sâmbătă, 16 octombrie 2010

Gol.


Ăsta ar putea să fiu cuvântul care să definească toată starea mea. Aşa că vă invit să citiţi următoarele doar dacă aveţi timp de pierdut, sau mai pe româneşte, vă plictisiţi.
Să nu ziceţi că nu v-am atenţionat...

Să vedem. A încetat să îmi mai pese de un lucru de care mi-a păsat prea mult timp. Pur şi simplu. Nu ştiu cum s-a întâmplat. Emoţia s-a dus, la fel cum şi venise atunci. Imediat. Fără să ştiu şi fără să vreau.

Doar că acum a rămas un gol. Faptul că îmi păsa, îmi ocupase tot timpul un loc undeva în inimă sau undeva, nu pot să spun sigur. Şi totuşi, uite că a dispărut. Iar acum, mă simt vinovată?! Nu înseamnă oare că încă îmi mai pasă? Sau e doar nevoia aceea de a umple un gol ce a fost atâta timp umplut, cu altceva, nou, indiferent de sentiment?

Nu îmi pot da seama care dintre variante. Poate nici măcar nu mă simt vinovată. Mă simt falsă. Ca şi cum rolul pe care l-am jucat se împletise cu mine, în mine, iar acum că în sfârşit am scăpat de el, îmi e imposibil să mă regăsesc pe mine, cea de dinainte. Şi oricât vreau să cred că mai este ceva acolo, care să substituie fostul sentiment, parcă nu este.

Îmi vine să râd şi să ţip cu groază în acelaşi timp. Depindeam oare de un rol ca să îmi dau seama că trăiesc şi eu o dramă? Când de fapt, niciodată nu a existat? Ori am trăit cu adevărat alături de acel sentiment din mine?

Acum ce se întâmplă?... Oare continui să joc un rol care niciodată nu mi s-a potrivit? Mi se va potrivi vreodată, dacă îmi va fi din nou distribuit? A fost o greşeală să mă dau în spectacol trăind ceva poate, interzis?

Sunt două părţi care mă întregesc ca fiinţă. Întotdeauna aşa a fost. Doar că sunt atât de diferite. Nici măcar la mijloc nu pot să mă aflu, pentru că sunt simultan ambele.

Se luptă, ca două particule de energie, ca un + şi un - . Se vor anula vreodată? Ori deja asta se întâmplă, sau s-a întâmplat?

Nu. Da? Confuzia ocupă acel loc acum, desigur. Cred că întotdeauna a fost aşa. Pe lângă confuzie s-a mai alipit ceva în trecut. Asta e tot.

Îmi pasă că nu îmi mai pasă. Il me manque qu'il ne me manque pas. Să fie asta, şi asta?

Cum să îţi fie dor de ceva ce ai simţit şi care te-a făcut să suferi, într-o oarecare măsură? Au fost atâtea dezamăgiri în acel loc, iar când au dispărut eu simt că ceva nu e în regulă.

Voi aţi păţit ceva asemănător? Sau măcar înţelegeţi ce vreau să spun?

Poate că niciodată nu mi-a fost dat să trăiesc -până acum- ceva, fie bucurie în cea mai înaltă formă, fie suferinţă, în cea mai josnică şi dureroasă alcătuire...

Am fost blestemată să nu simt nimic niciodată. Oare? Mi-am construit chiar eu rolul în patetica mea piesă, jucând rolul principal, de dragul de a trăi într-o oarecare măsură ceea ce alţii -poate- trăiesc în viaţa de zi cu zi, doar pentru că eu nu puteam. Mi-am scris propria poveste încât să simt ca trăiesc. Doar că fericirea nu am simţit-o, şi nici suferinţa. Nu cu adevărat. Nu cu intensitatea după pe care mereu am tânjit.

Poate că ăsta e singurul lucru care mă face să simt ceva care se zvârcoleşte în acel fost gol. Cred că se numeşte suferinţă. Dar eu îl simt ca un simplu disconfort.

E doar insatisfacţie. Ei bine, slavă Cerului că măcar de asta sunt capabilă. Insatisfacţie.

E trist însă că am putut să pretind că am simţit în trecut nişte sentimente de care, am fost incapabilă să le simt şi să le înţeleg. Dar dracu' ştie cum pot să trăiesc în cărţile mele. Literalmente.

Dar că de data asta, nu voi mai încerca să trăiesc realitatea ca o carte. Ci doar ca o realitate crudă prin faptul că niciodată nu poţi trăi ceea ce se înfăţişează în nişte cărţi care oricum, se presupune că imit realitatea. Poate că oricum realitatea nu a fost aşa niciodată. Până la urmă e subiectivă, iar noi suntem creatori de sentimente, şi nu realitatea. Cărţile sunt rezultatul a mult subiectivism din partea autorului...

Doar că acolo descrierile te fac să trăieşti. Realitatea nu îţi descrie. Îţi dă doar prilejul să descrii tu. Iar eu nu sunt capabilă să îmi descriu mie ce am simţit, ce voi simţi sau ce voi face. Pot doar să hotărăsc ce i se va întâmpla lui x, sau y, personaj dintr-unul sau altul din romanele la care lucrez când realitatea de zi cu zi mi se pare lipsită de un sentiment. Ori pot să îmi imaginez.

Când a devenit viaţa noastră atât de sterilă, atât de caustică? Sau e doar a mea aşa pentru că îmi dau seama de ce e real şi nu?

Nu mai disimulez, fiindcă nu mai simt. Şi asta e de rău. Dacă nu simt, cum voi face să pară reale nişte lucruri pe care nu sunt capabilă să le simt? Vreau prilejul ăsta, să simt şi să ştiu că e adevărat dacă simt bucuria, frustrarea, extazul, melancolia... Dar cum am spus, pot să îmi imaginez, da!

Bun, plecaţi toate. O să mă folosesc de nimic ca să creez ceva. Şi nu ştiu cum, dar o voi face şi pe asta.

Vouă ce v-am transmis?...

Raluca Băceanu

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Strange... needs



,,Pulsează. Din ce în ce mai repede. Undeva în pieptul meu. E inima. ,,Sorry but I think I don't have such thing as a...". Şi totuşi ea este.
Văd peste tot oameni, dar încetez să îi mai percep ca semenii mei. Ceva s-a întâmplat. Sunt doar o sursă de energie.

Mai întâi mă hrăneam cu emoţiile lor. Până când a devenit prea dureros. Poate a durat prea mult etapa asta, iar de când a început, m-a prins într-un fel de sinistră vrajă. Orice tip de emoţie, iar când aveam norocul, orice sentiment, îmi provoca o plăcere ciudată.
Dar cum spuneam, a devenit în timp prea dureros pentru mine...

A urmat altceva. Diferit şi din ce în ce mai plăcut. Niciodată nu am putut să spun că am avut destulă energie în mine. Am avut însă o rezistenţă ieşită din comun. Până să îmi dau seama de asta, nu o făceam voluntar. Dar cum respectul meu faţă de ei se diminua din ce în ce, am făcut-o şi voluntar. Nu cred că şi-a dat nimeni vreodată seama de ce făceam. Şi nu am niciun regret. Energia lor este inepuizabilă. În felul ăsta puteam face două lucruri simultan: să îi sec de vitalitate şi să mă hrănesc cu diferitele lor emoţii după ce începeau să se simtă slăbiţi. Unii se simţeau bine, aceia cu exces de vitalitate. Ceilalţi... lor nu le foloseam emoţiile.

Dar acum, acum... nimic nu mai pare satisfăcător. Nimic. Nu pot să iau o pauză. E imposibil. Depind de ei prea mult încât da, a devenit o dependenţă bizară.
Nu a fost empatie, sau poate a fost la început când nu ştiam cu ce mă confrunt. Dar cu timpul întunericul devine din ce în ce mai puţin... de nepătruns. Nu spun că e plăcut ceea ce poţi descoperi. Nu, deloc. E doar o altă formă de supravieţuire ce se ascunde acolo, printe sute, poate mii de alte mistere privind orice lucru pământesc sau nepământesc.

Inima continuă să pompeze. Dar e gros, e puţin, e bolnav. Îmi e sete. Dar nu de apă, nimic de genul ăsta.

Îmi simt gâtul uscat. Mă ofilesc. Sunt din ce în ce mai rece. Îmi e teamă de lumină. Vreau să mă încălzească, dar nu mai poate. Tot ce poate ea face e să dezvăluie ce am devenit. Aşa că mă feresc şi fug de ea. De orice rază de soare ce ar putea să mă dezvăluie lor. E ca un blestem! Nu mai pot scăpa. Din clipa de când am făcut-o voluntar şi m-am folosit de ei, Lumina m-a blestemat.

Şi ce îţi mai rămâne de făcut când trebuie să te confrunţi cu demonii cunoaşterii? Poţi doar să continui ce ai început, pentru a exista, dacă asta se poate numi existat.

