(În)Cântă(mă)

Gustam din aer sunetele dulci. De mult nu mai simţisem o savoare atât de intensă, o plăcere aşa de incredibilă. Poate chiar niciodată.

Sunetele se plimbau în aer, îmi gâdilau auzul, mintea totul. Toate simţurile.

Melodia nu înceta, continua parcă la nesfârşit. O bucurie eternă cuprinsă într-un univers de câteva minute, cât tot timpul la un loc.

Miracolul muzicii, cum niciodată nu îl percepusem, şi el, Creatorul, printre ceilalţi nedemni de universul ce ni-l crea sub nasul nostru. Dar nu toţi pricep şi nimeni nu-i poate simţi emoţia pe deplin.

Nici măcar eu, cea care îl priveşte ca vrăjită pe maestru. Şi totuşi fiecare părticică din mine vibrează odată cu muzica lui.

Din exterior, spre interior sunetele trec prin mine şi se concentreză într-un punct infim de mic dar ce devine din ce în ce mai intens.

Închid ochii şi devin una cu universul de sunete creat de el. Devin materie şi mă plimb prin multitudinea de note. Cobor şi urc, urc, în ritmul melodiei.

Călătoresc cu o viteză inimaginabilă. Apoi, deschid ochii şi aterizez în universul cel de dinainte.

Redevin iar om, chiar atunci când ultimele acorduri încetează şi îmi văd muza. Mă priveşte şi dispare prin ropotul de aplauze.

După o asemenea plăcere, şocul de a reveni în universul cel real, ca doar o simplă fiinţă, împreună cu el, la fel ca mine, e prea mare. Doi oameni şi un univers trist fără de acele sunete. Imposibilitatea de a mă întoarce în universul tocmai părăsit, aproape că m-a distrus.

Dar el era încă acolo, sunetele puteau fi reproduse, cum numai el o putea face. Şi mai voiam asta, mai mult ca oricine.

Cum reuşise să facă ceea ce făcuse? Cum el? De ce mie?

Pentru prima oară am lăsat întrebările şi m-am concentrat pe momentul de mai devreme. Şi iar am închis ochii vrând să îmi amintesc şi să retrăiesc ceea ce simţisem. Dar îmi era şi încă îmi este imposibil.

Cuvintele nu doar că nu pot descrie starea şi emoţia de atunci, dar le şi distorsionează într-un mod dur. Să fie o trăire atât de bizară sclava unor cuvinte nepotrivite, e cumplit.

Timpul e dur, la fel şi faptul că nu poţi retrăi niciodată pe cât ai vrea o amintire. Dar nu regret, pentru că ştiu că am trăit momentul mai mult ca oricine din acel loc şi m-am bucurat de universul lui creat doar pentru mine...cum numai eu am ştiut şi înţeles...

Raluca Băceanu