Incursiune în fantastic

Atenţie! Textul de mai jos vă poate leza serios neuronii dumneavoastră! Povestirea vă poate cauza dureri de cap, nevroze, în cazuti de excepţie psihoze!!! Doar dacă aveţi nervi tari vă puteţi avânta în această mică poveste de copii!

,,Se spune că fiecare poveste are câte un sâmbure de adevăr,
dar nimeni nu poate spune exact ce presupune acel sâmbure...“



Alergam speriată de moarte prin pădurea verde de smarald, cu rochia de mătase liliachie fluturând pe iarbă. Ici-colo, rochia mi se zdrenţuise. Vinovate probabil că erau crengile rupte de pe jos, sau pietrele ascuţite ce îmi distruseseră şi pantofii. Se făcea că eram o prinţesă ce voia să scape de un Zmeu hâd şi rău. Chiar înainte să mă înfasce cu ghearele-i mari de lighioană, m-am împiedicat şi am căzut.
Am sărit speriată.
- Mihaela? Mihaeeelaaa! Hai trezeşte-te.
- Mamă, mai lasă-mă 5 minute...
- Ei, haide, haide, nu sunt mama ta. Mihaela! a ţipat dintr-odată profesoara de istorie la mine. Mergem la muzeu.
Uitasem complet că sunt în tabără. Prima zi se anunţa deja plictisitoare. Muzeu, bleah!
- Imediat. Acum...
Am zbughit-o la baie cu prosopul, hainele pe braţe şi cu periuţa de dinţi în gură. Trebuia să mă grăbesc. Fetele din cameră încă dormeau. Mă mir cum nu se treziseră la bătăile profesoarei în uşă. Sau la ţicnalul ei...
Au început una câte una să se trezească după mine. Eu eram deja gata. Trebuia să o caut pe profă ca să aflu şi eu programul. Ajunsesem la munte seara, la ora 10, după un drum extenuant cu autocarul. Evident că am mai stat la taclale cu colegele de cameră. Una dintre fete era din Oltenia, iar cealaltă venise abia din Moldova, de la Chişinău. Tabăra trebuia să fie de fapt premiul meu la un concurs de creaţie literară organizat pe ţară. Eu scrisesem un basm. Probabil de aici şi visul acela...
Pe lângă asta, întotdeauna mi-au plăcut excursiile, taberele şi peregrinările. Oriunde era muntele, îl urmăream. Oriunde vedeam iarbă multă şi natură sălbatică, voiam să merg acolo, să îmi pierd vremea, să admir şi să intru într-o stare de beatitudine, pe care o puteam atinge numai acolo. Oriunde se găseau podişuri, fie chiar şi dealuri, vaste câmpii, orice, numai natură să fie. Aer proaspăt şi relaxare...de asta aveam nevoie.
Dar tabăra din anul acesta se anunţa să fie diferită. Aveam un sentiment plăcut în legătură cu ea, deşi, nu ştiam de unde provenea.
Am coborât scările repejor, iar în capătul holului, chiar lângă uşa sălii de mese, profa fuma cu poftă dintr-o ţigară, ţinând în cealaltă mână o ceaşcă de cafea. Salivam la mirosul savuros de cafea...
- Mihaela. În sfârşit te-ai trezit, exclamă profesoara când mă văzu.
I-am zâmbit dulce, cum îmi este mie caracteristic, făcând nişte gropiţe adorabile în obrăjori. Chipul profei se îmbună când mă văzu că zâmbesc. Merge de fiecare dată.
- Bună dimineaţa! Îmi cer scuze că m-am trezit aşa greu...
- Stai calmă. Nu s-au trezit încă toţi. Să te uiţi în sala de mese. Nu prea e nimeni, spuse ea pe un ton degajat, dând afară pe nas fumul ţigării.
Se simţea un uşor iz mentolat.
- Pfiu, credeam că o să întârzii. Astăzi după muzeu mai avem vreo activitate? am vrut eu să aflu curioasă şi entuziasmată totodată.
Profesoara mai trase încă puţin din ţigara mentolată şi zise:
- În principiu mai mergem la o mănăstire, dar e cam urât afară, aşa că e posibil să amânăm. Dar să vedem cum evoluează vremea. Sper să fie totuşi cald şi să nu plouă.
Profesoara expiră fumul. Din nou m-a învăluit acea aromă ciudat de plăcută.
- Da, sper să fie vreme bună. Am auzit că tabăra aceasta are un fel de tradiţie...
- ... ca în fiecare seară să se facă câte un foc de tabără. Da, aşa este, mă completă repede profa, aproape devenind mai veselă.
Cred că de asta avusesem mai devreme sentimentul acela. Avea legătură cu focul de tabără, desigur!
Dar până la focul de tabără a trebuit să îndur palavrele unui domn bâtrănel de la Muzeul Satului. I-am şi uitat numele... Nu am suportat până la capăt să îl ascult - nu pentru că nu mi-ar fi plăcut ce ne povestea, bineînţeles că nu, dar, să fim serioşi, vocea lui era aceeaşi, nu exista nicio modulaţie a glasului, ceea ce pe noi, ceilalţi, ne făcea să ne pierdem concentrarea, sau cumpătul în cazul meu - aşa că am ieşit din muzeu şi m-am îndreptat spre autocar.
Am văzut cum un fulger violet crestează cerul, apoi, picături grase de ploaie au început să îmi cadă pe păr. Am fugit în autocar cât de repede am putut, dar tot fleaşcă mă făcuse ploicica. Nu am reuşit să o evit de nicio culoare.
Şi mai ploua şi cu găleata. Îmi părea mai rău de focul de tabără, decât de vizita la mănăstire...
Însă nu ştiu ce s-a întâmplat, că imediat cum am ajuns la hotel, soarele a ieşit din nori. Nu mai aveam timp să mergem la mănăstire, dar era mai mult decât probabil că vom face focul de tabără.
În fiecare tabără în care mersesem până atunci, focul fusese o frumoasă tradiţie. Mereu poveştile de groază spuse mă îngrozeau, deşi râdeam cu poftă când îi vedeam pe baieţi cum se chinuie să ne sperie cu vocile lor. Mai rău era când intrau în camerele noastre noapte şi ne speriau cu câte o păpuşă vorbitoare, din aceea cu cheiţă. Asta o păţisem o singură dată.
Şi până la urmă unde mai e distracţia fără nişte momente ca acestea? Câte o glumă, o farsă, o poveste cu zmei, şi o seară este reuşită. Să nu uităm de bere şi ţigări... Deşi eu nu mă dădeam în vânt după ultimele din listă.
Aşa că iată-ne, în faţa focului, spunând poveşti înfricoşătoare, râzând în hohote şi mâncând cipsuri şi tot felul de prostioare gumate în formă de viermi.
Distracţia se părea că va mai dura. Eu însă aveam nevoie urgentă la budă. Nicio toaletă prin prejmă, iar hotelul era prea departe. Slăvite fie tufişurile!
Mi-am luat ruxacul şi m-am retras discret de lângă foc. Am încercat să nu mă îndepărtez prea mult, dar nici să fiu observată.
Chiar când mă scotoceam prin ruxac după un pachet de şerveţele, având lanterna în gură, am auzit un foşnet. Cineva mă urmărea. Am stins lumina şi am făcut câţiva paşi mari, încercând să mă depărtez de sursa zgomotului. Am ascultat, încercând să îmi dau seama dacă mai sunt urmărită. Îngheţasem de frică. Dinţii îmi clănţăneau în gură incontrolabil.
- BUGA-BUGA-BUGAAA!
Am ţipat ca o descreierată de frică. Era doar Gabriel, un băiat simpatic pe care îl cunoscusem în autocar, şi el tot din acelaşi oraş ca şi mine... Şi nu îmi păsa cât de bine arăta, fiindcă în momentul acela puteam să îl pălmuiesc, la cât de tare mă speriase.
- Eşti idiot? O, Doamne, ce întrebări pun şi eu. E evident că eşti! Dumnezeule, credeam că o să îmi iasă inima din piept. Dispari de aici o dată!
Eram furioasă din cale afară, iar el observă asta. Amândoi aveam lanternele aţintite unul asupra celuilalt, ca nişte arme inainte să tragă, într-un duel.
- Scuze, spuse el într-un sfârşit, nu credeam că o să te sperii aşa de tare. De fapt, voiam să vorbesc cu tine. Mai devreme stăteai numai cu Ileana şi Izabela...
Nu ştiam ce să îi spun. Încă îmi bubuia inima în piept după ultima sperietură.
- Aha, am făcut eu. Dar acum, din moment ce sunt singură, aici, şi vreau să nu fiu văzută, ce crezi că vreau să fac? Vrăji? Dăăă! Nu e evident?, şi i-am arătat pachetul de serveţele, fluturându-l prin faţa ochilor lui. Am nevoie de puţină intimitate, m-am răstit eu la el.
- O, da, îmi pare rău...
Se uita la mine ca prostu’.
- Ei? Am întrebat eu. Ai de gând să pleci?
Mă privea de parcă nu înţelegea.
- Du-te!
Plecă în sfârşit. M-am adâncit şi mai mult spre pădure, până nu am mai auzit niciun zgomot venit dinspre focul de tabără. O beznă se întindea în faţa mea parcă la infinit. Nu mai vedeam nimic. Nu se auzea nimic. Am râmas aşa câteva secunde, în întuneric, parcă hipnotizată, când am auzit ceva.
Se auzeau vag nişte tobe parcă. Dar nu din direcţia focului de tabără, ci din direcţia opusă. M-am speriat la început, dar în clipa următoare, un miros de iasomie m-a izbit şi... calmat.
Ceva mă chema spre acel loc. Tobele se auzeau din ce în ce mai vag, sunetul fiind înlocuit de nişte clinchete. Sunetele mă făceau să zâmbesc, iar mirosul ce acum se îmbina şi cu o aromă de vanilie, mă făcea să vreau să îl gust din aer.
Mergeam, şi simţeam că plutesc. Am mers şi am mers şi am mers... Eram doar eu, sunetul, mirosul, până când m-am pomenit într-un cerc.

În jurul meu se învărteau fete înalte şi subţirele cu părul bălai, fredonând cu voci ca de fluiere cântece. Abia atunci mi-am dat seama că dansez în mijlocul lor.
Tot atunci, mi-am dat seama că din rochiile lor albe provenea lumina, ca şi cum rochiile ar fi fost raze de soare jucăuşe.
Şi râdeau, eu râdeam, nu mai ştiam de mine. Sunetele se împleteau cu văzduhul purpuriu, cu aromele florale ce mă îmbătau, cu paşii mei de dans, cu Iele...
Apoi întreaga pădure s-a colorat, a vibrat de energie, una aproape palpabilă, ce a trecut de la Iele direct spre mine.
O lumină roz-purpurie, devenită albă după câteva minute, un ultim râs şi m-am prăbuşit la pământ.
- Uite-o! Aici este! Mihaela!!!
Auzeam vocile profesorilor ca prin vis, apoi o zdruncinătură mi-a energizat corpul într-un mod bizar. M-am ridicat singură în fund, am deschis ochii, şi mare mi-a fost mirarea când am văzut că sunt în pădure.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat eu speriată. Ce caut aici?
Profesoara de istorie se apropie speriată. În spatele ei era Izabela, care privea cu nişte ochi mari, încărcaţi cu teamă. Tot se uita la ceva de lângă mine.
- D-D-D-Dânsele! Uitaţi-vă la cerc! E iarba arsă în jurul ei! spuse ea, mai-mai începând să plângă. Uitaţi-vă doamnă profesoară!
- Ce tot spui acolo domnişoară? o întrebă profa pe fata ce acum tremura din cap până în picioare.
- Mitul, Ielele, Dânsele, creaturi supranaturale. Nu e evident, e într-un cerc de iarbă arsă!
M-am ridicat speriată şi atunci am observat şi eu cercul. M-am uitat la Izabela cu teamă, mai mult încercând eu să o liniştesc pe ea.
- Stai, ce tot spui acolo? am întrebat-o eu.
Dar fata fugi de lângă mine. Am întâlnit atunci ochii profesoarei care scânteiau straniu în lumina verde din pădure.
- Ce ar fi să ne spui ce s-a întâmplat? Am fost cu toţii îngrijoraţi toată noaptea!
- Nu ştiu, am răspuns eu fără să gândesc. Am venit aici, aveam nevoie la baie, şi m-a urmărit Gabriel, m-am îndepărtat mai mult, şi nu mai ştiu. Am... leşinat, cred.
Nu puteam să îi spun că dansasem cu nişte fiinţe translucide, ireale. Avea să mă creadă nebună. Însă Izabela nu avea să creadă asta, ea era cea la care trebuia să apelez, dacă mai voia să vorbeasă cu mine...
- Eşti sigură că asta s-a întâmplat? Ce e cu cercul ars din jurul tău? mă întrebă profesoara uşor confuză.
- Sunt sigură, am spus eu dând din cap zdravân. Dar nu ştiu ce e cu cercul, am spus dând acum din cap a negaţie. Acum îl văd. Cine ştie cum am nimerit aici. Chiar aş vrea să ştiu şi eu ce s-a întâmplat, am spus cu o voce atât de scăzută, încât profa nu mă auzi.
Oau, nu îmi venea să cred ce se întâmplase. Trebuia neapărat să aflu mai multe despre Iele, sau despre Dânsele, cum le numise Izabela.
Ceilalţi profesori mă priveau şi ei cu mirare, unii dintre ei chiar cu dispreţ. Dar ce făcusem? Doar nimerisem unde nu trebuia, dar bine că totul se terminase cu bine, sau cel puţin, aşa credeam eu.
Lucrurile abia de acum începeau să se complice...
M-am scuturat de praf şi am alergat după Izabela. Când mă văzu, a tresărit.
- Scuză-mă, nu vreau să te sperii şi pe tine, dar, ce ai spus de Dânsele? Ce ştii? Pentru că pari singura de aici care să ştie ce s-a întâmplat cu mine aseară.
M-a privit încremenită câteva secunde, respirând şi expirând foarte repede.
- Izabela! Vorbesc cu tine! Te rog ajută-mă!
A înghiţit în sec, apoi îmi spuse:
- Ai nimerit într-un cerc ce Iele. Ai noroc ca nu eşti desfigurată, sau mută. Legendele aşa zic.
- Poftim? Stai, ce ai spus? Am întrebat-o eu şocată. Mută? Desfigurată?
- Da, nu îmi vine să cred că nu ştii. La mine în Oltenia toţi ştiu. De fapt, e o minune că nu ai păţit nimic.
M-am încruntat involuntar.
- Dar de unde ai ştiut tu sigur că despre Iele era vorba?
- Recunosc un cerc făcut de Iele, când îl văd. Şi ştiu destul de multe despre creaturile noastre, aşa-zise, mitologice. În Oltenia cu toţii credem în ele, pentru că există.
- În Bucureşti oamenii nu mai cred în nimic, am spus eu cu puţină amărăciune. Dar, de ce eu?
- Nu ştiu, poate tocmai de asta, poate trebuie să spui ce ai văzut.
- Ai înnebunit? Toţi mă vor crede nebună.
- Atunci, nu ştiu ce să zic, vei afla tu singură. Dar fii cu ochii în patru de acum înainte. Cine ştie...
- Chiar aşa, cine ştie...

Restul zilei s-a scurs aproape insesizabil. De câteva ori, profesoara de istorie m-a întrebat cum mă mai simt, de parcă cine ştie ce aş fi păţit. De fiecare dată, îi răspundeam, zâmbind, ca să o liniştesc:
- Bine.
Focul de tabără din seara aceea s-a ţinut în spatele hotelului, la o aruncătură de băţ. Nimeni nu voia ca incidentul să se repete. Nici eu nu voiam, sincer, deşi noaptea trecută fusese de-a dreptul magică pentru mine.
Însă ceva s-a animat în mine, ca şi cum nesăbuinţa s-ar fi trezit dintr-un somn lung şi profund, aşa că m-am strecurat din camera de hotel şi am fugit spre pădure.
Chiar când mă asiguram că nu e nimeni prin preajmă, o lumină puternică de lanternă mă orbeşte. Vedeam numai pete galbene după ce lumina se stinsese.
Era lanterna Izabelei.
- Dar ce crezi că faci? Iar o cauţi cu lumânarea? mă întrebă ea îngrijorată şi mustrătoare totodată.
Îmi amintea de profa de istorie, stând aşa sfidătoare, cu spatele îndreptat în faţa mea, dar fixându-mă cu nişte ochi blânzi şi căprui.
- Să ştii că nu am căutat-o cu lumânarea aseară...
- ... dar acum o faci!
Mă prinsese. Adevărul este că nu ştiu ce era în capul meu. Ceva diferit de mine, şi totuşi în mine, mă tot constrângea să fac nişte lucruri pe care nu le-aş face niciodată în mod normal. Aşa că nu ştiu cum naiba am făcut, că am fugit cu o viteză supraomenească spre pădure, uitând de Izabela, uitând de mine.
M-am oprit brusc, de parcă bezna mult prea adâncă ar fi devenit materială ca o pânză, şi m-ar fi oprit.
Am privit degeaba în jurul meu, tot căutând ceva. Abia atunci mi-am dat seama de nebunia mea. Mă aflam într-o pădure. Puteam să fiu ucisă de urşi, de lupi, orice mi se putea întâmpla.
Frica începuse să taie adânc în curaj, nemairămânând decât groază, o groază care creştea, şi care creştea. Am simţit cum îmi bubuie inima în piept, iar în urechi îmi auzeam propriul puls ce vuia nebun: dum-dum, dum-dum, dum-dum...
Înlemnită, simţind cum îmi îngheaţă sângele în vine, am fugit spre ieşire. Slavă Cerului, Izabela nu plecase.
- Ai rămas, am spus eu uşurată când am văzut-o.
- De fapt, îl aşteptam pe Gabriel. Trebuia cineva să te caute, dar eu nu sunt aşa de ţicnită încât să intru în pădurea asta de una singură. Ce e cu tine?
- Aş vrea şi eu să ştiu. De seara trecută, nu mai sunt eu... i-am mărturisit eu cu sinceritate şi cu părere de rău.
- Mda, am observat azi la prânz cum mâncai. Erai aşa... absentă, încât nici nu ai observat cine a stat lângă tine.
- Păi, cine, Ileana? Nu?
De fapt nu mai ştiam cine fusese lângă mine.
- A fost chiar Gabriel. De ce crezi că l-am chemat? se răsti ea la mine dintr-o dată.
- Uşurel, Izabela, nu e cazul să te alarmezi.
- NU E CAZUL? Suntem singure lângă o pădure! Nimeni prin preajmă, şi...
Se uită la telefonul ei mobil şi făcu ochii mari.
- Nu mai am semnal! Pădure tâmpită. Uf. Hai să mergem, Mihaela. Dă-mi mâna, nu am de gând să te las iar să îmi scapi printre degete.
Nu ştiu de ce, dar am început să râd. Apoi şi Izabela a început să râdă.
- Uite ce îmi faci, zise ea, mă faci să râd, iar într-o situaţie ca asta, nu prea e de râs.
- Decât să plângem! Oricum, ce poate fi mai rău decât un cerc de Iele?
Brusc, orice zgomot încetă, inclusiv chicotelile noastre. Norii s-au dat la o parte din calea lunii, iar acum ea ne lumina calea. Luna plină, rotundă, şi galbenă şedea maiestoasă pe cerul ca de catifea indigo, de parcă cineva o aşezase acolo.
Ceva a şuierat pe lângă urechea mea. M-am întors şi am văzut în momentul acela cum iese din pădure o siluetă neagră cocoşată.

Instinctul îmi spunea să alerg, dar picioarele parcă mi se lipiseră de pământul mocirlos. Izabela scâncea lângă mine şi încerca să mă tragă de mână.
- Fugi, strigă ea la mine, fugi!
Abia atunci am reuşit să reacţionăm, şi am fugit amândouă mâncând pământul.
Am ajuns gâfâind la hotel. Focul de tabără mai fumega timid din ultimii săi rărunchi. Mirosul de lemn ars mă calmă într-un mod ciudat.
M-am aşezat cu Izabela într-un colţ. Amândouă tăceam, niciuna încumetându-se să deschidă gura. Parcă uitasem să vorbesc, nu mai ştiam cum să formez cuvintele, ce să spun.
În mintea mea se găsea o întreagă învălmăşeală.
- Eu ştiu ce era, ştiu. Bunica mea mi-a spus multe poveşti despre ea. Era Muma Pădurii.
- Dar e imposibil!
Am fost uimită de propria voce, de cuvintele scuipate parcă involuntar.
- Uite că nu e! mă contrazise Izabela.
- Dar, ar trebui să fie numai poveşti. Cum e posibil aşa ceva? Pur şi simplu lucrurile astea nu ar trebui să existe.
A urmat un moment de tăcere stânjenitoare. Şi ca să fie şi mai bine, Gabriel s-a aşezat lângă noi.
- Izabela, de ce ai sunat mai devreme? Pentru că s-a întrerupt, iar când am vrut să te sun, se auzeau numai horcăieli. S-a întâmplat ceva? Întrebă el uitându-se la mine brusc.
De parcă eu aş fi fost de vină...
- Am dat de Muma Pădurii! Asta s-a întâmplat, i-am spus eu fiind mai uimită decât el.
- Iele, apoi Muma Pădurii, ce mai urmează? exclamă el privind cerul.
- Izabela, de ce i-ai spus? am întrebat-o pe fata ce încă tremura de spaimă.
Nu am mai aşteptat un răspuns şi am fugit în camera de hotel. Ileana dormea buştean.
Am ieşit pe balcon. M-am aşezat pe scaunul micuţ şi mi-am sprijinit picioarele pe zid. Am încercat să mă calmez şi să încerc să găsesc o conexiune între fapte.
Nimic. Nu puteam să îmi dau seama de ce se întâmpla ce se întâmpla. Oare avea legătură în vreun fel cu acel loc? Dar, desigur! Pădurea era de vină! Hoia-Baciu! Cum de nu îmi dădusem seama mai devreme?... Bun, aflasem ceva, dar tot rămâneau multe întrebări. De ce eu? De ce acum...
Dar şirul gândurilor mi-a fost întrerupt când am observat ceva pe cer. Am crezut prima oară că este o pasăre. Dar când s-a apropiat de balcon mi-am dat seama ca nu este o pasăre. Era un... un... Zburător...

Totul s-a întâmplat foarte repede. Mai întâi îl priveam hipnotizată, iar în secunda următoare stătea în faţa mea, doar câţiva centrimetri despărţindu-ne.
Am uitat cum să respir. Îl priveam cu o fascinaţie neascunsă. Cred că aveam gura căscată când îl studiam. Nu mă mai săturam uitându-mă în ochii lui negri. Deşi reci, reuşeau să mă încălzească.
Când mi-am amintit cum să respir, deja era prea târziu. M-am prăbuşit înapoi pe scaun, iar el s-a aplecat asupra mea. Mi-a atins o suviţă de păr, iar atunci un fior m-a electrizat.
Zburătorii erau cu adevărat frumoşi, de asta nu mă puteam îndoi, dar nu erau întocmai nişte fiinţe bune. Deşi totul mă invita în a-l adora, chipul său perfect de alb, buclele de un negru ca pana corbului, buzele lui pline şi aproape roşii, iar mirosul care îl învăluia... era irezistibil.
Iar eu trebuia să reacţionez cumva şi să scap de el, altfel, nu ştiam ce s-ar fi putut întâmpla. În poveşti, Zburătorii răpeau prinţesele... Iar acum, când poveştile păreau să devină una cu realitatea, eu trebuia să mă găsesc la mai puţin de un centimetru de un Zburător al naibii de chipeş!
Uşa se deschise, lumina fu aprinsă de Izabela, iar Gabriel a alergat spre mine. O auzeam pe Ileana smiorcăindu-se în somn.
Ca prin vis am simţit cum plutesc, apoi o senzaţie de cădere mi-a întors stomacul pe dos. Zburătorul probabil mă adusese acolo, în parcul de lângă hotel. Mă ţinea strâns de mâini iar eu nu putem face nimic.
Fascinaţia mea pentru acel demon al nopţii nu putea fi întreruptă nici măcar pentru o clipă. Realizam că sunt într-un mare pericol, dar nu puteam face nimic. Eram ca şi prada unui şarpe, hipnotizată de el, şi având totodată un sentiment de repulsie pentru acea creatură. Dar ambele trăiri se amestecau atât de bine, încât rezultau o fascinaţie care mă paralizase.
Dar de nicăieri au apărut o mulţime de zâne şi doar aşa am putut să mă desprind din încleştarea Zburătorului.
Acesta a zburat sus, tot mai sus, până nu am mai reuşit să îl văd.
- Dar ştiu că intri tot timpul în bucluc, Mihaela! Ursitoarele tale au fost nişte neserioase când ţi-au ursit tabăra asta. Au vrut musai să ne dea nouă de muncă cu Zburători şi mai ştiu eu ce!

O zână vorbea cu mine. O zână!
- Dar spune ceva! Doar nu o să îmi spui că nu ai mai văzut zâne!
Era mititică şi rotofeie. Nu puteai decât să o îndrăgeşti când o vedeai deşi tonul ei era cam răstit.
- Mu-m-mul-mulţumesc! m-am bâlbâit eu jalnic. Sunt uimită.
- Ei, cu plăcere şi-altă dată nu mai cere, deşi noi o să mai avem treabă cu tine, zise mica zână.
Au început să dispară toate, rând pe rând, rămânând doar cea mică şi înţepată.
- Cred că eşti cam confuză, în legătură cu toate, spuse ea când rămăsesem doar noi două.
- Da. Încă nu pot să cred ce se întâmplă. Mai întâi Iele, apoi scap nevătămată, după Muma Pădurii, Zburătorul, acum voi...
Zâna începu să chicotească.
- Păi Ielele sunt de vină. Ele ţi-au deschis poarta spre lumea asta. Iar prietenii tăi, fiind prin preajma ta, au fost şi ei martori la câte ceva. Dar nu îţi face griji, de acum te vom apăra noi, zânele. Am fost ocupate ieri cu un căpcăun, de asta nu am ajuns la tine. Oricum Muma Pădurii nu îţi făcea nimic rău, doar poate să te sperie, când se arată...la cum arată...
Zâna se strâmbă. Am început să râd.
- Credeam că pădurea e de vină! am spus eu încercând să mă liniştesc.
- Nu chiar. Dar Ielele îşi fac de cap cel mai mult acolo. Ai nimerit tu prost. Numai ursitoarea aia e de vină. Tocmai de ziua Sânzienelor s-a nimerit şi tabăra asta, pe 24. Asta e tot.
- Asta e tot? Am întrebat eu mirată din cale afară.
- Da.
- Şi ţi se pare puţin? E incredibil de mult.
- Ei, hai, hai, dar când erai micuţă nu credeai în zâne şi balauri?
- Ba da, dar atunci eram copil, citeam basme.
- Ei, află că viaţa ta o să fie un întreg basm. Viaţa în general e aşa. Trebuie să deschizi ochii şi aşa vei vedea adevărul. Dacă nu ar fi nimic adevărat din poveşti, de unde ar mai veni ele? Ei?
Zâna avea un tic verbal tare drăgălaş, dar mă călca pe nervi.
- Ei, ei, ei, ei, NU ŞTIU! m-am tot bâlbăit eu nervoasă. Până acum s-au adeverit cam multe.
A început să râdă din nou, cu o aşa mare poftă, că aproape îmi venea şi mie să râd.
- Şi mai sunt multe draga mea. Până una alta, o sa încerc eu si surorile mele să îi ţinem pe ăştia departe de tine. Dar nu vom reuşi mereu.
- Oricum, îţi mulţumesc, am spus eu uşurată.
- N-ai de ce. Şi încearcă şi tu să dormi cu geamul închis, altfel iar o să te viziteze Zburătorul. Prea mult rău nu are ce să îţi facă, dar ca să ştii!
M-am uitat preplex la zână.
- Cum adică ,, prea mult rău nu are ce să-ţi facă“? Nu e un demon?
- Ha-ha-ha! Ei, astea sunt poveşti. Nu e demon, e doar un amărât de Zburător. Îi plac fetele frumoase, ca oricărui băiat normal, doar că poate să zboare şi trăieşte câteva sute de ani, poate chiar mii şi se îndrăgosteşte foarte des...
Deja informaţiile deveneau peste puterea mea de înţelegere, aşa că m-am mulţumit să dau din cap şi să zâmbesc timid.
- Mai vorbim noi scumpo! Spuse zâna grăbită. Îţi vin amicii.
Cu un spuff însoţit de nişte scântei, zâna se făcu nevăzută. Gabriel şi Izabela veneau după mine.
- Ne-ai îngrijorat pe amândoi, Doamne! Eşti bine? Cum ai scăpat de... chestia aia? mă întrebă Gabriel uşurat că mă găsise.
- Bine, am scăpat cu... bine! Asta e important.
Zilele următoare au fost lipsite de astfel de incidente fantastice. Niciun Zburător, nicio Zână sau vreo Mumă a Pădurii, doar eu, Gabriel şi Izabela.
Am petrecut fiecare seară ca o adolescentă normală, sau, în fine, una care ştie de existenţa unor creaturi magice.
Aproape că am uitat de evenimentele din primele seri. Păreau deja că s-ar fi petrecut undeva... departe.
Ultima zi de tabără a sosit în cele din urmă. Izabela a plecat spre Craiova, cu un alt autocar. Eu am rămas cu Gabriel, în autocarul spre Bucureşti.
Chiar credeam că totul s-a terminat şi că fantasticul a dispărut din viaţa mea.
Dar mă înşelam...
Mi-am luat rămas bun de la Gabriel şi m-am îndrepat spre casă uşor abătută. Ultima săptămână păruse parcă desprinsă din viaţa altcuiva. Mă gândeam cu tristeţe că nu o voi mai revedea pe Izabela prea curând, că îl voi vedea mai rar pe Gabriel, că nu voi mai avea parte pe anul acesta de un foc de tabără, şi că zânele rămaseră undeva prin pădurea Hoia-Baciu.
Mă întorceam la viaţa mea de dinainte, ceea ce îmi dădea sentimentul că nimic din cele întâmplate nu avusese cu adevărat loc în realitate, ci doar undeva în mintea mea, din dorinţa de a avea ceva nou în viaţă, de a trăi o aventură.
Am intrat în bloc tristă, tristă că mă întorceam la viaţa cenuşie din Bucureştiul cel fără de magie.
Mare mi-a fost surpriza când am deschis cutia poştală şi un spiriduş mic şi haios a ieşit din ea..
M-am uitat în jur, să fiu sigură că nu e nimeni care să mă vadă, apoi, am răsuflat uşurată şi i-am zâmbit micuţului Cu siguranţă, lucrurile aveau să fie altfel pentru totdeauna. Şi cine ştie câte şi mai câte mă aşteptau...


Raluca Băceanu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum să ai grijă de un pui de porumbel

Agonie şi extaz - păreri şi citate preferate

De ce fac maratoane Harry Potter când sunt tristă sau singură?