Mai e un singur lucru de făcut. Ultimul lucru care mă mai poate ţine în viaţă. Şi este plin de energie. E încărcat de emoţii, de sentimente de orice fel. E plin de energie, pentru că e energia însăşi. E plin de umanitate. În clipa când mi-am dat seama de asta m-am văzut nevoită să recunosc că ultima fărâmă de umanitate a dispărut din mine din moment ce aveam nevoie de el. Potrivit de gros, licoarea zeilor mă aştepta, mă ademenea în fiecare dintre ei.

În clipa când pe buze am simţit gustul, am simţit emoţii, amm simţit o viaţă cum se zbate să trăiască prin mine veşnic. Cald, potrivit de dulce şi sărat în acelaşi timp, metalic. O explozie de plăcere, un extaz suprem cum niciodată nu îi va fi dat vreunuia dintre ei să trăiască.

După, un gol imens ce voia din nou să trăiască acel moment. Nu mai erau ei, erau doar victime. Iar eu le hotăram soarta. Blestem pentru o eternitate petrecută în singurătate, din cel mai vital element al vieţii. Încărcat cu tot ceea ce însemna viaţa, ea însăşi. Iar eu, depindeam de el, cum un om depinde de aer."

Raluca Băceanu

luni, 4 octombrie 2010

Cenaclul ProspectArt, joi 14 octombrie

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy va invita la intrunirea cenaclului ProspectArt, ce va avea loc joi 14 octombrie 2010, ora 18.00, la Observatorul Astronomic Municipal, Bd.Lascar Catargiu nr.21 (fost Ana Ipatescu), Bucuresti.

Program :
-Eugen Stancu : „Science fiction in Romania comunista : Excurs metodologic”
( o prezentare introductiva in care se analizeaza succint lucrarile despre sf-ul romanesc, studiile sf din perspectiva istorica, a studiilor culturale, a istoriei si istoriei literare si in acest context se precizeaza unde se plaseaza demersul - prima parte a unei serii de patru prezentari ).


-Roxana Brinceanu : povestirea „Hadar” si un fragment din romanul „Ultima Teorema” de Arthur C.Clarke si Frederik Pohl (in curs de aparitie la editura Nemira)


-Feri Balin : povestirea „Ultima nastere”

-Silvana Sorop : povestirea „Voi vedea din nou”.

Sunt asteptati si invitati sa participe la sedinţele cenaclului, toti cei care se simt atrasi de fenomenul SF&F romanesc, tinerii autori care doresc indrumare si ajutor , iubitorii de SF&F, fani si profesionisti pentru ca impreună sa contribuim la renasterea si dezvoltarea acestei arte in Romania.

ProspectArt este o initiativa a Societatii Romane de Science-Fiction si Fantasy (www.srsff.ro/), care isi propune astfel, sa descopere si sa pregateasca viitoarele generatii de scriitori si teoreticieni ai miscarii SF .

vineri, 1 octombrie 2010

Depresie (in)voluntară


Din categoria personalo-depresive.

Mda. Din nou o perioadă din aceea idioată. E a treia oară când o simt atât de pregnant. Nu ştiu cum încă mai rezist. Parcă toate problemele lumii atârnă pe umerii mei. Pe ai mei. E greu să fii ştiut un om responsabil şi puternic. E greu. Pentru că trebuie să fii şi pe măsura etichetei. Înţelegeţi ce vreau să spun.

Ei bine, m-am săturat de calmul meu cretin, de fapt m-am săturat să afişez o mască implacabilă, de neînţeles. O mască de calm infinit. O mască ce deja a săpat prea mult în mine şi în sufletul meu. Şi ştiu că a sunat ca nuca-n perete, dar nu îmi pasă.

Nu îmi pasă şi vreau să ţip, să mă descarc cumva. De plâns, deh, cred că păstrez partea asta pentru câteva filme şi pentru nişte melodii mai... speciale, de-ale mele, pe care sunt sigură că un om normal, sănătos şi fericit nu le-ar asculta în vecii vecilor de zeci, poate de sute de ori, cum fac eu în ultima perioadă.

Aceleaşi şi aceleaşi melodii deprimante. Acelaşi pian, aceleaşi acorduri în game minore, acelaşi sentiment care se repetă, şi se repetă şi mă întoarce pe toate părţile provocându-mi o greaţă de oameni, de lumea în care trăiesc, o greaţă pentru viaţa pe care o duc, o greaţă pentru propria mea existenţă de nimic.

Şi ascult, şi mă pierd în muzică, ascult până realizez că am ochii umpluţi de lacrimi. Încerc să le controlez, să le şterg înainte să le simt cum îmi udă obrajii. Mă feresc ca lumea să mă vadă aşa. Sau cel puţin asta cred?!

Stau în troleibuz, privesc pe fereastră masele amorfe de oameni care se mişcă în acelaşi ritm, privesc lumea din jurul meu, de pe scaune, cu acele figuri pământii, în fiecare dimineaţă, când nici nu se luminează bine, în fiecare după-amiază, la fel. Tot timpul la fel. Nimeni nu zâmbeşte, iar dacă se întâmplă şi asta, fiind un fenomen parcă atât de rar, am impresia că se râde de mine.

Sunt sătulă până în gât de tot şi toate. Mă deprimă orice. Nu credeam că o voi spune vreodată, dar durerea asta pe care o simt pentru voi toţi, voi care suferiţi, se intensifică deja prea mult în mine, încât ajung să o simt fizic. Mă doare de voi. De suferinţa voastră care îmi transformă şi mie viaţa într-o lungă şi nesfârşită, dureroasă şi acaparatoare suferinţă!!!

Vreau să nu îmi mai pese atât de mult, dar sunt prea empatică. Gândiţi-vă la cea mai empatică persoană pe care o cunoaşteţi. Eu sunt de zece, poate o sută de ori mai empatică!

Ori poate sunt eu deprimată. Şi cred că chiar sunt deşi nu voiam să cred.

Prea mult timp m-am crezut stana de piatră care disimula orice, care simula orice sentiment de afecţiune. Poate prea mult, ca apoi să realizez că de fapt e invers. Am adunat şi am tot adunat până am ajuns la punctul de a exploda în toate emoţiile pe care mi le-am ascuns de-a lungul timpului.

Întotdeauna m-am ascuns de teamă să nu par slabă. Dar cred că oricum am părut slabă pentru multe persoane. Nu ştiu cum sunt sau cum am fost, în momentul de faţă. Jur că nu pot să îmi dau seama. Am nevoie constant de cineva care să îmi spună cum sunt, altfel nu cred că voi fi sigură vreodată de cum sunt eu de fapt.

Dar ce mi se întâmplă? Am o teamă în mine. Dar asta o am de mult, foarte mult timp. 2007? Acum o simt mai puternic ca niciodată. Şi cât aş vrea să înceteze.

Mă gândesc că poate sunt şi ipohondră. Dar analizele mi-au dovedit că nu e chiar aşa. În fond, încă 12 ,,puncte" în minus la fier, şi sunt... moartă. Dar să zicem că o să fiu cuminte de acum încolo şi îmi voi lua pastila de ferro-gradumet.

Însă, este altceva. O simt pur şi simplu. Ceva se apropie şi nu ştiu ce. O fi de bine, de rău? O să evoluez în vreun fel?

Mă grăbesc în tot ceea ce fac. Vreau să public ceea ce scriu. Să fac cât mai multe lucruri repede, dar şi cât mai bine. Am senzaţia că nu am timp să le fac pe toate, ca şi cum mai am prea puţin timp la dispoziţie. Şi poate chiar am puţin timp. La urma urmei, nu se ştie niciodată. Azi, mâine, peste 20-30 de ani tot vine.

E frica aceea de moarte. Dar hai să zicem că ipohondria e scuza, pardon, motivul perfect pentru care am această frică. Până la urmă, se regăseşte în noi toţi, într-o oarecare măsură...

Şi nu e numai asta. Mă deranjează încă ceva. Am trecut peste acea iubire ce eu o credeam nesfârşită. Scârţ! Acum nu mai am un motiv ce înainte era palpabil, pentru care să fiu fericită. Nu mai este, a dispărut şi mă simt incapabilă să mai iubesc o persoana de sex opus. Sunt empatică, dar nu pot iubi. Sentimentul îl pot iubi doar.

Dar nu ăsta e chiar motivul. Am observat că orice sentiment sau emoţie negativă se simte mult mai puternic decât ceva pozitiv. De ce simt şi sunt mai sensibilă la ce e rău, la suferinţă, la tot ce înseamnă deznădejde? De ce când am ocazia să fiu fericită nu pot să o trăiesc cu aceeaşi intensitate cu care simt suferinţa?

Mă folosesc de orice simt ca să scriu. Asta mă face... împlinită. ,,Pour mieux vivre." Atât. Oare o să ajung ca Eminescu, să creez cele mai minunate opere când sufăr? De ce suferinţa este mai puternică? Doar pentru că este negativă, pentru că mă tem atât de mult de ea? Sau din contră, pentru că îmi e prea teamă să mă las dusă de valul fericirii atunci când e cât pe-aci să mă lovească? Îmi e teamă că mă va doborî... Dar nu! Poate tot ce va face, va fi să mă cureţe de suferinţă?

Nu mă mai face însă nimic fericită decât scrisul. Atât. Asta să fie? Să fiu fericită doar alături de creaţia mea? Doar în nişte vagi idei abia conturate şi în nişte false idealuri? Nu voi reuşi niciodată. Vlad nicidată nu va fi cel pe care îl caut. Vlad, muza mea.

Ce mă face fericită... ce ar putea? Tocmai ce am adus mai devreme vorba despre iubire. Să fie asta? Nu ştiu. Am fost îndrăgostită şi a fost groaznic. A fost tot suferinţă. Atâta timp cât nu este reciproc acest sentiment, e un sentiment teribil. Tot ce e frumos - sau trist, acum realizez - este că ai o speranţă. Că el te va iubi la un moment dat, până când iţi zici: ce dracu'? Apoi te detaşezi şi îţi dai seama că poate e ceva în neregulă cu tine.

Şi este. Întotdeauna a fost. Am fost diferită şi voi fi. Mintea mea e un continuu paradox, viu şi care pulsează mereu. În continuă schimbare. Dar tot dificilă.

Mă gândesc că poate aş fi avut o altă viaţă dacă lumea din jur m-ar fi considerat o prezenţă plăcută, o persoană frumoasă. Am observat eu că cei frumoşi sunt mai veseli. Dar poate şi ei poartă o mască. E mai urât pentru ei, să nu ştie dacă prietenii sunt într-adevăr prieteni. E deprimant. Da, aşa e. Pentru unii, evident. Unora nu le pasă dacă au zeci de amici pentru frumuseţea lor şi buna dispoziţie cu care îi înconjoară adesea, sau pentru ce sunt ei cu adevărat, ori pentru ce gândesc.

Nu am încercat vreodată să par altcineva, să fiu falsă. Doar mi-am stăpânit unele... izbucniri de orice fel. Am evitat să fiu certăreaţă, am ezitat să discut cu persoane cu care poate, chiar aş fi vrut să vorbesc şi să le descopăr. Am tăcut de prea multe dăţi şi nu am făcut ce îmi dicta inima. Şi poate că regret ce nu am făcut pentru că niciodată nu voi şti cum ar fi fost dacă... Pe de-o parte, nu regret un lucru care l-am făcut... prea rău. Cu excepţia că poate regret că m-am abţinut să fac ceva pentru care aş fi putut suferi în prezent dacă l-aş fi făcut. Aţi prins ideea.

Nu am chef de nimic. Absolut nimic. Tot aştept ca ceva să se întâmple. Bun, rău. Orice, numai să ies din starea asta!

Probabil visez şi eu ca multe alte fete că va veni cineva ,,pe un cal alb", un flăcău care mă va întreba, pe când eu sunt cu totul absorbită într-o carte, în troleibuz, la TNB sau în vreo cafenea: - Ce citeşti? Iar eu îmi voi ridica genele din cartea mea şi voi avea o revelaţie în timp ce el îmi zâmbeşte fermecător.

Glumeam. Sper că nu mă credeţi chiar atât de visătoare, deşi trebuie să recunosc că ar fi totuşi interesant ca asta să se întâmple. Vise, vise şi iar vise...

Parcă mă simt mai bine, serios. Să se ducă naibii suferinţa. Să apară ce aştept, orice ar fi acel lucru.

Sper însă ca până în decembire să se împlinească dorinţa... Care dorinţă? Una mică şi drăguţă pe care mi-am pus-o de revelion.

Până la urmă, multe se pot întâmpla între timp, nu-i aşa... Vlad?

Voi încerca să nu mai pun la suflet emoţiile altora. Voi încerca să rămân transparentă. Să nu mă mai mişte chiar atât de tare ultimele evenimente ce s-au petrecut în viaţa mea, pe lângă cea a apropiaţilor... Vreau să ies din starea asta de una singură. Să îmi dovedesc mie că pot. Nu vreau să ajung să depind de ceva, decât de mine şi de voinţa mea.

P.S Amy... îmi pare rău că tu nu mai poţi face asta. Dar voi fi alături de tine, deşi, cred că şi eu mă confrunt cu aceleaşi probleme... Vei înţelege.

Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase