joi, 25 noiembrie 2010

Poemul Lunii


Luna ascunsă sub haloul de mister,
Pitită pe sub cerul de pană,
Mă fixează, vrăjeşte şi mă omoară.
Iar eu mă zbat şi urlu disperată,
Oare ce se-ntâmplă, ce mi se arată?
Deschid iar ochii, ea încă mă priveşte,
Încerc să înţeleg misterul ce se pripeşte.
Să fie oare răul ascuns în sinea-mi toată?
Să fie încercarea de a pătrunde în a ta lume?
Să fie doar un coşmar, din care nu mă pot întoarce?
Orice ar fi, luna încă se hrăneşte
Privind cu al ei chip la mine,
Rânjind mişel şi luminând,
Din ce în ce mai puternic...
Al naibii blestem, ce ai aruncat tu spre mine!
Pentru iubirea-mi ce port eu pentru tine.
Dar, nu e asta, e doar dorinţa ce mi-am pus-o,
Când acum, totul se întâmplă...
Să-mi fie teamă, să încerc să fug?
Însă nu am unde să mă ascund.
Nu mai am timp, deja mă reîntorc în viaţă,
Luna a fugit,
Lăsându-mă speriată,
Unde s-a dus?
M-a lăsat în ceaţă?
De ce a dispărut, de-abia ce vraja a început?
Tot ce pot să fac, e doar să respir,
Să mă liniştesc, să vreau să înving.
A fost o încercare, o probă nebunească.
Clipesc des, mă scutur, mă bucur... că-s în viaţă.


(varianta 1)

Raluca Băceanu

marți, 23 noiembrie 2010

Scrisoare către tine II

Atenţie! Textul de mai jos poate provoca greaţă acută. Recomand administrarea unei doze de Bilichol înainte de a începe să citeşti următoarele!

Departe... dar atât de aproape în inima mea. Ocupi un loc mult prea mare, iar atunci când pleci, laşi un gol de neîndurat... până când te uit până la un anumit punct, ca şi cum amintirea ta ar fi adormit în sertarul de sentimente al minţii mele. Dar ştiu că te întorci. Mereu o faci.

Te vreau, iar când sunt mult prea aproape de a te avea, nu te mai doresc, vreau să pleci, să dispari şi să mă laşi în pace. Dar balanţa continuă să se balanseze, ba în favoarea mea, ba în favoarea ei. Iar atunci, cum de pot fi sigură de ceea ce simt? E real măcar? Ce tot fac?

Confuză şi izolată în gânduri. Aşa sunt şi aşa mă vei găsi...

Aş vrea să am certitudinea că ceea ce simt eu, simţi şi tu. Însă, nu aş vrea să ştiu că şi tu eşti la fel de confuz ca mine.

Uneori sunt atât de nepăsătoare încât ştiu că tu eşti singurul care încearcă din greu să facă ca totul să mergă bine. Alteori, niciunuia nu-i mai pasă. Şi atunci faptul că nu mai simt nimic e nedrept de... simplu.
Oare se va termina acest du-te - vino continuu? Vreau să se termine? Dar tu, tu ce vrei?

Niciodată nu îţi voi putea spune întreg adevărul, pentru că ar însemna să mi-l recunosc şi să îl accept şi eu, iar eu nu sunt deloc sigură de el. Presupun că te-ai obişnuit deja, ca niciodată să nu îţi spun tot ce gândesc, ce îmi doresc şi ce mă nemulţumeşte.

Nu aştept ca tu să le ghiceşti, sau să încerci să le descoperi, ci doar să mă accepţi. Şi ştiu că încerci asta, dar nu ştiu cât de mult... şi de ce. Care e motivul tău? Pe tine ce sentimente te încearcă atunci când citeşti asta?

Orice ar fi, ştiu că îţi pasă. Nu înţeleg cum, şi totuşi o faci. Am vrut să îţi arăt că apreciez, aşa că a început ca şi mie să îmi pese. Cât de mult însă... nu am nici cea mai vagă idee.

Nu ştiu ce vreau exact. Dacă eu nu ştiu, atunci nici tu nu vei putea cunoaşte. Fericirea nu e ţelul meu, ci vreau să ating acel punct în care să nu mai fie nevoie să caut fericirea, pentru că va fi înlocuită cu altceva, mai puternic, ce uneori se confundă cu bucuria, cu extazul, cu acea stare de beatitudine supremă.

Aş vrea ca gândurile mele să nu mai fie atât de neclare şi să pot o dată pentru totdeauna, să nu îmi mai încleştez cuvintele undeva în adâncul minţii, încât nici eu să nu le mai pot descifra. Dar o fac mereu, şi mereu...

Îmi blochez de una singură mintea, la fel cum o făceam şi înainte. Îmi doresc să nu mai fac asta, să încetez. Ştiu că tu crezi că nu îţi spun totul pentru că nu am încredere în tine. Dar nu e asta. Am încredere, poate mai multă decât îţi închipui. Ţi-am acceptat secretele, părerile, aproape totul.

E rândul tău să spui ceva. Întotdeauna mă laşi pe mine s-o fac. Uite, asta mă deranjează. Nu aştepta după mine, nimic, pentru că aştepţi degeaba. Ăsta-i adevărul. Fă-mă să accept adevărul şi spune... spune ceea ce trebuie să spui.

Chiar merită atâta bătaie de cap? Ceva îmi spune că nu, altceva că da.

Când raţiunea şi inima îţi spun acelaşi lucru, înseamnă ca ceva nu e în regulă cu raţiunea. Aşa să fie? Vreau definiţia, o ai, sau încă te mai gândeşti la ea?

Ultimele mele cuvinte: Nu ştiu...

P.S Le aştept pe ale tale acum.

Raluca Băceanu

vineri, 19 noiembrie 2010

Dark story - Lupta pentru supravieţuire

Pentru a înţelege textul de mai jos, citeşte mai întai asta Dark Story-Abisul uitarii-.

Se spune că o dată la 11 luni, ne schimbăm... însă nu aş putea spune în ce mod. Personalitatea? Gândirea, poate? Felul în care suntem percepuţi de ceilalţi? Nu ştiu. Ori se întâmplă ca ceva din noi să dispară, şi să nu se mai întoarcă...

Şi totuşi ea nu a vrut să accepte asta. A preferat să lupte, nu să se schimbe. Şi are să piardă. Ştie ce o aşteaptă, doar că nu vrea să accepte. Se stinge, încet-încet şi abia dacă îi mai pâlpâie flacăra vieţii în ea. Dar nu renunţă. Lupta însă a ajuns la un punct atât de intens, încât se răsfrânge şi asupra fizicului. Două forţe în acelaşi trup. Al meu. Dar amândouă simt ceea ce simt şi eu. Şi nu se vor opri decât atunci când una va fi distrusă...

Au trecut mai mult de 11 luni de atunci... din acea zi fatidică din ianuarie, când ea a venit în locul celeilalte naive. A fost o schimbare bună, la vremea aceea. Doar că, totul se uzează cu timpul şi trebuie înlocuit. Pentru mine nu e de ajuns ca acel lucru să fie reparat. Trebuie să fie nou. Nu poţi acorda o a doua şansă unui lucru sau unei persoane care te-a dezamagit deja. Fiindcă o va faci din nou... şi din nou. Iar ea, m-a dezamăgit, deşi era parte din mine însămi.

Impulsivitatea ei m-a băgat în prea multe încurcături, până când, cineva, pe neaşteptate, a venit... în mine. E posibil să o fi aşteptat chiar... Cineva cumpătat, care prefera să gândească înainte de a acţiona cu impulsivitate. Cineva care era aproape opus ei.

Am acceptat-o pe cea nouă cu braţele deschise. E încă acolo şi nu o voi lăsa să plece. E conştientă de ce poate face, de cât de multe calităţi posedă. Şi sunt destul de multe, extrem de folositoare.

Farmecul ei m-a dat gata de când am încercat prima oară să privesc lumea, după ce ea a venit. Atunci am observat ce poate să facă prin mine. Cealaltă reuşea să smulgă doar aroganţa oamenilor. Ea, cea nouă, numai admiraţie, respect, dar şi o doză imperceptibilă de teamă, perceput de cele mai mult persoane ca un mister ce trebuie descoperit. Prin ochii ei am reuşit să văd altfel lucrurile. Totul a fost mai clar şi mă uimea. Acorda importanţă fie şi celui mai neînsemnat lucru. Vedea frumuseţe în orice. Putea din orice să creeze. Orice.

Dar între timp, i-am descoperit şi eu, şi cea veche, cinismul. Poate cea mai puternică armă a ei. Este incredibil cum poate recepta vorbe, cum poate înţelege atât de multe lucruri. Celalaltă nu putea face asta. Nu cu succesul cu care ea o face. Doar o privire aruncată şi dezarmează, un cuvânt şi uimeşte prin răceala cu care îţi poate spune orice, fără ca măcar să clipească din genele ei lungi. O răceală cumplită, ca atunci când striveşte o insectă sub tocurile ei. Respinge fără nicio mustrare de conştiinţă. Eu cred că îi şi place. Şi mie a ajuns să îmi placă. S-a ataşat de mine, asemeni unui simbiot. Ce simte ea, simt şi eu. Şi viceversa.
Asta o deranjează. Când cealaltă încă îşi arată influenţa asupra mea, simte ca şi cum ar poseda-o pe ea. Dar nu se va mai întâmpla asta pentru mult timp.

Cu cât durerea e mai atroce, cu cât vreau mai mult să ţip, şi să le fac să termine mai repede lupta, cu atât ele încearcă mai mult, şi mai mult...

Am obosit însă. Din vina amândurora. Ştiu că cea din urmă îmi va fi de folos pe viitor, aşa cum cea din trecut şi-a avut locul în alegerile şi obstacolele prin care am trecut până de curând. Mă întreb dacă îi voi simţi lipsa. Probabil că nu. Ea va mai trăi în mine doar prin intermediul amintirilor. Atât. Principiile şi gândurile ei sunt lăsate undeva între paginile unei cărţi prăfuite.

Influenţa celeilalte se simte în tot ceea ce fac acum şi în ce am de gând să fac în continuare. Ea are forţa necesară pentru a continua şi pentru a răzbi, fără să pun la suflet vreo eventuală dezamăgire...

Calmul, răceala, aroganţa pe care o afişează cu atâta nonşalanţă faţă de cei pe care îi dispreţuieşte, la fel cum uneori pare atât de dulce şi de nesigură, o fac o armă puternică. Adeseori îmi dă senzaţia că nu simte nimic pentru el. Şi probabil că da, cum m-am gândit, e incapabilă de aşa ceva. Probabil că e mai bine. Îşi foloseşte energia în alte scopuri...

Ştie când trebuie să se impună. Ştie cum. Ştie de ce. Respectul şi admiraţia sunt lucrurile care o mulţumesc. Nu dulcegăriile. Nu mai am timp de aşa ceva. Ea s-a ocupat de asta.

Acum le simt cum iar încearcă să mă câştige, amândouă. A sosit momentul.

Trebuie să pleci. Îmi pare rău. Sau, de fapt nu. E mai bine aşa. DarkMuse, locul tău e numai prin amintiri.


Ralenne Black... ai tot drumul înainte. Fă-mă mândră de tine. Ştiu că o vei face...


Raluca Băceanu

luni, 15 noiembrie 2010

Nothing

Waiting for... nothing.
Seeking for... nothing.
Praying for... nothing.
Writing... nothing.
Wanting... nothing.
Offering... nothing.
Feeling... nothing.
Eating... nothing.
Seeing... nothing.
Smelling... nothing.
Tasting... nothing.
Singing... nothing.
Painting... nothing.
Experimenting... nothing.
Liking... nothing.
Loving... nothing.
Owning... nothing.
Having... nothing.

Being... a nothing.

Raluca Băceanu

Premiile SRSFF



SRSFF vă invită la decernarea Premiilor 2010.
Evenimentul va avea loc la Tîrgul Internațional de Carte Gaudeamus, vineri 19 noiembrie 2010, ora 18.00, la standul librăriei Nautilus (standul 24), pavilionul central, la parter.
Unul dintre ţelurile Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy este acela de a recunoaşte şi de a susţine valorile SF-ului românesc.Prin urmare SRSFF decernează, către sfîrşitul fiecărui an, o serie de premii care să evidenţieze şi să răsplătească eforturile celor care au realizat lucruri semnificative pentru SF-ul românesc.Prima ediție a Premiilor SRSFF a avut loc în data de 28 noiembrie 2009 la Tîrgul Internațional de carte Gaudeamus.
Posterul a fost realizat de Alex Popescu, căruia îi mulţumim pentru ajutor.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

O imagine spune cât o mie de cuvinte...dar trei?

Nu am de gând să mai vorbesc. Dar tot vreau să exprim ceva. Poate e şi ăsta un mod bun de a o face...aşa că:



...apoi...




...şi nu în ultimul rând, ce-i mai important...







And that's all. End of story.
source: http://pushpoptop.tumblr.com/

Raluca Băceanu

marți, 9 noiembrie 2010

Prietenii de ocazie



Cred că era timpul să realizez şi eu că oamenii, fie ei prieteni sau nu, sunt cum sunt. Adică? Adică tu poţi să fi mort, bine mersi, undeva asfixiat cu monoxid de carbon, sau storcit de un tren pe vreo cale ferată, că nimeni NU ŞTIE! Şi nici nu le pasă.

Ei bine, eu am avut ocazia să fac un alt experiment. Am stat acasă. Mă simţisem rău şi uite aşa am profitat.

Telefoane pe ziua de ieri? 0. Nu tu ,, ce faci, de ce nu ai venit la şcoală?" nu tu ,, eşti ok?" sau ceva asemănător. De la nici o persoană. Cu excepţia mamei. Şi cu excepţia... în fine, el nu se pune. Şi nici măcar ,,surorile mele". Scuza cu nu am credit e deja expirată de vreo 2 ani în cazul mai multor persoane. Şi există de asemenea Sfântul'Net. Hai că de el a auzit şi 'nea Gică. Sunt atâtea căi prin care poţi comunica în ziua de azi. Of, Doamne!

Şi uite aşa dragii mei inexistenţi care nu citiţi blogul niciodată. M-am săturat de prefăcuţi şi de prieteni de ocazie. Dar asta nu mă va doborî. Din contră. Asta dacă vă gândeaţi că am de gând să fac vreo prostie. În niciun caz. Atâta timp cât pe lumea asta există milioane de proşti, nu văd de ce ar trebui tocmai unul inteligent care poate face multe, să se ducă dracului.

Am scris în cartea mea fie că vrem, fie că nu, avem nevoie de oameni în jurul nostru. Până la urmă o să fac eu cumva ca ei să aibă nevoie de mine. E uşor să manipulezi, prea uşor chiar. Exemplul e la TV. Eu nu o să fac asta, pentru că vreau să cred că am alţi aşi în mânecă. Şi am. Vreo doi de care sunt conştientă din ce în ce mai mult.

Vă mulţumesc pentru nimicul acordat. Răsplata vă va fi pe măsură. Şi nu neapărat de la mine...:D

Raluca Băceanu

marți, 2 noiembrie 2010

Incursiune în fantastic

Atenţie! Textul de mai jos vă poate leza serios neuronii dumneavoastră! Povestirea vă poate cauza dureri de cap, nevroze, în cazuti de excepţie psihoze!!! Doar dacă aveţi nervi tari vă puteţi avânta în această mică poveste de copii!

,,Se spune că fiecare poveste are câte un sâmbure de adevăr,
dar nimeni nu poate spune exact ce presupune acel sâmbure...“



Alergam speriată de moarte prin pădurea verde de smarald, cu rochia de mătase liliachie fluturând pe iarbă. Ici-colo, rochia mi se zdrenţuise. Vinovate probabil că erau crengile rupte de pe jos, sau pietrele ascuţite ce îmi distruseseră şi pantofii. Se făcea că eram o prinţesă ce voia să scape de un Zmeu hâd şi rău. Chiar înainte să mă înfasce cu ghearele-i mari de lighioană, m-am împiedicat şi am căzut.
Am sărit speriată.
- Mihaela? Mihaeeelaaa! Hai trezeşte-te.
- Mamă, mai lasă-mă 5 minute...
- Ei, haide, haide, nu sunt mama ta. Mihaela! a ţipat dintr-odată profesoara de istorie la mine. Mergem la muzeu.
Uitasem complet că sunt în tabără. Prima zi se anunţa deja plictisitoare. Muzeu, bleah!
- Imediat. Acum...
Am zbughit-o la baie cu prosopul, hainele pe braţe şi cu periuţa de dinţi în gură. Trebuia să mă grăbesc. Fetele din cameră încă dormeau. Mă mir cum nu se treziseră la bătăile profesoarei în uşă. Sau la ţicnalul ei...
Au început una câte una să se trezească după mine. Eu eram deja gata. Trebuia să o caut pe profă ca să aflu şi eu programul. Ajunsesem la munte seara, la ora 10, după un drum extenuant cu autocarul. Evident că am mai stat la taclale cu colegele de cameră. Una dintre fete era din Oltenia, iar cealaltă venise abia din Moldova, de la Chişinău. Tabăra trebuia să fie de fapt premiul meu la un concurs de creaţie literară organizat pe ţară. Eu scrisesem un basm. Probabil de aici şi visul acela...
Pe lângă asta, întotdeauna mi-au plăcut excursiile, taberele şi peregrinările. Oriunde era muntele, îl urmăream. Oriunde vedeam iarbă multă şi natură sălbatică, voiam să merg acolo, să îmi pierd vremea, să admir şi să intru într-o stare de beatitudine, pe care o puteam atinge numai acolo. Oriunde se găseau podişuri, fie chiar şi dealuri, vaste câmpii, orice, numai natură să fie. Aer proaspăt şi relaxare...de asta aveam nevoie.
Dar tabăra din anul acesta se anunţa să fie diferită. Aveam un sentiment plăcut în legătură cu ea, deşi, nu ştiam de unde provenea.
Am coborât scările repejor, iar în capătul holului, chiar lângă uşa sălii de mese, profa fuma cu poftă dintr-o ţigară, ţinând în cealaltă mână o ceaşcă de cafea. Salivam la mirosul savuros de cafea...
- Mihaela. În sfârşit te-ai trezit, exclamă profesoara când mă văzu.
I-am zâmbit dulce, cum îmi este mie caracteristic, făcând nişte gropiţe adorabile în obrăjori. Chipul profei se îmbună când mă văzu că zâmbesc. Merge de fiecare dată.
- Bună dimineaţa! Îmi cer scuze că m-am trezit aşa greu...
- Stai calmă. Nu s-au trezit încă toţi. Să te uiţi în sala de mese. Nu prea e nimeni, spuse ea pe un ton degajat, dând afară pe nas fumul ţigării.
Se simţea un uşor iz mentolat.
- Pfiu, credeam că o să întârzii. Astăzi după muzeu mai avem vreo activitate? am vrut eu să aflu curioasă şi entuziasmată totodată.
Profesoara mai trase încă puţin din ţigara mentolată şi zise:
- În principiu mai mergem la o mănăstire, dar e cam urât afară, aşa că e posibil să amânăm. Dar să vedem cum evoluează vremea. Sper să fie totuşi cald şi să nu plouă.
Profesoara expiră fumul. Din nou m-a învăluit acea aromă ciudat de plăcută.
- Da, sper să fie vreme bună. Am auzit că tabăra aceasta are un fel de tradiţie...
- ... ca în fiecare seară să se facă câte un foc de tabără. Da, aşa este, mă completă repede profa, aproape devenind mai veselă.
Cred că de asta avusesem mai devreme sentimentul acela. Avea legătură cu focul de tabără, desigur!
Dar până la focul de tabără a trebuit să îndur palavrele unui domn bâtrănel de la Muzeul Satului. I-am şi uitat numele... Nu am suportat până la capăt să îl ascult - nu pentru că nu mi-ar fi plăcut ce ne povestea, bineînţeles că nu, dar, să fim serioşi, vocea lui era aceeaşi, nu exista nicio modulaţie a glasului, ceea ce pe noi, ceilalţi, ne făcea să ne pierdem concentrarea, sau cumpătul în cazul meu - aşa că am ieşit din muzeu şi m-am îndreptat spre autocar.
Am văzut cum un fulger violet crestează cerul, apoi, picături grase de ploaie au început să îmi cadă pe păr. Am fugit în autocar cât de repede am putut, dar tot fleaşcă mă făcuse ploicica. Nu am reuşit să o evit de nicio culoare.
Şi mai ploua şi cu găleata. Îmi părea mai rău de focul de tabără, decât de vizita la mănăstire...
Însă nu ştiu ce s-a întâmplat, că imediat cum am ajuns la hotel, soarele a ieşit din nori. Nu mai aveam timp să mergem la mănăstire, dar era mai mult decât probabil că vom face focul de tabără.
În fiecare tabără în care mersesem până atunci, focul fusese o frumoasă tradiţie. Mereu poveştile de groază spuse mă îngrozeau, deşi râdeam cu poftă când îi vedeam pe baieţi cum se chinuie să ne sperie cu vocile lor. Mai rău era când intrau în camerele noastre noapte şi ne speriau cu câte o păpuşă vorbitoare, din aceea cu cheiţă. Asta o păţisem o singură dată.
Şi până la urmă unde mai e distracţia fără nişte momente ca acestea? Câte o glumă, o farsă, o poveste cu zmei, şi o seară este reuşită. Să nu uităm de bere şi ţigări... Deşi eu nu mă dădeam în vânt după ultimele din listă.
Aşa că iată-ne, în faţa focului, spunând poveşti înfricoşătoare, râzând în hohote şi mâncând cipsuri şi tot felul de prostioare gumate în formă de viermi.
Distracţia se părea că va mai dura. Eu însă aveam nevoie urgentă la budă. Nicio toaletă prin prejmă, iar hotelul era prea departe. Slăvite fie tufişurile!
Mi-am luat ruxacul şi m-am retras discret de lângă foc. Am încercat să nu mă îndepărtez prea mult, dar nici să fiu observată.
Chiar când mă scotoceam prin ruxac după un pachet de şerveţele, având lanterna în gură, am auzit un foşnet. Cineva mă urmărea. Am stins lumina şi am făcut câţiva paşi mari, încercând să mă depărtez de sursa zgomotului. Am ascultat, încercând să îmi dau seama dacă mai sunt urmărită. Îngheţasem de frică. Dinţii îmi clănţăneau în gură incontrolabil.
- BUGA-BUGA-BUGAAA!
Am ţipat ca o descreierată de frică. Era doar Gabriel, un băiat simpatic pe care îl cunoscusem în autocar, şi el tot din acelaşi oraş ca şi mine... Şi nu îmi păsa cât de bine arăta, fiindcă în momentul acela puteam să îl pălmuiesc, la cât de tare mă speriase.
- Eşti idiot? O, Doamne, ce întrebări pun şi eu. E evident că eşti! Dumnezeule, credeam că o să îmi iasă inima din piept. Dispari de aici o dată!
Eram furioasă din cale afară, iar el observă asta. Amândoi aveam lanternele aţintite unul asupra celuilalt, ca nişte arme inainte să tragă, într-un duel.
- Scuze, spuse el într-un sfârşit, nu credeam că o să te sperii aşa de tare. De fapt, voiam să vorbesc cu tine. Mai devreme stăteai numai cu Ileana şi Izabela...
Nu ştiam ce să îi spun. Încă îmi bubuia inima în piept după ultima sperietură.
- Aha, am făcut eu. Dar acum, din moment ce sunt singură, aici, şi vreau să nu fiu văzută, ce crezi că vreau să fac? Vrăji? Dăăă! Nu e evident?, şi i-am arătat pachetul de serveţele, fluturându-l prin faţa ochilor lui. Am nevoie de puţină intimitate, m-am răstit eu la el.
- O, da, îmi pare rău...
Se uita la mine ca prostu’.
- Ei? Am întrebat eu. Ai de gând să pleci?
Mă privea de parcă nu înţelegea.
- Du-te!
Plecă în sfârşit. M-am adâncit şi mai mult spre pădure, până nu am mai auzit niciun zgomot venit dinspre focul de tabără. O beznă se întindea în faţa mea parcă la infinit. Nu mai vedeam nimic. Nu se auzea nimic. Am râmas aşa câteva secunde, în întuneric, parcă hipnotizată, când am auzit ceva.
Se auzeau vag nişte tobe parcă. Dar nu din direcţia focului de tabără, ci din direcţia opusă. M-am speriat la început, dar în clipa următoare, un miros de iasomie m-a izbit şi... calmat.
Ceva mă chema spre acel loc. Tobele se auzeau din ce în ce mai vag, sunetul fiind înlocuit de nişte clinchete. Sunetele mă făceau să zâmbesc, iar mirosul ce acum se îmbina şi cu o aromă de vanilie, mă făcea să vreau să îl gust din aer.
Mergeam, şi simţeam că plutesc. Am mers şi am mers şi am mers... Eram doar eu, sunetul, mirosul, până când m-am pomenit într-un cerc.

În jurul meu se învărteau fete înalte şi subţirele cu părul bălai, fredonând cu voci ca de fluiere cântece. Abia atunci mi-am dat seama că dansez în mijlocul lor.
Tot atunci, mi-am dat seama că din rochiile lor albe provenea lumina, ca şi cum rochiile ar fi fost raze de soare jucăuşe.
Şi râdeau, eu râdeam, nu mai ştiam de mine. Sunetele se împleteau cu văzduhul purpuriu, cu aromele florale ce mă îmbătau, cu paşii mei de dans, cu Iele...
Apoi întreaga pădure s-a colorat, a vibrat de energie, una aproape palpabilă, ce a trecut de la Iele direct spre mine.
O lumină roz-purpurie, devenită albă după câteva minute, un ultim râs şi m-am prăbuşit la pământ.
- Uite-o! Aici este! Mihaela!!!
Auzeam vocile profesorilor ca prin vis, apoi o zdruncinătură mi-a energizat corpul într-un mod bizar. M-am ridicat singură în fund, am deschis ochii, şi mare mi-a fost mirarea când am văzut că sunt în pădure.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat eu speriată. Ce caut aici?
Profesoara de istorie se apropie speriată. În spatele ei era Izabela, care privea cu nişte ochi mari, încărcaţi cu teamă. Tot se uita la ceva de lângă mine.
- D-D-D-Dânsele! Uitaţi-vă la cerc! E iarba arsă în jurul ei! spuse ea, mai-mai începând să plângă. Uitaţi-vă doamnă profesoară!
- Ce tot spui acolo domnişoară? o întrebă profa pe fata ce acum tremura din cap până în picioare.
- Mitul, Ielele, Dânsele, creaturi supranaturale. Nu e evident, e într-un cerc de iarbă arsă!
M-am ridicat speriată şi atunci am observat şi eu cercul. M-am uitat la Izabela cu teamă, mai mult încercând eu să o liniştesc pe ea.
- Stai, ce tot spui acolo? am întrebat-o eu.
Dar fata fugi de lângă mine. Am întâlnit atunci ochii profesoarei care scânteiau straniu în lumina verde din pădure.
- Ce ar fi să ne spui ce s-a întâmplat? Am fost cu toţii îngrijoraţi toată noaptea!
- Nu ştiu, am răspuns eu fără să gândesc. Am venit aici, aveam nevoie la baie, şi m-a urmărit Gabriel, m-am îndepărtat mai mult, şi nu mai ştiu. Am... leşinat, cred.
Nu puteam să îi spun că dansasem cu nişte fiinţe translucide, ireale. Avea să mă creadă nebună. Însă Izabela nu avea să creadă asta, ea era cea la care trebuia să apelez, dacă mai voia să vorbeasă cu mine...
- Eşti sigură că asta s-a întâmplat? Ce e cu cercul ars din jurul tău? mă întrebă profesoara uşor confuză.
- Sunt sigură, am spus eu dând din cap zdravân. Dar nu ştiu ce e cu cercul, am spus dând acum din cap a negaţie. Acum îl văd. Cine ştie cum am nimerit aici. Chiar aş vrea să ştiu şi eu ce s-a întâmplat, am spus cu o voce atât de scăzută, încât profa nu mă auzi.
Oau, nu îmi venea să cred ce se întâmplase. Trebuia neapărat să aflu mai multe despre Iele, sau despre Dânsele, cum le numise Izabela.
Ceilalţi profesori mă priveau şi ei cu mirare, unii dintre ei chiar cu dispreţ. Dar ce făcusem? Doar nimerisem unde nu trebuia, dar bine că totul se terminase cu bine, sau cel puţin, aşa credeam eu.
Lucrurile abia de acum începeau să se complice...
M-am scuturat de praf şi am alergat după Izabela. Când mă văzu, a tresărit.
- Scuză-mă, nu vreau să te sperii şi pe tine, dar, ce ai spus de Dânsele? Ce ştii? Pentru că pari singura de aici care să ştie ce s-a întâmplat cu mine aseară.
M-a privit încremenită câteva secunde, respirând şi expirând foarte repede.
- Izabela! Vorbesc cu tine! Te rog ajută-mă!
A înghiţit în sec, apoi îmi spuse:
- Ai nimerit într-un cerc ce Iele. Ai noroc ca nu eşti desfigurată, sau mută. Legendele aşa zic.
- Poftim? Stai, ce ai spus? Am întrebat-o eu şocată. Mută? Desfigurată?
- Da, nu îmi vine să cred că nu ştii. La mine în Oltenia toţi ştiu. De fapt, e o minune că nu ai păţit nimic.
M-am încruntat involuntar.
- Dar de unde ai ştiut tu sigur că despre Iele era vorba?
- Recunosc un cerc făcut de Iele, când îl văd. Şi ştiu destul de multe despre creaturile noastre, aşa-zise, mitologice. În Oltenia cu toţii credem în ele, pentru că există.
- În Bucureşti oamenii nu mai cred în nimic, am spus eu cu puţină amărăciune. Dar, de ce eu?
- Nu ştiu, poate tocmai de asta, poate trebuie să spui ce ai văzut.
- Ai înnebunit? Toţi mă vor crede nebună.
- Atunci, nu ştiu ce să zic, vei afla tu singură. Dar fii cu ochii în patru de acum înainte. Cine ştie...
- Chiar aşa, cine ştie...

Restul zilei s-a scurs aproape insesizabil. De câteva ori, profesoara de istorie m-a întrebat cum mă mai simt, de parcă cine ştie ce aş fi păţit. De fiecare dată, îi răspundeam, zâmbind, ca să o liniştesc:
- Bine.
Focul de tabără din seara aceea s-a ţinut în spatele hotelului, la o aruncătură de băţ. Nimeni nu voia ca incidentul să se repete. Nici eu nu voiam, sincer, deşi noaptea trecută fusese de-a dreptul magică pentru mine.
Însă ceva s-a animat în mine, ca şi cum nesăbuinţa s-ar fi trezit dintr-un somn lung şi profund, aşa că m-am strecurat din camera de hotel şi am fugit spre pădure.
Chiar când mă asiguram că nu e nimeni prin preajmă, o lumină puternică de lanternă mă orbeşte. Vedeam numai pete galbene după ce lumina se stinsese.
Era lanterna Izabelei.
- Dar ce crezi că faci? Iar o cauţi cu lumânarea? mă întrebă ea îngrijorată şi mustrătoare totodată.
Îmi amintea de profa de istorie, stând aşa sfidătoare, cu spatele îndreptat în faţa mea, dar fixându-mă cu nişte ochi blânzi şi căprui.
- Să ştii că nu am căutat-o cu lumânarea aseară...
- ... dar acum o faci!
Mă prinsese. Adevărul este că nu ştiu ce era în capul meu. Ceva diferit de mine, şi totuşi în mine, mă tot constrângea să fac nişte lucruri pe care nu le-aş face niciodată în mod normal. Aşa că nu ştiu cum naiba am făcut, că am fugit cu o viteză supraomenească spre pădure, uitând de Izabela, uitând de mine.
M-am oprit brusc, de parcă bezna mult prea adâncă ar fi devenit materială ca o pânză, şi m-ar fi oprit.
Am privit degeaba în jurul meu, tot căutând ceva. Abia atunci mi-am dat seama de nebunia mea. Mă aflam într-o pădure. Puteam să fiu ucisă de urşi, de lupi, orice mi se putea întâmpla.
Frica începuse să taie adânc în curaj, nemairămânând decât groază, o groază care creştea, şi care creştea. Am simţit cum îmi bubuie inima în piept, iar în urechi îmi auzeam propriul puls ce vuia nebun: dum-dum, dum-dum, dum-dum...
Înlemnită, simţind cum îmi îngheaţă sângele în vine, am fugit spre ieşire. Slavă Cerului, Izabela nu plecase.
- Ai rămas, am spus eu uşurată când am văzut-o.
- De fapt, îl aşteptam pe Gabriel. Trebuia cineva să te caute, dar eu nu sunt aşa de ţicnită încât să intru în pădurea asta de una singură. Ce e cu tine?
- Aş vrea şi eu să ştiu. De seara trecută, nu mai sunt eu... i-am mărturisit eu cu sinceritate şi cu părere de rău.
- Mda, am observat azi la prânz cum mâncai. Erai aşa... absentă, încât nici nu ai observat cine a stat lângă tine.
- Păi, cine, Ileana? Nu?
De fapt nu mai ştiam cine fusese lângă mine.
- A fost chiar Gabriel. De ce crezi că l-am chemat? se răsti ea la mine dintr-o dată.
- Uşurel, Izabela, nu e cazul să te alarmezi.
- NU E CAZUL? Suntem singure lângă o pădure! Nimeni prin preajmă, şi...
Se uită la telefonul ei mobil şi făcu ochii mari.
- Nu mai am semnal! Pădure tâmpită. Uf. Hai să mergem, Mihaela. Dă-mi mâna, nu am de gând să te las iar să îmi scapi printre degete.
Nu ştiu de ce, dar am început să râd. Apoi şi Izabela a început să râdă.
- Uite ce îmi faci, zise ea, mă faci să râd, iar într-o situaţie ca asta, nu prea e de râs.
- Decât să plângem! Oricum, ce poate fi mai rău decât un cerc de Iele?
Brusc, orice zgomot încetă, inclusiv chicotelile noastre. Norii s-au dat la o parte din calea lunii, iar acum ea ne lumina calea. Luna plină, rotundă, şi galbenă şedea maiestoasă pe cerul ca de catifea indigo, de parcă cineva o aşezase acolo.
Ceva a şuierat pe lângă urechea mea. M-am întors şi am văzut în momentul acela cum iese din pădure o siluetă neagră cocoşată.

Instinctul îmi spunea să alerg, dar picioarele parcă mi se lipiseră de pământul mocirlos. Izabela scâncea lângă mine şi încerca să mă tragă de mână.
- Fugi, strigă ea la mine, fugi!
Abia atunci am reuşit să reacţionăm, şi am fugit amândouă mâncând pământul.
Am ajuns gâfâind la hotel. Focul de tabără mai fumega timid din ultimii săi rărunchi. Mirosul de lemn ars mă calmă într-un mod ciudat.
M-am aşezat cu Izabela într-un colţ. Amândouă tăceam, niciuna încumetându-se să deschidă gura. Parcă uitasem să vorbesc, nu mai ştiam cum să formez cuvintele, ce să spun.
În mintea mea se găsea o întreagă învălmăşeală.
- Eu ştiu ce era, ştiu. Bunica mea mi-a spus multe poveşti despre ea. Era Muma Pădurii.
- Dar e imposibil!
Am fost uimită de propria voce, de cuvintele scuipate parcă involuntar.
- Uite că nu e! mă contrazise Izabela.
- Dar, ar trebui să fie numai poveşti. Cum e posibil aşa ceva? Pur şi simplu lucrurile astea nu ar trebui să existe.
A urmat un moment de tăcere stânjenitoare. Şi ca să fie şi mai bine, Gabriel s-a aşezat lângă noi.
- Izabela, de ce ai sunat mai devreme? Pentru că s-a întrerupt, iar când am vrut să te sun, se auzeau numai horcăieli. S-a întâmplat ceva? Întrebă el uitându-se la mine brusc.
De parcă eu aş fi fost de vină...
- Am dat de Muma Pădurii! Asta s-a întâmplat, i-am spus eu fiind mai uimită decât el.
- Iele, apoi Muma Pădurii, ce mai urmează? exclamă el privind cerul.
- Izabela, de ce i-ai spus? am întrebat-o pe fata ce încă tremura de spaimă.
Nu am mai aşteptat un răspuns şi am fugit în camera de hotel. Ileana dormea buştean.
Am ieşit pe balcon. M-am aşezat pe scaunul micuţ şi mi-am sprijinit picioarele pe zid. Am încercat să mă calmez şi să încerc să găsesc o conexiune între fapte.
Nimic. Nu puteam să îmi dau seama de ce se întâmpla ce se întâmpla. Oare avea legătură în vreun fel cu acel loc? Dar, desigur! Pădurea era de vină! Hoia-Baciu! Cum de nu îmi dădusem seama mai devreme?... Bun, aflasem ceva, dar tot rămâneau multe întrebări. De ce eu? De ce acum...
Dar şirul gândurilor mi-a fost întrerupt când am observat ceva pe cer. Am crezut prima oară că este o pasăre. Dar când s-a apropiat de balcon mi-am dat seama ca nu este o pasăre. Era un... un... Zburător...

Totul s-a întâmplat foarte repede. Mai întâi îl priveam hipnotizată, iar în secunda următoare stătea în faţa mea, doar câţiva centrimetri despărţindu-ne.
Am uitat cum să respir. Îl priveam cu o fascinaţie neascunsă. Cred că aveam gura căscată când îl studiam. Nu mă mai săturam uitându-mă în ochii lui negri. Deşi reci, reuşeau să mă încălzească.
Când mi-am amintit cum să respir, deja era prea târziu. M-am prăbuşit înapoi pe scaun, iar el s-a aplecat asupra mea. Mi-a atins o suviţă de păr, iar atunci un fior m-a electrizat.
Zburătorii erau cu adevărat frumoşi, de asta nu mă puteam îndoi, dar nu erau întocmai nişte fiinţe bune. Deşi totul mă invita în a-l adora, chipul său perfect de alb, buclele de un negru ca pana corbului, buzele lui pline şi aproape roşii, iar mirosul care îl învăluia... era irezistibil.
Iar eu trebuia să reacţionez cumva şi să scap de el, altfel, nu ştiam ce s-ar fi putut întâmpla. În poveşti, Zburătorii răpeau prinţesele... Iar acum, când poveştile păreau să devină una cu realitatea, eu trebuia să mă găsesc la mai puţin de un centimetru de un Zburător al naibii de chipeş!
Uşa se deschise, lumina fu aprinsă de Izabela, iar Gabriel a alergat spre mine. O auzeam pe Ileana smiorcăindu-se în somn.
Ca prin vis am simţit cum plutesc, apoi o senzaţie de cădere mi-a întors stomacul pe dos. Zburătorul probabil mă adusese acolo, în parcul de lângă hotel. Mă ţinea strâns de mâini iar eu nu putem face nimic.
Fascinaţia mea pentru acel demon al nopţii nu putea fi întreruptă nici măcar pentru o clipă. Realizam că sunt într-un mare pericol, dar nu puteam face nimic. Eram ca şi prada unui şarpe, hipnotizată de el, şi având totodată un sentiment de repulsie pentru acea creatură. Dar ambele trăiri se amestecau atât de bine, încât rezultau o fascinaţie care mă paralizase.
Dar de nicăieri au apărut o mulţime de zâne şi doar aşa am putut să mă desprind din încleştarea Zburătorului.
Acesta a zburat sus, tot mai sus, până nu am mai reuşit să îl văd.
- Dar ştiu că intri tot timpul în bucluc, Mihaela! Ursitoarele tale au fost nişte neserioase când ţi-au ursit tabăra asta. Au vrut musai să ne dea nouă de muncă cu Zburători şi mai ştiu eu ce!

O zână vorbea cu mine. O zână!
- Dar spune ceva! Doar nu o să îmi spui că nu ai mai văzut zâne!
Era mititică şi rotofeie. Nu puteai decât să o îndrăgeşti când o vedeai deşi tonul ei era cam răstit.
- Mu-m-mul-mulţumesc! m-am bâlbâit eu jalnic. Sunt uimită.
- Ei, cu plăcere şi-altă dată nu mai cere, deşi noi o să mai avem treabă cu tine, zise mica zână.
Au început să dispară toate, rând pe rând, rămânând doar cea mică şi înţepată.
- Cred că eşti cam confuză, în legătură cu toate, spuse ea când rămăsesem doar noi două.
- Da. Încă nu pot să cred ce se întâmplă. Mai întâi Iele, apoi scap nevătămată, după Muma Pădurii, Zburătorul, acum voi...
Zâna începu să chicotească.
- Păi Ielele sunt de vină. Ele ţi-au deschis poarta spre lumea asta. Iar prietenii tăi, fiind prin preajma ta, au fost şi ei martori la câte ceva. Dar nu îţi face griji, de acum te vom apăra noi, zânele. Am fost ocupate ieri cu un căpcăun, de asta nu am ajuns la tine. Oricum Muma Pădurii nu îţi făcea nimic rău, doar poate să te sperie, când se arată...la cum arată...
Zâna se strâmbă. Am început să râd.
- Credeam că pădurea e de vină! am spus eu încercând să mă liniştesc.
- Nu chiar. Dar Ielele îşi fac de cap cel mai mult acolo. Ai nimerit tu prost. Numai ursitoarea aia e de vină. Tocmai de ziua Sânzienelor s-a nimerit şi tabăra asta, pe 24. Asta e tot.
- Asta e tot? Am întrebat eu mirată din cale afară.
- Da.
- Şi ţi se pare puţin? E incredibil de mult.
- Ei, hai, hai, dar când erai micuţă nu credeai în zâne şi balauri?
- Ba da, dar atunci eram copil, citeam basme.
- Ei, află că viaţa ta o să fie un întreg basm. Viaţa în general e aşa. Trebuie să deschizi ochii şi aşa vei vedea adevărul. Dacă nu ar fi nimic adevărat din poveşti, de unde ar mai veni ele? Ei?
Zâna avea un tic verbal tare drăgălaş, dar mă călca pe nervi.
- Ei, ei, ei, ei, NU ŞTIU! m-am tot bâlbăit eu nervoasă. Până acum s-au adeverit cam multe.
A început să râdă din nou, cu o aşa mare poftă, că aproape îmi venea şi mie să râd.
- Şi mai sunt multe draga mea. Până una alta, o sa încerc eu si surorile mele să îi ţinem pe ăştia departe de tine. Dar nu vom reuşi mereu.
- Oricum, îţi mulţumesc, am spus eu uşurată.
- N-ai de ce. Şi încearcă şi tu să dormi cu geamul închis, altfel iar o să te viziteze Zburătorul. Prea mult rău nu are ce să îţi facă, dar ca să ştii!
M-am uitat preplex la zână.
- Cum adică ,, prea mult rău nu are ce să-ţi facă“? Nu e un demon?
- Ha-ha-ha! Ei, astea sunt poveşti. Nu e demon, e doar un amărât de Zburător. Îi plac fetele frumoase, ca oricărui băiat normal, doar că poate să zboare şi trăieşte câteva sute de ani, poate chiar mii şi se îndrăgosteşte foarte des...
Deja informaţiile deveneau peste puterea mea de înţelegere, aşa că m-am mulţumit să dau din cap şi să zâmbesc timid.
- Mai vorbim noi scumpo! Spuse zâna grăbită. Îţi vin amicii.
Cu un spuff însoţit de nişte scântei, zâna se făcu nevăzută. Gabriel şi Izabela veneau după mine.
- Ne-ai îngrijorat pe amândoi, Doamne! Eşti bine? Cum ai scăpat de... chestia aia? mă întrebă Gabriel uşurat că mă găsise.
- Bine, am scăpat cu... bine! Asta e important.
Zilele următoare au fost lipsite de astfel de incidente fantastice. Niciun Zburător, nicio Zână sau vreo Mumă a Pădurii, doar eu, Gabriel şi Izabela.
Am petrecut fiecare seară ca o adolescentă normală, sau, în fine, una care ştie de existenţa unor creaturi magice.
Aproape că am uitat de evenimentele din primele seri. Păreau deja că s-ar fi petrecut undeva... departe.
Ultima zi de tabără a sosit în cele din urmă. Izabela a plecat spre Craiova, cu un alt autocar. Eu am rămas cu Gabriel, în autocarul spre Bucureşti.
Chiar credeam că totul s-a terminat şi că fantasticul a dispărut din viaţa mea.
Dar mă înşelam...
Mi-am luat rămas bun de la Gabriel şi m-am îndrepat spre casă uşor abătută. Ultima săptămână păruse parcă desprinsă din viaţa altcuiva. Mă gândeam cu tristeţe că nu o voi mai revedea pe Izabela prea curând, că îl voi vedea mai rar pe Gabriel, că nu voi mai avea parte pe anul acesta de un foc de tabără, şi că zânele rămaseră undeva prin pădurea Hoia-Baciu.
Mă întorceam la viaţa mea de dinainte, ceea ce îmi dădea sentimentul că nimic din cele întâmplate nu avusese cu adevărat loc în realitate, ci doar undeva în mintea mea, din dorinţa de a avea ceva nou în viaţă, de a trăi o aventură.
Am intrat în bloc tristă, tristă că mă întorceam la viaţa cenuşie din Bucureştiul cel fără de magie.
Mare mi-a fost surpriza când am deschis cutia poştală şi un spiriduş mic şi haios a ieşit din ea..
M-am uitat în jur, să fiu sigură că nu e nimeni care să mă vadă, apoi, am răsuflat uşurată şi i-am zâmbit micuţului Cu siguranţă, lucrurile aveau să fie altfel pentru totdeauna. Şi cine ştie câte şi mai câte mă aşteptau...


Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase