, dar la dracu', prezentul contează până la urmă.

Chiar dacă acum mă voi lega puţin de trecut...

19 martie. O zi la şcoală. O persoană introvertită cu bucle castanii intră în biblioteca liceului Spiru Haret. Nu ca să citească, ci doar să se ferescă de masa dezordonată de elevi care o strivea pretutindeni unde mergea.

Biblioteca era adăpostul ei. Ea era adăpostul meu.

Am luat o carte la nimereală. Ştiu doar că era una stufoasă. Am deschis-o tot la nimereală, aşa cum fac uneori când am o problemă şi deschid Biblia la o pagină oarecare, crezând că aşa voi găsi o soluţie.

Doar că acum nu voiam să găsesc o soluţie, dar căutam ceva, pe lângă relaxare...

Am deschis la acel chip. Nu mai ştiu cine era, dacă a existat vreodată sau doar era un portret. Nu mai ţin minte decât că timpul a încetat parcă să mai existe, spaţiul nu l-am mai perceput, iar realitatea a devenit intangibilă.

Eram doar eu, sau mai bine zis ochii mei, şi acea pagină a cărţii.

Nici acum nu înţeleg exact ce a putut să însemne acel moment. Dar parcă a fost, cu riscul de a părea pentru a mia oara ţăcănită, magic. Da, ăsta e cuvântul cheie. A fost magic.

Poate suna siropos, şi deci patetic, dar acea figură înfăţişată îmi inspira o blândeţe covârşitoare care aproape mă intrista prin simplul fapt că este atât de pură, de neprefăcută. Un chip perfect de blând. Parcă priveam Demiurgul, dar parcă nu, pentru că îmi părea atât de firesc totuşi... Îmi părea firesc să privesc fotografia, de parcă era cel mai bun prieten al meu dar şi însăşi iubirea totodată.

Trăsăturile fine, privirea undeva departe în timp. Tristeţea care parcă vrea să sublinieze o cunoaştere profundă a lucrurilor, părul blond şi potrivit de lung. Boem. Perfect. Sublim. Aşa mi-au părut mie.

Perfecţiunea întruchipată. Idealul meu.

Nu ştiu când m-am trezit mergând apoi pe holurile liceului. Căutând ceva. Şi mergeam aşa ca un zombie în căutare de perfecţiune. Atunci mi-am amintit unde sunt, ce sunt. În lumea în care m-am trezit nu exista aşa ceva. Eram eu şi mulţimea.

Privind fiecare chip ce mi se ivea în cale, totul mi se părea nebunesc de grotesc, de imperfect, dar tangibil. Tangibil pentru mine, o altă fiinţă cât se poate ne umană şi sinistră. Eu şi alţii. Mi s-a făcut o teribilă greaţă de tot ceea ce implic eu şi ceilalţi. O greaţă pentru noi, muritorii.

O greaţă pentru că nu putem fi perfecţi. Dar ăsta e un lucru bun. Unde s-ar ajunge dacă am fi perfecţi cu toţii?

Dar în acea clipă aveam numai sentimente de repulsie pentru toţi şi toate. Îmi era scârbă de mine.

Cred că la un moment dat am început să alerg prin liceu. Mă speria orice chip mă privea, orice voce o auzeam strigându-mă.

- Raluca, unde te duci? Stai, aşteaptă!!!

Şi mă depărtam, tot mai mult, tot mai repede... până când L-am văzut. Nu era el, cel din poză, dar era EL!

Era forma de ideal transpusă într-o formă atât spirituală, cât şi fizică. Era un om.

Din acea clipă, nu am mai simţit acea scârbă. Doar pentru că el exista şi puteam să îl văd cu aceiaşi ochi cu care văzusem cu câteva minute mai devreme acel chip, totul s-a schimbat şi transpus în realitate.

Dacă pentru mine a rămas sau nu intangibil, nu este important. Ceea ce este demn de luat în considerare, este că o simplă fiinţă umană, poate să îţi păcălească subconştientul. Mi-am dorit un ideal, perfecţiunea, dar era deja acolo.

Obsesia unui ideal te poate distruge însă. Pot trece şi ani şi încă să te simţi, sau să fi prins, în capcana lui.

Idealul va fi transpus în fiecare iubire efemeră ce va lua naştere, fără ca tu să ştii dacă este sau nu adevăratul El pe care îl cauţi sau pe care îl doreşti.

Idealul însă există numai în mintea noastră, în funcţie de ce dorim, fie că vrem să recunoaştem sau nu. Există, iar când dăm peste ceva asemănător suntem gata să ne lăsăm în voia unei aşa-zise ,,idile".

Idealul este amăgitor înainte de toate pentru că de fapt nu există aici, în lumea noatră de muritori limitaţi... din mult prea multe puncte de vedere.

Fizicul ne limitează. De asta tot ce este platonic, din punctul meu de vedere, este în esenţă cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla; fie că suntem muritori sau nu...

Un lucru intangibil este neapărat ceva mult prea pur. Doar cei care merită ar trebui să îl ,,atingă". De asta nu trebuie să ne lăsăm conduşi de pornirile specific umane, de hormoni şi aşa mai departe.

Dar nu putem să trăim aşa o viaţă întreagă, nu? Până la urmă lucrurile acestea pline de înţelesuri nu prea ar trebui să existe decât în mintea noastră, cam aşa zice Schopenhauer. Totul se pare că ţine de perpetuarea speciei.

Dar unde e frumosul aici, măi Schopenhauer? Unde e puritatea, unde e împlinirea spirituală?

Dragii mei, eu una refuz să fiu încătuşată de fizic, de tot ceea ce mă face umană, şi care mă face să mă simt umană. Poate sună ciudat, şi de fapt că aşa şi este, dar este mai mult decât o simplă perpetuare a speciei!

Există şi sentimente nobile ce nu sunt deloc de ordin fizic. Ei bine, eu pentu ele aş vrea să cred că trăiesc şi că voi trăi!

În mintea noastră, adânc undeva, există un ideal. Poate există pentru unii dintre noi deja întruchipat într-o fiinţă deja umană. Dar pentru unii nu există în realitate, ci doar tinde să îşi arate o oarecare influenţă în alegerile noastre.

Dar şi influenţa aceasta, e una păcătoasă, fir-ar să fie!

Aşa că vă sfătuiesc să aveţi grijă!

Idealul... afurisit el de ideal!

Eu l-am descoperit întâmplător într-o carte din bibliotecă, printre sute de alte cărţi...

Nu ai idee când apare, e ca un fel de dragoste la prima vedere; cum îl vezi, într-un fel sau altul, îţi dai seama ce este şi toată viaţa îţi va fi marcată de acest eveniment.

Idealul! Intangibil!

Deocamdată...?
Raluca Băceanu

marți, 7 septembrie 2010

Cenaclul ProspectArt, vineri 10 septembrie 2010, ora 18.00 , Observatorul astronomic municipal

SRSFF are placerea sa va invite in data de vineri 10 septembrie 2010, ora 18.00 la ”CENACLUL PROSPECTART”, Observatorul astronomic municipal „Amiral Vasile Urseanu”, Bulevardul Lascar Catargiu nr.21 (fost Ana Ipatescu), sector 1, Bucuresti.

Raluca Baceanu va citi povestirea proprie „Game Over”
Marian Truta ne va istorisi cum a fost la Eurocon 2010 (Cieszyn, Polonia)
Mihnea Columbeanu va citi un scenariu cinematografic
Cristian Tamas va citi povestirea „Noua preistorie” de Rene Rebetez

Sunt asteptati si invitati sa participe la sedintele cenaclului, toti cei care se simt atrasi de fenomenul SF&F romanesc, tinerii autori care doresc indrumare si ajutor , iubitorii de SF&F, fani si profesionisti pentru ca impreuna sa contribuim la renasterea si dezvoltarea acestei artei in Romania.

ProspectArt este o initiativa a Societatii Romane de Science-Fiction si Fantasy (www.srsff.ro/), care isi propune astfel, sa descopere si sa pregateasca viitoarele generatii de scriitori sau teoreticieni ai miscarii SF .

luni, 6 septembrie 2010

Invitatie SRSFF la evenimentul din data de marti 14 septembrie, ora 17.00, centrul Calderon


Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy are deosebita plăcere să vă invite în data de Marți 14 septembrie 2010, ora 17.00, la evenimentul
Lansarea volumului “SF Doi” de Cristian Mihail Teodorescu(editura Bastion, Timișoara) și tripla expoziție ”Other Worlds” : Alex Popescu, Dragoș Jieanu și Ioan Dumitrescu

Organizat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy și Cenaclul ProspectArt

Invitați de onoare :

Scriitorul Cristian Mihail Teodorescu ; concept-artiștii Dragoș Jieanu,

Alex Popescu, Ioan Dumitrescu;

Horia Gârbea, autor și critic literar, Președintele Asociației Scriitorilor din București; Ion Hobana, autor, exeget ; Prof.Dr.Florin Manolescu,

autor, critic literar; Scriitorul Cristian Tudor Popescu (fondatorul Prospect

Art); Mihai Iovănel, critic literar; Angelo Mitchievici, autor,

critic literar ; Irina Horea, traducătoare, șefa secției traduceri a

Asociației Scriitorilor din București; Eugen Stancu, istoric și publicist ;

Cătălin Sturza, doctor în filologie, critic literar ; Ștefan Ghidoveanu, realizatorul emisiunii „Exploratorii lumii de mîine”-Radio România Cultural


Evenimentul va avea loc la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională

Str. J.L. Calderon nr.39, sector 1


Societatea Română de Science Fiction și Fantasy (SRSFF) este o asociație culturală neguvernamentală și non-profit (ONG), al cărei scop declarat este susținerea și încurajarea genurilor science fiction și fantasy din România. SRSFF a apărut în ianuarie 2009 la inițiativa unui grup de scriitori, traducători și fani din România, din dorința de a promova literatura și arta SF autohtonă de calitate, dar și din dorința de a se împotrivi la invazia superficialității și a non-valorilor promovate în exces și care pervertesc bunul gust și percepția generală asupra culturii.Obiectivul fondatorilor SRSFF este de a crea un cadru legal de reprezentare, organizare, susținere și promovare a culturii science-fiction și fantasy din România. Printre membrii fondatori se regăsesc atât scriitori și traducători consacrați cât și tineri autori sau fani ai genului science fiction. De la înființare și până în prezent Societatea Română de Science Fiction și Fantasy este

condusă și coordonată de către scriitorul Dănuț Ungureanu.

ProspectArt este o iniţiativă a Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy, care îşi propune astfel, să descopere şi să pregătească viitoarele generaţii de scriitori sau teoreticieni ai mişcării SF . Cenaclul ProspectArt este o iniţiativă a Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF).

Site-ul Societății Române de Science Fiction și Fantasy este accesabil la adresa : www.srsff.ro

Sunt aşteptaţi şi invitaţi să participe la şedinţele cenaclului, toţi cei care se simt atraşi de fenomenul SF&F românesc, tinerii autori care doresc îndrumare şi ajutor , iubitorii de SF&F, fani şi profesionişti pentru ca împreună să contribuim la renaşterea şi dezvoltarea acestei arte în România.

Înfiinţat în 1986, la Casa de Cultură a sectorului 4 din Bucureşti, din iniţiativa lui Cristian Tudor Popescu, cenaclul ProspectArt a reunit o serie de nume importante ale sefeului românesc din acea vreme, dintre care amintim pe: Dănuţ Ungureanu, Ștefan Ghidoveanu, Mihail Grămescu, Cristian-Mihail Teodorescu, Cristian Tamaş, Marian Truţă, Cristian Lăzărescu, Mihai-Dan Pavelescu, Sorin Ştefănescu, Mihnea Columbeanu, Valerian Stoicescu, Faur Agachi, Carol Czedly, Dorin Mera, Valentin Dragu, Sorin Camner, Costi Gurgu.

Cenaclul ProspectArt a fost unul din polii activi ai sefeului românesc, prin el lansându-se o serie de scriitori, traducători şi critici de valoare. Ca dovadă sunt premiile câştigate de membrii săi la Convenţiile anuale sau la diferite concursuri: Premiul pentru schiţă la Convenţia Naţională 1986 şi Premiul Uniunii Scriitorilor 1987 pentru Marian Truţă, Premiul pentru povestire 1987 pentru Cristian M. Teodorescu, pentru Premiul Special al Juriului pentru nuvelă 1986 pentru Mihnea Columbeanu, Premiul pentru Nuvelă 1986, Premiul pentru eseu 1986, pentru Cristian Tudor Popescu, Premiul congresului European de Anticipaţie (Montpellier, 1987) pentru Cristian Tudor Popescu, Premiile Helion sau Henri Coandă câştigate de Dănuţ Ungureanu, premiul pentru traducere 1987 câştigat de Mihai Dan Pavelescu, premiile lui Mihail Grămescu și Costi Gurgu.


Evenimentul va cuprinde următoarele secțiuni:

Ø Horia Gârbea, Angelo Mitchievici : prezentarea volumului ”SF Doi” de Cristian Mihail Teodorescu

Ø Horia Gârbea : prezentarea lucrărilor lui Alex Popescu, Dragoș Jieanu, Ioan Dumitrescu


În speranţa că veţi da curs invitaţiei noastre, vă aşteptăm cu plăcere.



Cristian Tamas
SRSFF


www.srsff.ro/

duminică, 5 septembrie 2010

Efemer(isme)


Am realizat că nu pot să nu mă gândesc la ceva în timp ce vreau de fapt, să nu mă gândesc la nimic. Poţi să te gândeşti la nimic?

Tot timpul îmi vin în minte tot felul de idei bizare şi imagini ce nu aparţin de lumea asta în care trăiesc.

Gândesc. Gândesc tot felul de ciudăţenii şi îmi iau naştere în minte nişte idei greu de înţeles, chiar şi pentru mine. Pentru o clipă cred că am înţeles totul, apoi am senzaţia că, la fel cum a şi venit acel ceva, a dispărut.

După un timp retrăiesc sentimentul şi îmi dau ce a vrut să însemne iniţial. Nu sunt doar un simplu om, sunt unică, dar ca fiecare om în parte.

Uneori gândesc lucruri care mă surprind chiar şi pe mine, lucruri pe care aş vrea să le împărtăşesc şi cu alţii. Aş vrea ca lumea să ştie ce gândesc.

De ce oare nu ne putem auzi gândurile unii altora? Misterul însă trebuie să îţi bage coada peste tot în ceea ce implică cunoaşterea.

Aceste idei, dacă le putem numi aşa, sau ,,iluminări" de moment sunt sigură că le-au mai avut şi alţii înaintea mea, la fel cum sunt sigură că şi alţii le vor avea după mine.

Până la urmă eu ce sunt? Un om. Atât. Nu am nimic special şi poate nimic de zis. Merg pe stradă alături de alţii. Sunt doar eu şi ideile mele.

Când nu voi mai fi, totul o va fi fost în van? Am gândit pentru mine, scris pentru mine, am existat pentru mine şi atât. Sunt o fiinţă efemeră. După moartea mea praful se va alege de existenţa mea şi tot ceea ce a implicat ea... în cele din urmă.

E posibil ca amintirea mea să dăinuie în istorie pentru un timp, printr-un lucru pe care îl voi face la un moment dat.

Dar timpul mă va uita şi îngropa adânc undeva... Va mai rezona vreun gând de-al meu din această clipă cu universul de peste milioane de ani? Ce va rămâne din mine?

Nimic. Suntem sortiţi nimicului...nothingness.

Dar care e atunci rostul? De ce gândesc eu toate astea? Şi de ce cred că mă diferenţiez cu ceva de alţii?

Alţii nu sunt oare parţi ale mele, diferite de mine doar prin faptul că nu le pot auzi gândurile, ideile, concepţiile şi aşa mai departe?

Sunt un nimic sortit nimicului. Cui îi pasă dacă am iubit, dacă am făcut ceva pe lumea asta? Cel mult voi dăinui prin ceea ce voi făcut pe parcursul unei vieţi... efemere, nesemnificativ de puţin sau de mult.

Repet, care e rostul, scopul? Exist pentru simplul fapt că exist şi doar atât. Eu trebuie să fac ceva pentru care să consider EU că merită. Să merite să exist pentru un lucru care consider eu că merită.

Dar eu ce vreau să merite în existenţa mea? După ce nu voi mai fi, ce va mai rămâne însă din mine, pentru mine? Unde se va descărca conştiinţa mea după ce trupul îmi va fi pulbere?

Ce contează ce descopăr acum, mâine sau poimâine? Ce contează dacă descopăr totul iar în următoarea clipă mor? Dispar, la fel şi întreaga mea existenţă? Să uit de propria viaţă şi să renasc.

Apoi să o iau de la capăt crezând că sunt prima oară pe acest pământ. Să fiu, dar pentru a n oară...

Să repet viaţa. Cu ce scop? Să repar nişte greşeli. Cui îi va păsa de ele într-un final?

DE CE i-ar păsa cuiva? Dar de asta îmi e cel mai teamă, că totul să fie de fapt în zadar.

Totul este poate perpetuu, dar se uită de unde s-a pornit de fapt. Ce s-a petrecut. Ce se va petrece.

Totul este nimic.

Privind acum ce am scris mai sus, mă gândesc cu fior la copilărie, când nu era nimic complicat. Existam şi atât. Râdeam şi credeam că sunt fericită, poate chiar eram. Fericirea nu consta în scurtele momente de conştiinţă superioară pe care cred că le trăiesc acum. Consta atunci în jucării şi dulciuri.

Şi cum să nu îţi fie dor de acea perioadă de inocenţă, de acea bucurie continuă? O fericită ignoranţă neştiută, nerealizată, poate.

Mă privesc în prezent. Sunt eu. Dar prezentul mă încătuşează în simpla capcană a lui. Prezentul.

Privesc oamenii bătrâni. Sunt înţelepţi. Dar ce îi face înţelepţi? Faptul că au atins unele cunoştinţe? Sau faptul că după o viaţă întreagă de căutări şi-au dat seama că de fapt adevărata esenţă este să îşi trăieşti viaţa, într-un fel sau altul? Şi să nu îţi laşi existenţa să se ducă doar încercând să găseşti răspunsuri inutile la nişte întrebări, care de fapt sunt neglijabile...redundante.

Poate asta e de fapt adevărata înţelepciune... păcat că şi ea e greu de atins. O atingi abia după ce înţelegi inutilitatea dorinţei de a vrea să cunoşti prea multe, lăsând deoparte adevăratele lucruri care merită trăite.

De unde am plecat şi unde am ajuns.

Moartea e inevitabilă. M-am împăcat cu ea. Cu viaţa încă încerc să mă împac, iar ăsta e un paradox al dracului de enervant.

Cu un singur lucru nu mă pot împăca şi probabil niciodată nu o voi face.

Existăm şi suntem meniţi unii dintre noi să facem lucruri pentru noi sau pentru alţii. Dar de ce, dacă până la urmă totul se duce de râpă şi dispare, pur şi simplu, sau pe parcursul mai mulor secole, poate chiar milenii...?

Îmi e teamă de uitare... Mult prea mult. Îmi e teamă de iminent. Îmi e groază de inutilitatea vieţii mele...

Dar e în firea mea şi a omului în general să creadă ca mai e ceva la mijloc. Nu se poate chiar ca totul să nu aibe un scop, o cauză, ceva, orice...

Ce e mai trist, e că nu e nimic de fapt, la mijloc.

Sau... poate cine ştie?


Trăiţi-vă viaţa cum vreţi voi, fiţi fericiţi cum puteţi! Nu o să dureze totul veşnic... Trăim până la urmă pentru noi.

Mă gândesc că între a alege să trăiesc, mai corect zis, EXIST, şi să nu fi existat vreodată, aleg viaţa asta aşa cum e ea.

Sunt lucruri pentru care merită să trăieşti şi asta ar trebui să fie cel mai important.

Acum trebuie să realizăm pentru ce trăim... Nu trăi doar pentru cunoaştere, altfel ajungi să gândeşti tot ce am scris eu aici, şi încă alte câteva lucruri şi te asigur că e posibil să nu mai ieşi din labirintul ăsta multă vreme...

Există pentru tine! Tu nu te vei uita pe tine niciodată...

Dar este oare asta de ajuns...? Pentru noi, ar trebui.

Pentru alţii...
Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase