joi, 30 decembrie 2010

În DIVERTA, Călătorie prin mintea unei adolescente


Cum spune titlul, da, am aflat şi eu azi, din ÎNTÂMPLARE, asta .
Nu îmi vine să cred încă.

That's all for today, guys! :D


Raluca Băceanu

luni, 27 decembrie 2010

2010 în emoţii, trăiri şi fapte



Nu ştiu cum de viaţa mea a luat întorsătura asta... şi nu e vorba că ar fi ceva recent, treaba asta ţine de vreo 2 ani, de când am început liceul. Probabil fiindcă am devenit mai comunicativă, deci sociabilă, nu neapărat pentru că voiam să mă integrez, ci chiar aveam nevoie să fac şi pasul ăsta în viaţă.
Uşor-uşor am înţeles cum merg unele lucruri, aşa că pot să spun un singur lucru despre asta: SUNT SCÂRBITĂ! De ce? De oameni... Îmi e o silă cumplită, cum nimeni nu îşi poate da seama. Credeam la un moment dat că sunt perverşi, ori ipocriţi, răutăcioşi sau pur şi simplu, imbecili. Dar cuvântul care îi defineşte cel mai bine pe oamenii ăştia, ar fi că sunt bolnavi. Şi mă întreb uneori, aşa, în sinea mea, dacă doar pentru simplul fapt că mă aflu în preajma lor, mă voi molipsi şi eu. Sper din tot sufletul să nu.
Dar şi eu, ca şi ceilalţi, o dau în bară. Desigur, asta nu înseamnă că sunt bolnavă, doar că stând pe lângă ei, momentele penibile se ivesc ca ciupercile în pădure după o ploicică.

Şi câte şi mai câte am trăit. Din 2008 până încoace, am sporit, dacă pot folosi cuvântul acesta, în realizări... dar, cum spune o melodie de la MHoo, ,,Behind every triumph lies a story of decay, anyway...". Aşa că, da, de multe ori m-am simţit groaznic de penibil în anumite situaţii, adeseori emoţionată. Dar nici unul, nici altul nu e un feeling prea grozav.
E bine că măcar nu regret. Fiecare experienţă, de orice fel, e bună. Dau greş sau nu, până la urmă o scot eu la capăt.
Dar să vorbim concret despre anul 2010. Habar n-am cu ce să încep. Hai cu realizarea aia cu care tot mă laud. Rahat de realizare. Cartea mi-a fost reeditată. Da, Călătorie prin mintea unei adolescente, aia. Îmi e şi lene să îi scriu tot titlul, serios. Prea lung. În sfârşit, ideea e că romanul a apărut la editura Litera. Litera frate! Şi nici măcar nu e pe site-ul editurii. Cum am spus mai devreme, RAHAT!

Asta cică a fost marea realizare. De fapt, e doar o continuare a anului 2009, anul ăsta. E şi logic.
2009 parcă a fost mai bun, sau nu ştiu. De fapt nu. În 2009 singurele lucruri bune au fost: publicarea cărţii, cu coperta aia ,,şmecheră" realizată de moi, apoi că am avut un ,,super" iubit despre care am scris şi în carte cum că mi-ar fi sufletul pereche, apoi m-am despărţit de el tocmai când mi-a ieşit cartea, că prietenele m-au lăsat, că mi s-a distrus familia pe care credeam că am avut-o...UPS! Astea din urmă nu sunt chiar lucruri bune.
Şi iar deviez de la subiect. Tipic mie.
A fost un an bun şi 2009, păcat că îmi amintesc doar lucrurile nasoale. Dar, dragii mei, să vă mărturisesc ceva. A fost o zi, cred că în iunie ori la sfârşitul lui mai când am fost fericită, deoarece am crezut că le am pe toate: sănătate, familie, prieteni, iubit, bani. Ştiţi cât a durat clipa respectivă? Ghici ciupercă ce e... DOAR O CLIPĂ! Un an de suişuri şi coborâşuri, pentru doar o clipă în care am simţit că le am pe toate.

Dar 2010 a venit în forţă. Am scris un roman fantasy de care eu sunt extrem de mulţumită. Am început şi partea doua, în septembrie, dar, când dracului o public, nu ştiu... Mi-am recăpătat din grupul de demult o prietenă, cea mai valoroasă. Am cunoscut două persoane ,,tâmpite", guys! :)). Da, voi doi. Şi mi-au dovedit că îmi sunt prieteni adevăraţi, atunci când aveam nevoie de sprijin, într-o perioadă idioată peste care am trecut acum o lună şi ceva.
Pe lângă ei, am cunoscut oameni şi oameni... Buni, răi... bolnavi.
Şi că tot am ajuns aici... Oamenii ăştia bolnavi m-au făcut să mă maturizez forţat, într-un sens negativ. Nimic nu mai e pur ori inocent. M-au făcut să îmi fie scârbă pentru că... cresc. Mă simt încă un copil, dar pe de o parte, mă simt mult prea mare. Mă uit la copiii de-o şchioapă, iar atunci mă văd pe mine, cu ochii minţii, lângă ei, privindu-i, cu privirea aia a mea pe care am început să o urăsc. Privirea de om matur, de om înţelept. Când de fapt, nu sunt nici una, nici alta. Nici nu mai ştiu ce sunt. Îmi e teamă de trecerea timpului, şi nu neapărat că îmbătrânesc, bine, e şi asta, e doar că, drace, mă simt constrânsă. De multe, mult prea multe. Iar timpul aleargă, şi tot aleargă, lâsându-mă în urmă, cu anii, cu amintiri şi speranţe. Nu vreau să cresc. Vreau să fiu văzută în continuare ca o copilă, nu vreau să mai simt privirile masculilor înfomeţaţi violându-mi imaginea.

Mai mult decât asta, aş vrea să nu le înţeleg privirile, să îi privesc ca pe nişte taţi, sau ca pe nişte unchi... ori doar ca pe nişte străini cu care nu am nicio treabă. Scârbă le port, pentru felul în care mă fac să conştientizez lucruri ce îmi întorc stomacul pe dos.
Acum să nu mă credeţi vreo uşă de biserică. Mă simt flatată când un tip simpatic, şi important(!), DE VÂRSTA MEA, mă priveşte pe sub gene. Dar nu suport când alte persoane o fac. Mai rău e că ei ştiu că observ, şi de asta o şi fac.
Mă fac că plouă, şi încerc să ignor. Dar e penibil. Mai ales când continuă să o facă.
Observ că valorile adevărate nu mai contează. Acum e de ajuns să arăţi bine. Talentul e inutil, fiindcă dacă doar afirmi că îl ai, şi mai arăţi şi bine, şi mai şi faci ceva în sensul ăsta, pai nenică, ajungi sus. Asta am remarcat eu în ultima vreme, în ultimele locuri frecventate de mine. Am observat persoane şi modul în care acţionează. Silă... câtă silă...

Şi desigur, să nu uit pupicuriştii. Dacă urmăreşti ceva în legătură cu mine, serios, de acum îţi spun, renunţă. Decât să ştiu că primesc complimente fără rost, doar pentru un motiv, sau altul, e destul de aiurea. Vorbesc la modul general, nu mă refer la o anumită persoană. Doar că, am observat că dacă ai făcut deja ceva, şi începi să fii apreciat pentru acel lucru, toţi îţi cer favoruri, sfaturi, ca să te facă să te simţi important, îţi perie ego-ul şi tot aşa... Ca să ce? Fie ca să fie în preajma cuiva cunoscut, şi să devină deci cunoscut, fie pentru că... da, să zicem că o scriitoare trăieşte cu altă întensitate totul. Hăhă. Sfat: caută-ţi o pictoriţă. Ele trăiesc cu intensitate totul.
Trecând peste faza cu trofeul... că despre asta era vorba, doh, ce pot să vă mai spun eu... Nu că v-ar interesa, dar peste 200 de ani, cum îmi place mie să cred, cineva va fi interesat de persoana mea, şi sigur va înţelege ce am vrut să spun eu pe aici. Nici nu-i greu dacă mă cunoşti ori dacă mă citeşti.

2010. Ninge afară. Mai e puţin. Vine şi ziua mea, ,,dar-ar dracii-n ea să dea". Vine revelionul. Dorinţa nu sunt sigură dacă s-a împlinit, ori dacă e deja împlinită. Până la urmă, nu am specificat genul; cine ştie, cunoaşte. Dar, totuşi sunt aici, nu aştept, e ca şi cum ştiu că o să vină, dar nu sunt atât de nerăbdătoare. Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se îndeplinească...
Ei, nu ştiu, we will see. Vlad sigur ştie despre ce e vorba, dar nu l-am mai sim... văzut de o săptămână şi ceva.
Să uit de dorinţă. Măcar pentru o clipă.

Oameni buni, ca să vedeţi că mai ştiu şi eu pe ce lume trăiesc... pe voi nu vă calcă pe nervi colindătorii? Şi nu mă refer la cei care îţi bat la uşă, ci la ăia din troleibuze, din tramvaie, din autobuze, ţiganii! Cred că am auzit în ultimele săptămâni vreo enşpe mii de variante la orice colind posibil, inclusiv la Inger ingeraşul meu. Atenţie, inger nu înger!
Şi e trist. E foarte trist. Vezi nişte copii până la urmă, nu contează că sunt ţigani, dezbrăcaţi, nespălaţi, înfometaţi... Aţi observat felul în care sunt priviţi de celelalte persoane din ratb? Cu câtă silă şi ură, de parcă nu ar fi oameni şi ei. Asta cred că aţi observat-o cu toţii. Dar, felul în care privesc ei oamenii aceia care se îndură să le întindă un leu, un ban, ceva? Nu sunt umili, deloc. Şi ei ne privesc cu o scârbă incredibilă, şi nu pentru că noi am avea bani, iar ei nu, ci pentru felul în care sunt priviţi ei. Credeţi că nu ne simt privirile, copiii ăstia? Că nu au un suflet? Sunt obligaţi să facă ceea ce fac, în loc să îi trimită părinţii la şcoală... Dar asta-i viaţa.
Peste tot, la Râzoare, la Kogălniceanu, chiar şi la Moghioroş. Iar în tramvaie, peste tot, mai ales în zona din militari, la sir.
Mă rog, şi la propriu, şi la figurat...

Dar imediat ce ies din mijlocul de transport în comun - iar denumire lungă - mă simt mai alive ca oricând, asta când ninge, că altfel priveliştea e deprimantă.
Fulgii de zăpadă mi se prind de păr, simt frigul cum mă înţeapă, iar vântul, îmi suflă fulgii din păr, îmi atinge chipul. E o senzaţie incredibilă, de care am fost conştientă în adevăratul sens al cuvântului azi. Şi a fost minunat. Am coborât din maşină, frigul m-a învăluit, pe de-a întregul, am ridicat capul spre cer, deşi ştiam că îmi va intra frigul pe la gât, fiindcă fularul era destul de subţire. M-am oprit în drum ca idioata, dar pentru puţin timp, nu atât de mult încât să simt iar priviri pe pielea mea, deşi probabil, trăiam cu toată fiinţa mea, prin căldura ce se unea cu frigul, prin aburii ce îmi ieşeau din gură, din nări; Beatitudine. Păcat că ţin aşa puţin momentele astea, nici nu ai timp să te bucuri cât ai vrea de ele. Ca în cazul unei postări precedente.

Iar acum, încă probabil mai ninge. Cerul e întunecat, iar eu scriu, ascult un soundtrack întreg. De când am început să scriu, am ascultat deja 2o şi ceva de melodii, deja am ajuns la a treia. Aici găseşti playlist-ul, e numai muzica la pian şi orchestră, liniştitoare, cum îmi place mie.
E frig în casă, am un tricou pe mine, acum observ. Aş bea un ceai de migdale şi scorţişoară, sau o ciocolată caldă.
Mă simt bine, chiar bine. Scriu, ceea ce mă face fericită, da, puteţi să râdeţi, simt deja o aromă de scorţişoară şi-mi simt ochii uşor umeziţi.
Până la urmă, 2010, a fost şi încă mai este pentru câteva zile, un an destul de bun. Poate că cea mai mare realizare a fost ceea ce fac acum la, şi pentru Teen Press. E un ceva ce mă împlineşte şi fac cu plăcere. Şi mai sunt acolo şi persoane de nota paişpe. Serios.

2010. Au trecut repede 10 ani. Aşa vor trece şi următorii, şi iar, şi iar... şi, probabil că, peste tot atâţia ani, voi sta la laptop şi voi scrie, impresii, având în biblioteca de lângă birou, un raft plin doar cu cărţile mele, voi fi îmbrăcată mai gros, un pulover pufos şi roz, da roz, cu o cană de ceai, sau poate de cafea lângă mine, amintindu-mi exact de clipa asta, când scriu acestă postare. Probabil că mă voi crede o clipă în trecut, în 2010, dar oglinda, şi imaginea unei femei -cu părul tot blond-coniac - reflectată de ea, îmi va aminti unde sunt. Şi o nostalgie cumplită mă va cuprinde, şi nu îmi va da drumul, decât atunci când o mână mi se va aşeza pe umăr, şi îl voi privi pe el, ori, şi mai simplu, voi auzi râsetul unei fetiţe, iar o claie de păr creţ va alerga la picioarele mele.
Cine ştie cum va fi, dar, parcă după imaginile astea, nu mai văd viitorul ca fiind atât de groaznic... Până atunci, sunt blocată în trupul ăsta de adolescentă. Să mă bucur cât încă mai pot.

Încă două zile de 16 ani... Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit tot adolescentă, în mine, dar în exterior, o... persoană de 26.
Îmi e teamă că voi închide ochii, şi mă voi trezi atunci în viitor. Ultima oară când m-am gândit la asta, era vară. S-a dus toamna precum un moment.
Câte momente vor mai trece oare, până când voi realiza că a mai trecut un deceniu, şi încă unul...
Apoi un secol, când voi privi totul de undeva de sus, sper, plutind printre cei ce posedă încă un trup...
Timpul trece... dar nu mă lasă rece.
Să vedem ce ne rezervă 2011, dragul meu...
( you know what I mean...)

Raluca Băceanu

miercuri, 22 decembrie 2010

Amnésie

Je me réveille soudainement dans un endroit bizarre rempli des gens. Je ne sais pas ce que je fais la, en fait, je ne sais même pas comment suis-je arrivée dans cette “boîte”. J'essaye de comprendre si c'est bien moi qui me déplace, ou bien cette “chose” dans laquelle je me trouvebouge.

Je tente de tendre la main, mais quelque chose d'invisible m'en empêche. Je pense que c'est une sorte de vitre énorme.

Je regarde à travers cette salle vitre et j'aperçois un paysage qui me terrifie. Je vois des boîtes qui marchent, de plus petites tailles que celle dans laquelle je me trouve moi-même. Elles ont des drôles des couleurs, je ne les reconnais pas toutes, juste quelques unes.

Ces boîtes contiennent des humains. C'est terrifiant, c'est comme si nous étions emprisonnés à l'intérieur d'une satanée de chose, d'un terrible monstre. Tout est très encombrés par ces boîtes qui se déplacent à une grande vitesse, plus grande même qu'un drolatique cheval pourrait atteindre. Après avoir regardé intensément durant une demie heure, j'aperçois derrière ces boîtes quelques châteaux géants entassés les uns contre les autres.

Il y a quelques arbres autour, un peu de verdure également. Ces majestueux châteaux appartiennent peut-être à un roi d'un autre monde, d'autres contrées différentes des miennes.

Je m'émerveille de tous ces majestueux châteaux, cela m'effraie en même temps.

Il y en a tellement, des châteaux, si imposants et cette sensation est amplifiée peut-être aussi par cette chose bizarre qui me porte plus loin encore, plus rapidement encore.

La boîte qui marche s'arrête de temps en temps et là, je réalise que certains humains sortent de cette bizarrerie, tandis que d'autres y sont introduits par la force de la vague, du moins c'est ainsi que je le perçois.

En même temps, j'observe confuse les habits des demoiselles et des messieurs. Les femmes sont vêtues des vêtements d'hommes, elles portent des pantalons, mais comment cela est-il possible?...Les hommes eux aussi sont habillés drôlement, ils sont coiffés des sortes des chapeaux d'une forme que je ne distingue pas vraiment, car je n'en a jamais rencontré des tels jusqu'à présent.

Dans quel pays suis-je arrivée, je ne comprends plus rien, à peine si je sais encore qui je suis.

Après avoir analysé chaque personne dans ce milieu mouvant dans lequel je me trouvais également, tout en continuant de m'émerveiller des cheveux de ces femmes et de ces hommes, de ces couleurs bizarres, de ces visages presque modifiés par des substances colorantes, je me retrouve d'un coup en train de m'analyser moi-même.

Je suis bien une fille, mais je suis tout de même vêtue d'habits d'homme.

Ai-je l'intention de me faire passer pour un jeune homme?,Je ne comprends pas pourquoi suis-je vêtue d'un pantalon si étroit et confectionné dans un tissu que je ne connais pas, d'une couleur si sombre...Et ces chaussures noires, ternes qui montent jusqu'aux genoux...Suis-je en train de me diriger vers des écuries? Ai-je l'intention de monter à cheval? Suis-je la fille d'un roi? Tout ce que je vois me rappelle un monde éloigné, en même temps je sens que c'est un monde dans lequel j'évolue à l'aise...

Je cherche du regard un duc, un noble, quelqu'un de connu, mais tout ce que je vois ce ne sont que des personnes tellement différentes des celles que je connaissais. Mais que sais-je encore? Je ne me souviens même plus ça.

Après une demie heure de plus, je sens sur ma jambe une espèce de vibration bizarre accompagnée d'un drôle de bruit. Quelque chose sonne! Je cherche à savoir qu'est-ce que c'est encore que cette diablerie et je sors de la poche de mon pantalon un truc d'une drôle de forme, on dirait une brique qui sonne. Les gens me regardent méchamment, mais j'ignore ce qu'est cette drôle de chose, encore moins comment la stopper.

Finalement elle s'arrête d'elle même, Dieu merci. Va savoir quel truc maléfique était encore cette petite brique qui tenait facilement dans ma paume.

Je ne sais pas encore vers quoi je me dirige, ni même comment je suis arrivée là. C'est un sorte de voyage bizarre, peut-être une sorcière m'a envoyé vers d'autres contrées tout en effaçant mes pensées. Drôle de situation!

Du coup, je vois que tous le monde s'échappe de cette boîte. Je me rends compte que moi aussi je peux en sortir et je m'extirpe de ma boîte. Je n'étais donc pas captive, c'était juste une “chose” qui te transporte d'un endroit vers un autre. Ou du moins c'est ainsi que je comprends les choses.

Je marche vers les autres gens et je suis heureuse de constater que je peux me faufiler parmi eux sans en éveiller leurs soupçons. Suis-je peut-être un espion du roi...Oui, je pense bien que c'est cela.

J'ai marché longtemps et je ne cessais de émerveiller de ces boîtes qui grouillaient autour de nous et qui de temps en temps sortaient des sons aigus. Je continuais de m'émerveiller des vêtements que les gens portaient, de ces châteaux géants que je voyais partout. Ils étaient peints avec des peintures maléfiques car certaines lettres et personnages peints sur châteaux bougeaient et parlaient un langage inconnu, peut-être essaient-ils d'ensorceler par des formules magiques les humains...

Les filles aux cheveux dorés et les garçons aux longs cheveux me rappelaient les princesses et les princes de mon monde, ou du moins de ce monde dont je pensais appartenir.

J'ai contourné les châteaux, les gens, j'ai trébuché parfois, mais je me suis levé à chaque fois. J'arrive d'un coup devant un château dans lequel tu pouvais voir ton reflet. Maintenant tout était comme du brouillard et même ce que je voyais, je ne pensais pas le voir réellement. Lorsque mes jambes semblaient me lâcher, j'aperçois soudainement quelque chose qui attire mon attention. Un bâtiment qui m'est familier.

Je rentre et d'un seul coup, je me souviens de tout: je suis arrivée au lycée...

à suivre...


P.S Textul de mai jos este varianta în limba franceză la "Amnezie".

Mulţumiri Luminiţei, altfel acest text nu ar fi fost pe blog...


Raluca Băceanu

marți, 14 decembrie 2010

Prin ochii lui Vlad - part 2 -


I-am auzit zgomotul paşilor alert, ca prin vis, iar în momentul următor eram lângă ea. Fulgii graşi de zăpadă i se prindeau de buclele ce i se mişcau haotic în timp ce se tot grăbea... unde?
Am mers alături de ea, neştiind dacă mi-a simţit prezenţa. Continua să păşească, un pas, apoi altul, privind îngândurată în pământ. Nu ştiam ce păţise, dar ceva îmi spunea că nu se întâmplase nimic rău. Părea doar prea adâncită în propriile gânduri ca să mă mai observe.

Abia după câteva minute am realizat unde mergea. Cişmigiu. Au trecut săptămâni întregi de când nu a mai ieşit de una singură, pentru ea.
Ninsoarea nu voia să înceteze, dar ea se bucura de fulgii ce parcă erau prietenii ei, lipindu-i-se de părul ce acum avea o nuanţă de blond-roşcat. Se bucura de prezenţa lor... iar atunci, când o pală de vânt i-a răsfirat buclele, m-a privit fix şi a zâmbit, lăsând chipul în jos.

- Da, sunt aici, i-am şoptit, apoi m-a privit din nou, uşor mirată.
Şi-a ridicat privirea şi a privit cerul zâmbindu-i dulce. Nu făcea asta niciodată. Era ca şi cum ar fi vrut ca întreaga natură să se bucure alături de ea, să îi simtă emoţia.

A pornit alergând spre locul ei, lângă copacul acela bătrân. Nu i-a păsat de frig, de zăpadă, de nimic. Şi-a scos din ghiozdan un caiet şi un pix, apoi l-a aruncat la trunchiul copacului, aşezându-se pe el. Pixul îi tremura în mână, dar zâmbetul mă făcea să cred că nu tremură de frig, ci de emoţie.
,, Mi-a fost dor de tine", a început ea să scrie, apoi a întors pagina începută lăsând-o goală.
Pe pagina următoare a scris doar două versuri. A dat pagina iarăşi, începând să scrie altceva.
,, Dorinţa se împlineşte...după atâta timp. Simt că el este... pur şi simplu o ştiu".
Am fost buimăcit pentru o secundă, cât timp ea mă privea încă având o urmă de zâmbet pe chip. Ce dorinţă? Aceea oare? După atâta timp, atâta timp.

,, Ştiu, credeam că e imposibil."
Pixul se mişca cu viteză pe foaia deja pătată de apa fulgilor. Chiar şi ei voiau să ştie despre ce era vorba...
Nu am mai citit ce mai scria. M-am mulţumit doar să continui să o privesc. Zâmbetul îi dispăruse complet de pe faţă, privind prin mine îngrijorată şi muşcându-şi buzele. Învârtea pixul iar vântul îi ridica foile din caiet, enervând-o, de parcă nu era de acord cu ceea ce ea scria. Mi-am luat inima în dinţi şi am citit ultimele cuvinte.
,, Îmi e teamă, totuşi."

Cui nu i-ar fi fost teamă? Chiar şi eu mă temeam pentru ceea ce avea să se întâmple şi dacă ea avea curajul de a merge mai departe, sau să se oprească.
Dar o cunoşteam, indiferent ce ar fi fost acel lucru, ea tot l-ar fi dus la bun sfârşit. Nu avea să se lase. Riscul exista, ca în aproape orice în viaţa asta de om.
- Nu, nu trebuie să te temi. Ai încredere în mine.
A întors două pagini, iar pixul a început să alunece uşor pe foaia umedă.
,, Am încredere în tine."

Şi-a închis caietul încă ţinând de el de parcă ar fi fost unul dintre cele mai importante lucruri din lume.
A ridicat pentru ultima dată privirea spre cer, şi-a scuturat părul şi a inspirat adânc. Când a deschis ochii, aceştia scânteieau puternic pe sub ramele ruginii ale ochelarilor pătaţi de apă.
S-a ridicat, s-a încruntat uşor, a privit mirată în jur ca şi cum nu găsea ceea ce căuta. M-am apropiat de ea zâmbind încercând să îi ating părul plin de fulgi albi. O pală de vânt a surprins-o dar a rămas încă câteva secunde pe gânduri.

Ghiozdanul deja începuse să adune zăpadă. Atunci l-a văzut, scuturat şi ridicat. A îndesat în el caietul şi pixul parcă hipnotizată. S-a scuturat încă o dată de zăpada din păr şi de pe palton, pornind spre ieşirea din parc.
De data asta mergea încet, în aşa fel încât zgomotul paşilor să nu îi deranjeze contemplarea. Deci din pricina aceasta mergea mai devreme atât de alert... nu voia să-şi audă propriile gânduri, de parcă nu ar fi vrut să şi le accepte.
Dar acum se împăcase cu ele.

Din buzunar şi-a scos telefonul, şi-a pus căştile în urechi, apăsând play. Dar nu recunoşteam melodia, chiar dacă şi eu o puteam auzi. Începuse calm... Atunci m-a privit absentă.
Am înţeles atunci. O nouă melodie, un nou început...

Raluca Băceanu

vineri, 10 decembrie 2010

(În)Cântă(mă)


Gustam din aer sunetele dulci. De mult nu mai simţisem o savoare atât de intensă, o plăcere aşa de incredibilă. Poate chiar niciodată.
Sunetele se plimbau în aer, îmi gâdilau auzul, mintea totul. Toate simţurile.
Melodia nu înceta, continua parcă la nesfârşit. O bucurie eternă cuprinsă într-un univers de câteva minute, cât tot timpul la un loc.
Miracolul muzicii, cum niciodată nu îl percepusem, şi el, Creatorul, printre ceilalţi nedemni de universul ce ni-l crea sub nasul nostru. Dar nu toţi pricep şi nimeni nu-i poate simţi emoţia pe deplin.
Nici măcar eu, cea care îl priveşte ca vrăjită pe maestru. Şi totuşi fiecare părticică din mine vibrează odată cu muzica lui.
Din exterior, spre interior sunetele trec prin mine şi se concentreză într-un punct infim de mic dar ce devine din ce în ce mai intens.
Închid ochii şi devin una cu universul de sunete creat de el. Devin materie şi mă plimb prin multitudinea de note. Cobor şi urc, urc, în ritmul melodiei.
Călătoresc cu o viteză inimaginabilă. Apoi, deschid ochii şi aterizez în universul cel de dinainte.
Redevin iar om, chiar atunci când ultimele acorduri încetează şi îmi văd muza. Mă priveşte şi dispare prin ropotul de aplauze.
După o asemenea plăcere, şocul de a reveni în universul cel real, ca doar o simplă fiinţă, împreună cu el, la fel ca mine, e prea mare. Doi oameni şi un univers trist fără de acele sunete. Imposibilitatea de a mă întoarce în universul tocmai părăsit, aproape că m-a distrus.
Dar el era încă acolo, sunetele puteau fi reproduse, cum numai el o putea face. Şi mai voiam asta, mai mult ca oricine.
Cum reuşise să facă ceea ce făcuse? Cum el? De ce mie?
Pentru prima oară am lăsat întrebările şi m-am concentrat pe momentul de mai devreme. Şi iar am închis ochii vrând să îmi amintesc şi să retrăiesc ceea ce simţisem. Dar îmi era şi încă îmi este imposibil.
Cuvintele nu doar că nu pot descrie starea şi emoţia de atunci, dar le şi distorsionează într-un mod dur. Să fie o trăire atât de bizară sclava unor cuvinte nepotrivite, e cumplit.
Timpul e dur, la fel şi faptul că nu poţi retrăi niciodată pe cât ai vrea o amintire. Dar nu regret, pentru că ştiu că am trăit momentul mai mult ca oricine din acel loc şi m-am bucurat de universul lui creat doar pentru mine...cum numai eu am ştiut şi înţeles...

Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase