2010 în emoţii, trăiri şi fapte



Nu ştiu cum de viaţa mea a luat întorsătura asta... şi nu e vorba că ar fi ceva recent, treaba asta ţine de vreo 2 ani, de când am început liceul. Probabil fiindcă am devenit mai comunicativă, deci sociabilă, nu neapărat pentru că voiam să mă integrez, ci chiar aveam nevoie să fac şi pasul ăsta în viaţă.
Uşor-uşor am înţeles cum merg unele lucruri, aşa că pot să spun un singur lucru despre asta: SUNT SCÂRBITĂ! De ce? De oameni... Îmi e o silă cumplită, cum nimeni nu îşi poate da seama. Credeam la un moment dat că sunt perverşi, ori ipocriţi, răutăcioşi sau pur şi simplu, imbecili. Dar cuvântul care îi defineşte cel mai bine pe oamenii ăştia, ar fi că sunt bolnavi. Şi mă întreb uneori, aşa, în sinea mea, dacă doar pentru simplul fapt că mă aflu în preajma lor, mă voi molipsi şi eu. Sper din tot sufletul să nu.
Dar şi eu, ca şi ceilalţi, o dau în bară. Desigur, asta nu înseamnă că sunt bolnavă, doar că stând pe lângă ei, momentele penibile se ivesc ca ciupercile în pădure după o ploicică.

Şi câte şi mai câte am trăit. Din 2008 până încoace, am sporit, dacă pot folosi cuvântul acesta, în realizări... dar, cum spune o melodie de la MHoo, ,,Behind every triumph lies a story of decay, anyway...". Aşa că, da, de multe ori m-am simţit groaznic de penibil în anumite situaţii, adeseori emoţionată. Dar nici unul, nici altul nu e un feeling prea grozav.
E bine că măcar nu regret. Fiecare experienţă, de orice fel, e bună. Dau greş sau nu, până la urmă o scot eu la capăt.
Dar să vorbim concret despre anul 2010. Habar n-am cu ce să încep. Hai cu realizarea aia cu care tot mă laud. Rahat de realizare. Cartea mi-a fost reeditată. Da, Călătorie prin mintea unei adolescente, aia. Îmi e şi lene să îi scriu tot titlul, serios. Prea lung. În sfârşit, ideea e că romanul a apărut la editura Litera. Litera frate! Şi nici măcar nu e pe site-ul editurii. Cum am spus mai devreme, RAHAT!

Asta cică a fost marea realizare. De fapt, e doar o continuare a anului 2009, anul ăsta. E şi logic.
2009 parcă a fost mai bun, sau nu ştiu. De fapt nu. În 2009 singurele lucruri bune au fost: publicarea cărţii, cu coperta aia ,,şmecheră" realizată de moi, apoi că am avut un ,,super" iubit despre care am scris şi în carte cum că mi-ar fi sufletul pereche, apoi m-am despărţit de el tocmai când mi-a ieşit cartea, că prietenele m-au lăsat, că mi s-a distrus familia pe care credeam că am avut-o...UPS! Astea din urmă nu sunt chiar lucruri bune.
Şi iar deviez de la subiect. Tipic mie.
A fost un an bun şi 2009, păcat că îmi amintesc doar lucrurile nasoale. Dar, dragii mei, să vă mărturisesc ceva. A fost o zi, cred că în iunie ori la sfârşitul lui mai când am fost fericită, deoarece am crezut că le am pe toate: sănătate, familie, prieteni, iubit, bani. Ştiţi cât a durat clipa respectivă? Ghici ciupercă ce e... DOAR O CLIPĂ! Un an de suişuri şi coborâşuri, pentru doar o clipă în care am simţit că le am pe toate.

Dar 2010 a venit în forţă. Am scris un roman fantasy de care eu sunt extrem de mulţumită. Am început şi partea doua, în septembrie, dar, când dracului o public, nu ştiu... Mi-am recăpătat din grupul de demult o prietenă, cea mai valoroasă. Am cunoscut două persoane ,,tâmpite", guys! :)). Da, voi doi. Şi mi-au dovedit că îmi sunt prieteni adevăraţi, atunci când aveam nevoie de sprijin, într-o perioadă idioată peste care am trecut acum o lună şi ceva.
Pe lângă ei, am cunoscut oameni şi oameni... Buni, răi... bolnavi.
Şi că tot am ajuns aici... Oamenii ăştia bolnavi m-au făcut să mă maturizez forţat, într-un sens negativ. Nimic nu mai e pur ori inocent. M-au făcut să îmi fie scârbă pentru că... cresc. Mă simt încă un copil, dar pe de o parte, mă simt mult prea mare. Mă uit la copiii de-o şchioapă, iar atunci mă văd pe mine, cu ochii minţii, lângă ei, privindu-i, cu privirea aia a mea pe care am început să o urăsc. Privirea de om matur, de om înţelept. Când de fapt, nu sunt nici una, nici alta. Nici nu mai ştiu ce sunt. Îmi e teamă de trecerea timpului, şi nu neapărat că îmbătrânesc, bine, e şi asta, e doar că, drace, mă simt constrânsă. De multe, mult prea multe. Iar timpul aleargă, şi tot aleargă, lâsându-mă în urmă, cu anii, cu amintiri şi speranţe. Nu vreau să cresc. Vreau să fiu văzută în continuare ca o copilă, nu vreau să mai simt privirile masculilor înfomeţaţi violându-mi imaginea.

Mai mult decât asta, aş vrea să nu le înţeleg privirile, să îi privesc ca pe nişte taţi, sau ca pe nişte unchi... ori doar ca pe nişte străini cu care nu am nicio treabă. Scârbă le port, pentru felul în care mă fac să conştientizez lucruri ce îmi întorc stomacul pe dos.
Acum să nu mă credeţi vreo uşă de biserică. Mă simt flatată când un tip simpatic, şi important(!), DE VÂRSTA MEA, mă priveşte pe sub gene. Dar nu suport când alte persoane o fac. Mai rău e că ei ştiu că observ, şi de asta o şi fac.
Mă fac că plouă, şi încerc să ignor. Dar e penibil. Mai ales când continuă să o facă.
Observ că valorile adevărate nu mai contează. Acum e de ajuns să arăţi bine. Talentul e inutil, fiindcă dacă doar afirmi că îl ai, şi mai arăţi şi bine, şi mai şi faci ceva în sensul ăsta, pai nenică, ajungi sus. Asta am remarcat eu în ultima vreme, în ultimele locuri frecventate de mine. Am observat persoane şi modul în care acţionează. Silă... câtă silă...

Şi desigur, să nu uit pupicuriştii. Dacă urmăreşti ceva în legătură cu mine, serios, de acum îţi spun, renunţă. Decât să ştiu că primesc complimente fără rost, doar pentru un motiv, sau altul, e destul de aiurea. Vorbesc la modul general, nu mă refer la o anumită persoană. Doar că, am observat că dacă ai făcut deja ceva, şi începi să fii apreciat pentru acel lucru, toţi îţi cer favoruri, sfaturi, ca să te facă să te simţi important, îţi perie ego-ul şi tot aşa... Ca să ce? Fie ca să fie în preajma cuiva cunoscut, şi să devină deci cunoscut, fie pentru că... da, să zicem că o scriitoare trăieşte cu altă întensitate totul. Hăhă. Sfat: caută-ţi o pictoriţă. Ele trăiesc cu intensitate totul.
Trecând peste faza cu trofeul... că despre asta era vorba, doh, ce pot să vă mai spun eu... Nu că v-ar interesa, dar peste 200 de ani, cum îmi place mie să cred, cineva va fi interesat de persoana mea, şi sigur va înţelege ce am vrut să spun eu pe aici. Nici nu-i greu dacă mă cunoşti ori dacă mă citeşti.

2010. Ninge afară. Mai e puţin. Vine şi ziua mea, ,,dar-ar dracii-n ea să dea". Vine revelionul. Dorinţa nu sunt sigură dacă s-a împlinit, ori dacă e deja împlinită. Până la urmă, nu am specificat genul; cine ştie, cunoaşte. Dar, totuşi sunt aici, nu aştept, e ca şi cum ştiu că o să vină, dar nu sunt atât de nerăbdătoare. Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se îndeplinească...
Ei, nu ştiu, we will see. Vlad sigur ştie despre ce e vorba, dar nu l-am mai sim... văzut de o săptămână şi ceva.
Să uit de dorinţă. Măcar pentru o clipă.

Oameni buni, ca să vedeţi că mai ştiu şi eu pe ce lume trăiesc... pe voi nu vă calcă pe nervi colindătorii? Şi nu mă refer la cei care îţi bat la uşă, ci la ăia din troleibuze, din tramvaie, din autobuze, ţiganii! Cred că am auzit în ultimele săptămâni vreo enşpe mii de variante la orice colind posibil, inclusiv la Inger ingeraşul meu. Atenţie, inger nu înger!
Şi e trist. E foarte trist. Vezi nişte copii până la urmă, nu contează că sunt ţigani, dezbrăcaţi, nespălaţi, înfometaţi... Aţi observat felul în care sunt priviţi de celelalte persoane din ratb? Cu câtă silă şi ură, de parcă nu ar fi oameni şi ei. Asta cred că aţi observat-o cu toţii. Dar, felul în care privesc ei oamenii aceia care se îndură să le întindă un leu, un ban, ceva? Nu sunt umili, deloc. Şi ei ne privesc cu o scârbă incredibilă, şi nu pentru că noi am avea bani, iar ei nu, ci pentru felul în care sunt priviţi ei. Credeţi că nu ne simt privirile, copiii ăstia? Că nu au un suflet? Sunt obligaţi să facă ceea ce fac, în loc să îi trimită părinţii la şcoală... Dar asta-i viaţa.
Peste tot, la Râzoare, la Kogălniceanu, chiar şi la Moghioroş. Iar în tramvaie, peste tot, mai ales în zona din militari, la sir.
Mă rog, şi la propriu, şi la figurat...

Dar imediat ce ies din mijlocul de transport în comun - iar denumire lungă - mă simt mai alive ca oricând, asta când ninge, că altfel priveliştea e deprimantă.
Fulgii de zăpadă mi se prind de păr, simt frigul cum mă înţeapă, iar vântul, îmi suflă fulgii din păr, îmi atinge chipul. E o senzaţie incredibilă, de care am fost conştientă în adevăratul sens al cuvântului azi. Şi a fost minunat. Am coborât din maşină, frigul m-a învăluit, pe de-a întregul, am ridicat capul spre cer, deşi ştiam că îmi va intra frigul pe la gât, fiindcă fularul era destul de subţire. M-am oprit în drum ca idioata, dar pentru puţin timp, nu atât de mult încât să simt iar priviri pe pielea mea, deşi probabil, trăiam cu toată fiinţa mea, prin căldura ce se unea cu frigul, prin aburii ce îmi ieşeau din gură, din nări; Beatitudine. Păcat că ţin aşa puţin momentele astea, nici nu ai timp să te bucuri cât ai vrea de ele. Ca în cazul unei postări precedente.

Iar acum, încă probabil mai ninge. Cerul e întunecat, iar eu scriu, ascult un soundtrack întreg. De când am început să scriu, am ascultat deja 2o şi ceva de melodii, deja am ajuns la a treia. Aici găseşti playlist-ul, e numai muzica la pian şi orchestră, liniştitoare, cum îmi place mie.
E frig în casă, am un tricou pe mine, acum observ. Aş bea un ceai de migdale şi scorţişoară, sau o ciocolată caldă.
Mă simt bine, chiar bine. Scriu, ceea ce mă face fericită, da, puteţi să râdeţi, simt deja o aromă de scorţişoară şi-mi simt ochii uşor umeziţi.
Până la urmă, 2010, a fost şi încă mai este pentru câteva zile, un an destul de bun. Poate că cea mai mare realizare a fost ceea ce fac acum la, şi pentru Teen Press. E un ceva ce mă împlineşte şi fac cu plăcere. Şi mai sunt acolo şi persoane de nota paişpe. Serios.

2010. Au trecut repede 10 ani. Aşa vor trece şi următorii, şi iar, şi iar... şi, probabil că, peste tot atâţia ani, voi sta la laptop şi voi scrie, impresii, având în biblioteca de lângă birou, un raft plin doar cu cărţile mele, voi fi îmbrăcată mai gros, un pulover pufos şi roz, da roz, cu o cană de ceai, sau poate de cafea lângă mine, amintindu-mi exact de clipa asta, când scriu acestă postare. Probabil că mă voi crede o clipă în trecut, în 2010, dar oglinda, şi imaginea unei femei -cu părul tot blond-coniac - reflectată de ea, îmi va aminti unde sunt. Şi o nostalgie cumplită mă va cuprinde, şi nu îmi va da drumul, decât atunci când o mână mi se va aşeza pe umăr, şi îl voi privi pe el, ori, şi mai simplu, voi auzi râsetul unei fetiţe, iar o claie de păr creţ va alerga la picioarele mele.
Cine ştie cum va fi, dar, parcă după imaginile astea, nu mai văd viitorul ca fiind atât de groaznic... Până atunci, sunt blocată în trupul ăsta de adolescentă. Să mă bucur cât încă mai pot.

Încă două zile de 16 ani... Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit tot adolescentă, în mine, dar în exterior, o... persoană de 26.
Îmi e teamă că voi închide ochii, şi mă voi trezi atunci în viitor. Ultima oară când m-am gândit la asta, era vară. S-a dus toamna precum un moment.
Câte momente vor mai trece oare, până când voi realiza că a mai trecut un deceniu, şi încă unul...
Apoi un secol, când voi privi totul de undeva de sus, sper, plutind printre cei ce posedă încă un trup...
Timpul trece... dar nu mă lasă rece.
Să vedem ce ne rezervă 2011, dragul meu...
( you know what I mean...)

Raluca Băceanu

Comentarii

New Sensations a spus…
:). Pentru mine 2010 a fost un an urat... cu parere de rau pentru acele cateva clipe superbe, si realizabile pe care le-am avut impreuna cu persoanele dragi...

Oricum, o postare cu aroma de scortisoara... superb.

Postări populare de pe acest blog

Cum să ai grijă de un pui de porumbel

Agonie şi extaz - păreri şi citate preferate

De ce fac maratoane Harry Potter când sunt tristă sau singură?