vineri, 23 decembrie 2011

"Misterele de la 417 D" - a aparut in noul nr. al Gazetei SF!!!

http://fanzin.clubsf.ro/2011/12/misterele-de-la-417-d/ 

Cititi aici ultima mea povestire. Inceputul e in ton cu perioada sarbatorilor deci... enjoy it! :D

Raluca  Baceanu

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Sentimente şterse

Am tot citit de-a lungul scurtei mele vieţi tot felul de cărţi despre autocontrol, despre religie, despre ocultism şi alte tâmpenii care pentru o clipă ţi se pare că ţi se potrivesc, dar după un timp realizezi că sunt toate nişte prostii şi că oriunde ai citi, cu orice maestru sau preot ai vorbi, tot nu vei afla ce e cu tine.

Cred că pur şi simplu, trebuie să accept că sunt altfel decât ceilalţi, oricât de mult am încercat să mă conving că fiecare individ al speciei mele trece prin asta. M-am îndopat până la refuz cu propriile mele teorii, că, poate, cine ştie, oi fi şi eu vreun fel de hibrid dintre o specie extraterestră şi un om, dar nici chiar aşa departe nu ar fi trebuit să merg...

Îmi dau seama că sunt o ciudăţenie a naturii. Nu îmi simt locul nicăieri iar gândurile mi-s efemere. De asta încerc să le las undeva. Şi motivul l-am tot exemplificat. L-am tot repetat. Dar nu a fost de ajuns.

Simt din ce în ce mai apăsat că tot ce fac şi că tot ce aş face e în van. Simt de multe ori literlamente cum sunt strivită de gravitaţie, de gânduri, de sentimente şi de idei imposibile.

Din 2007 până acum, îmi tot aştept... ceva, nu pot să spun exact ce. Pentru unele perioade am senzaţia că mai am puţin şi voi da colţul, pentru unele perioade simt că sunt fericită alături de... alături de oricine mă găsesc în acel X moment... alteori mă pierd în propria minte, în nişte probleme ce nici măcar nu au dat peste mine. Caut soluţii la întâmplări ce nu s-au întâmplat. Îmi scriu propriul testament în minte fără să îl pun pe hârtie. Mă joc cu propriii copii ce sper că îi voi avea la un moment dat. Ori, mă visez jucând în filme... ca orice fată de pe pământ.

Mă banalizez constant în lucruri efemere, fizice sau carnale, sau mă ridic la nivel spiritual condamnându-mi viaţa pe care o duc, dar şi viaţa pe care o duc cunoscuţi, colegi, prieteni sau vedete obscure autohtone. Mă învârt într-o lume semi-banală, având nişte sentimente banalo-filosofice...

De ceva timp m-am obişnuit cu un fel de existenţă cu care nu credeam că mă voi obişnui. Rutina nu îmi dă pace, cu toate astea, o cam îmbrăţişez fără să îi dau drumul.  Îmi vine să îmi dau palme când văd ce sunt.

Sunt mai mult ceea ce nu sunt, decât ceea ce simt şi sunt cu adevărat.

Sunt prin alţii ceea ce nu mă reprezintă pe mine. Sunt răutăcioasă, arogantă, nesimţită, cu nasul pe sus, un geniu neînţeles.

Când mă auto-analizez, depinde de circumstanţe cum mă auto-percep. Încerc să îmi dau seama de sunt bună sau rea. Văd că sunt o combinaţie. Dar faptul că mă deranjează nedreptăţi, mă face să mă simt un om moral şi deci, bun.

Faptul că sunt percepută altfel decât mă percep eu, mă face să mă simt sleită de puteri. Încerc degeaba să conving cum sunt, nu îmi iese.

Chiar şi cei dragi mă percep altfel decât mă simt eu. De ce nu ni se percepe felul în care ne simţim noi pe interior?

Iar cad în extrema aceea cu întrebările puse fără rost. Şi de la un timp, simt că devin din ce în ce mai neutră.

Cumva, felul în care mă simt e influenţat pe cale chimică. Ceea ce simt e deci influenţat de ceva ce din exterior intră în sistemul meu. Elemente chimice. Nu fac altceva decât să mă inducă în eroare şi mai mult.

La fel şi presupusele sentimente pe care le am faţă de x persoană. E bizar cum devii cu totul şi cu totul o altă persoană pentru un om faţă de care vrei să te arăţi aşa cum eşti. E nedrept de bizar.

E ca şi cum acea parte care te defineşte se auto-şterge în prezenţa acelei persoane.

Nu mă mai simt eu şi totuşi în mine ştiu ceea ce sunt, ceea ce reprezint.

Mă simt centrul universului. Dar al meu doar. Îmi e greu să cred că oricare alt x individ se crede propriul centru al universului, dar cam aşa e, fie că recunoaştem sau nu.

Suntem ghidaţi de propria noastră conştiinţă.

Ce mă mai enervează cumplit e că nu pot să exprim ceea ce gândesc. Parcă am mai spus-o, dar...

E o aberaţie să vrei să fii înţeles, dar nici măcar tu să nu te poţi înţelege. E trist, nici măcar noi nu ne înţelegem, alţii cum ar putea?

Şi tocmai de asta, dragi cititori, cred eu că mă simt atât de singură constant. Fie că sunt fericită sau nu, mă simt singură.

A fi un singuratic nu presupune a fi singur într-o încăpere. Presupune exact ceea ce am spus eu mai sus. Cel puţin, aşa simt eu.

Nimic din ce am spus nu va fi privit ca ceva cursiv, ca ceva care să se concentreze în jurul unei idei. Acum titlul ţi se pare o prostie, fiindcă nu are legătură cu ce am aberat pe aici.

Nici eu nu îţi pot spune exact ce vreau să subliniez, dar ăsta e modul meu prin care arăt că simt că ceva nu e în regulă dar nu ştiu exact ce.


Mă întreb de prea multe ori, prea multe lucruri şi oricât aş vrea să înţeleg de ce simt acel "neînregulă" în minte, în mine, în suflet şi în conştiinţă, nu îmi dau seama.

E ca şi cum conştientizezi un iminent, ceva ce vine, dar nu ştii când, şi cu toate asta îl simţi cum îţi suflă în ceafă. E disperare? E moartea? E tăcerea afectivă, ca un stop emoţional? E o dereglare psihică? Sau e neputinţa de a schimba propria natură ce e anormală?

Sunt toate în egală măsură. Cu cât înaintez în vârstă, parcă văd şi mai multe şi mai multe... dar oricâte ar veni, nu le pot dovedi prin nimic.

Sentimentele, gândurile, ideile le simt şterse de rutină şi de acele chimicale. Ups, încep din nou să mă repet.

Ideea e că... am o nelinişte interioară, un tremur interior, o nerăbdare vizavi de acel lucru care se va întâmpla, bun sau rău. Spun asta, scriu postarea asta, fiindcă probabil pentru câteva ore, acele chimicale probabil nu mi-au ajuns la creier şi nu mi-au schimbat "dozajul" de, ştiu eu, serotonină, endorfină... şi alţi hormoni care în mod normal mă fac să par şi să fiu neutră. Acum e ca şi cum mă trezesc din anestezie.

Doar că în puţin timp mă reîntorc la somn, la acel somn de emoţii, de sentimente, de conştiinţă, şi mă voi pierde iar pe mine în mine. Când ceilalţi mă vor percepe, mă vor percepe ca de obicei, ca ceea ce văd ei, dar ce nu sunt eu. Din păcate, nici eu nu voi mai şti ce sunt şi ce nu sunt.

Mă voi pierde în... auto-închiderea mea. Interesant e că cea care nu sunt acum, peste un timp va pretinde că e cea din prezent, iar cea din prezent, adică cea ce încă nu sunt, dar voi fi, la rândul ei va suspina după cea ce va fi, dar care o să fie şi mai auto-închisă în ea.

E ca şi cum, eu cea care vorbesc, vorbesc de reala eu, dar care de fapt, nu reprezintă decât o a nu-ştiu-câta-parte dintr-un întreg. Mă gândesc acum la acele păpuşi ruseşti, nu îmi vine acum în minte denumirea lor. Una intră în cealaltă. De acelea zic. Aşa şi eu.

Nici nu mai ştiu la a câta auto-conştientizare sunt. Când îmi dau seama că din fiecare se pierde câte ceva, îmi vine să urlu şi să revin la iniţiala eu. Nu se mai poate însă...

E al naibii de ciudat şi de înspăimântător. Mă simt ca într-un horror psihlogic. Aşa e mintea mea. Exact aşa.

Stau uneori şi mă gândesc cum de nu înnebunesc de-a dreptul. Alteori sunt convinsă de acest fapt. Câteodată, când mă banalizez cu restul lumii, realizez, sau îmi imaginez, că şi ei sunt ca mine. Prinşi în propriul vid din care nu se mai pot întoarce la lumea reală, fiind înlocuiţi de ei, dar nişte "ei" diferiţi şi mai puţini senzitivi ca cei de dinainte.

Mă omoară gândul că va veni ziua când voi fi una cu un robot. E ca şi cum mor cu fiecare zi pe care o trăiesc. Să fie asta aşteptarea? Ziua când niciun sentiment nu va mai fi în inima mea?

Groaznic. De ce am ajuns aşa?

Nu contează pentru nimeni. Şi oricum... nici pentru mine nu va mai conta pentru mult timp. O decadă... câteva, cu puţin noroc... dar rezultat tot acela va fi.

Cum să lupt cu asta? Cu sentimentul? Cu rezultatul pe care nu îl doresc?

Poate totul e doar o părere. Poate prin asta înţeleg eu teama pe care o simt. Dar poate e altceva.

Hmm.

Nici măcar nu ştiu de ce aş avea nevoie având în vedere starea asta. Mai mute chimicale? Mai multe cărţi stupide? Mai multe discuţii cu oameni cu care oricum nu mă pot înţelege normal şi firesc?

E clar un singur lucru. Trebuie să mai scriu. Ăsta e singurul lucru care mai poate linişti furtuna din interior. Altfel dă pe afară. Şi nu e bine... Niciodată nu trebuie să dea pe afară ce e în interior.

Sau... mă înşel? Ar trebui să o las să iasă?

Tu ce zici?...

Raluca Băceanu

P.S Tocmai a cam ieşit...



miercuri, 23 noiembrie 2011

Noapte

Răsfirate pe alocuri
Raze jucăuşe pier,
Înghiţite îndat' de bezna
Necuprinsului mister.

Privind van peisajul orb
Răscolind după culoare,
Negrul hămesit de foame
Mestecă ce-a mai rămas...

Pierduţi în nonexistenţă
Ei se plimbă amândoi,
Tot căutând în ceţuri
După-un licăr de-adevăr.

19 noiembrie 2011
Raluca Băceanu

vineri, 11 noiembrie 2011

11.11.11

E bizar că oamenii încă mai cred îm tâmpenii legate de sfârşitul lumii. M-am cam săturat până în gât de astfel de zile care primesc de la nişte oameni jalnici şi fără viaţă tot felul de interpretări.

Că tot am văzut filmul "11.11.11".... să vă spun ideea principală: nu căuta înţelesuri acolo unde nu sunt. Nu se ştie niciodată când te vei arde pe bune...

Aşa că vedeţi-vă voi mai bine de vieţişoara voastră, plină de invidii, frustrări, şi ipocrizii din partea tuturor şi poate chiar şi din partea voastră (!).

Aberez. Dar nu are importanţă.

Eu mă voi înfăşura în continuare în carapacea mea "dulce" de individualism şi voi râde de gloata ce şi-a recunoscut titlul de "gloată". Cine ştie, cunoaşte.

"Geniul" şi-a încheiat oful pe ziua de azi şi se întoarce, ca de obicei, cu un gust amar, în paginile x, ale cărţii x, dorind să încheie încă o zi într-un mod cât mai puţin realist pe puţinţă.

P.S 11.11.11 nu m-a făcut decât să fiu mai senzitivă la ipocriziile şi frustrării gloatei. De mâine sper să revin la starea de "miserupism"şi să îmi văd de ale mele cum trebuie. Aleluia!

duminică, 6 noiembrie 2011

Vina


Dimineaţă cruntă
Sub aburi de-alcool
Mă-mpleticesc şi cad
Of, de-ar fi să mor!
Privesc tăcut luna
Văd încă una (!)
Iar în juru-i sora-i orbitează
Precum o fantomă.
Cad. Mă ridic,
Apoi cad cu un zbuf,
Râd fără un motiv clar
Şi mă-ntind lat pe jos,
Pare-un pat cald şi moale...

Dimineaţa-i încă neagră
Mă-ndrept spre infern
În gândurile-mi negre
Mă-mpiedic de-un... el.
Doarme îngheţat pe-un canal
Împuţit. Duhoare de-alcool
Se ridică spre cer,
Undeva în eter...
Siderată mă-ncrunt
La trupu-i lipsit de reacţie
E oare mort? Sau doar se preface?
Fug de lângă el, de duhoarea
De moarte. Luna sinistră
Mă urmăreşte...tăcută felină,
Îmi sare în spate...
Ciudată simţire.

Vinovăţia e-a lui
Dar pare şi-a mea
Fuge de la unul la altul
Fără să ştie ce vrea.

El pentru viaţă, ea pentru milă
Iar când ei se dizolvă-n neant
Rămâne doar vină...

4 noiembrie 2011
Raluca Băceanu

joi, 20 octombrie 2011

Vizorul drept


Prin vizorul drept
Lumea a devenit mai înceţoşată.
Din spatele uşii văd, zi de zi,
O altă imagine
Din ce în ce mai neagră.
În faţa uşii, praful s-a aşezat
Iar vizorul drept zace...
Zace neputincios, necurăţat.

Prin vizorul drept
Culoarea se pierde şi se transformă.
Umbre joacă difuz
Într-o lumină prea dură.
În faţa uşii, peisajul dispare,
Iar vizorul drept tace...
Tace nenorocit, fără scăpare.

Prin vizorul drept
Simţu-mi devine fără rost.
Din spatele uşii
Abia întrezăresc ce mai văd.
Să fie iluzie? Nu, e teroare
Iar vizorul drept îmi pare...
Pare prea mic, stă încruntat.

Prin vizorul drept
Lumina nu mai trece...
Dar.
Încă.
Vă.
Văd.

20 octombrie 2011
Raluca Băceanu

miercuri, 12 octombrie 2011

Pedeapsa de Raluca Băceanu în Cele 1001 de scorneli ale Moshului S.F




Da. Încă una şi sunt extrem de mândră de ea şi îi mulţumesc Moshului SF pentru că a considerat povestirea ,,scrisă din inimă, cu trăire şi simţ artistic".

Aştept un feedback din partea voastră, unul sincer şi... vă mulţumesc.

La cât mai multe povestiri de acest gen.

P.S Dacă nu v-aţi dat seama despre ce fel de creatură este vorba, Oliviu Crâznic vă sare în ajutor aici.

vineri, 23 septembrie 2011

Ce e mai presus de iubire?

Pentru D.

Ce e mai presus de iubire?
Stam mereu şi mă-ntrebam
Credeam că, cine ştie,
O fi respectul, mulţumirea
Sau poate-o dragoste ce te mistuie
Din interior spre exterior,
Dar nu e cum mă aşteptam să fie...
Ba chiar pot spune siderată
Că mi-a părut doar un soi de
Amiciţie minunată!
Nu e pasiune, foc şi jar,
Nici dor năvalnic, fluturi reci,
E-o preţuire fără scop şi margini,
E ridicare din efemer.
E să vezi frumuseţea unde nu-i,
Să iubeşti defecte, nu pasiuni,
Să vezi dincolo de aparenţă
Scormonind după esenţă.
E adorare dincolo de simţuri
Şi dragul ce-l porţi în, şi peste timp,
Pentr-un suflet ce se leagă
De-al tău printr-o imensă
Şi imposibil de înţeles,
Iubire neţărmurită.

Atunci, curios te-ntrebi
Şi-ţi frângi idei şi gânduri,
Sub talpa unui paradox continuu
Că mai mult, mai presus de iubire,
E, cumva, doar şi mai multă...
Sau nu. E doar puţin diferită.
Ca o nouă treaptă ce răsare
La vârf de scara ce se-ndreaptă
Spre cer, spre Rai, spre infinit.
E exact treapta ce ne leagă
Pe noi, fiinţe muritoare
De-acel izvor, spre Nesfârşit.

Din nou mă-ntreb:
Ce e mai presus de iubire?
Să fie sentiment, emoţie sau stare?
Sau legătură spre Astral?
Nu ştiu nici chiar pân' acum...
Simţi în suflet un răspuns,
Te bucură, îţi dă încredere,
Însă nu există încă-un cuvânt
Să dea răspuns minţii noastre
Ce, totuşi, ne leagă de trup.
Şi ce să faci când ne limităm,
Involuntar în simţuri muritoare?
E ca şi cum ai vrea să guşti
Din sunete şi din culoare
Şi nu poţi... aşa că sfatul meu e să...
Laşi sufletul să-ţi definească
Răspunsuri simple prin...
O Divină, neaşteptată şi vie intuire.

Raluca Băceanu

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Testament

De data asta, această postare nu mai face parte din categoria personalo-penibile.

Ci face parte dintr-o realitate crudă, fără pic de umor: viaţa mea.

Nu poţi să mă numeşti egocentrică pentru că sunt diferită de toţi din toate punctele de vedere, şi pentru că o arăt mereu.
Nu ai dreptul, iar dacă doar încerci, ei bine... nu mă mai interesează câtuşi de puţin. Pentru că poate nu o să mai fiu atunci, ci undeva ascunsă unde doar Dumnezeu mă va găsi. Nu e decât o chestiune de timp. Dintotdeauna a fost aşa.

De fapt, dintotdeauna m-am simţit în felul în care mă simt acum. Şi e o stare ce nu se termină ci e mereu acolo, indiferent de cât de fericită par, ori chiar m-aş simţi.

Oricât de mult mi-aş dori să uit ceea ce sunt, nu pot fiindcă se întoarce împotriva mea. Mă simt vinovată dacă ies fie şi numai o clipă din propriul tipar.

(UPDATE 12 septembrie 2011 -din motive personale această postare a fost ştearsă. Îmi cer scuze pentru ca v-am speriat sau jignit, asta e. Să îl numim sindromul pre-menstrual şi gata. Vă pup şi sunt ok.)

marți, 30 august 2011

Gunoiul speranţei

Când bezna înfulecă cu poftă din zi

Când cerul este străpuns de noapte şi sângerează,

Nu mai ai speranţă iar viaţa dispare

Ascunsă sub pătura groasă a întunecimii

Ce pare că vrea să păcălească lumina

Până aproape de răsărit.


Culoarea se duce şi devine neagră,

Iar negru de eşti, devii smoală.

Cazi în Gheenă, doar acolo-i culoare.

Sânge şi flăcări îi pictează pereţii

Iar bolta cerească un hău negru pare.

Întuneric de vrei, îndurare de ceri,

Soarele tot nu va mai răsări vreodată.

Flacăra, veşnica lumină te arde

La frig de tânjeşti, vei pieri în uitare.


Când lumina taie în noapte,

Când cerul se scutură de sânge şi foc

Şi încep să cadă lacrimi de ploaie,

Speranţa revine, veşnicul vrăjmaş,

Ce roade înfometată din inimă

Mereu, mai adânc precum o rugină.


Vrea să te cruţe de ceea ce este...

Dar iar dispare şi se-ntoarce din nou

Pleacă şi se-ntoarce fără ruşine,

Fiindcă nu-i un păcat ci doar o făţarnică

Blestemată închipuire.

(#UPDATE 23 septembrie 2011 - am mai găsit una bucată strofă la această poezioara. Tre' să învăţ să dau paginile mai serios, ca descopar strofe noi la cam toate chestiile scrise :) )




Raluca Băceanu

duminică, 28 august 2011

Cele două tăişuri ale drăgălăşeniei


Din categoria personalo-penibile.

Chiar nu credeam că vreodată voi deveni persoana ce sunt în momentul de faţă. Niciodată.

Mereu eu am fost cea serioasă, care părea supărată, încruntată aproape tot timpul, uneori şi fără motiv.

2008 - nici un băiat nu mă remarca; 2009 - doar unul mă remarca; 2010 - doar ciudaţii mă remarcă; 2011, adică în prezent, cam toţi tipii cu care schimb două-trei vorbe îmi devin brusc "prieteni" ca mai apoi să urmeze momente foarte penibile de genul: "eşti specială/deosebită/minunată/frumoasă/inteligentă" etc.

Recunosc că la început am crezut şi eu că sunt frumoase complimentele, nu doar texte ieftine care trebuiau să mă cucerească. Bine, că niciodată nu a mers de fapt şi eu nu am primit niciodată un compliment precum l-ar primi oricare altă persoană normală de pe pământ, ci mai mult aruncând cu el în persoana pe care mi-l adresase, cu o viteză ce se apropie muuult, dar foarte mult de viteza luminii - asta presupun că e altă poveste. Cred că am exagerat, nici chiar aşa de repede...

Apoi involuntar am început să râd când mi se spunea ceva menit să mă facă pe mine, ca fată, să mă simt flatată. În gândul meu " O, Doamne, nu iar", pe faţă un zâmbet amuzat, spre ironic, dar foarte greu de înţeles. De cele mai multe ori interpretat precum ceva "drăgălaş".

Şi uite cum un drăcuşor ce are o părere foarte proastă despre băieţi şi modul în care fac ei complimente, s-a transformat într-o "drăgălăşenie" de fată, duuulce, mai dulce decât mierea. Adică diabetic de dulce. Ceea ce e nasol, dacă stai să te gândeşti.

Se întâmplă însă ca din enşpe mii de idioţi să se ridice unul pe care să îl simpatizezi, deşi tu, ca fată care vrea doar să le dea cu flit tuturor băieţilor ce o abordează, nu prea ştii cum să te porţi cu el. Nici prea serioasă, fiindcă ştii că îl vei izgoni, nici să faci pe inteligenta cu umor caustic, fiindcă îi vei părea arogantă şi îşi poate pune ambiţia cu tine şi nu faci decât să te alegi cu un "player". Aşa că te hotărăşti să fii tu însăţi, cum eşti cu prietenii cei mai apropiaţi şi cu familia.

Asta am făcut eu. Am fost drăgălaşă în sensul bun al cuvântului, fiindcă am crezut că îmi permit asta cu un prieten, sau cel puţin, cu un băiat pe care eu îl consideram ca fiind doar un prieten pentru mine, ce-i drept, într-un timp ameţitor de scurt, un fel de "BFF".

Şi întotdeauna îmi dorisem genul ăsta de prieten. Băiat. Fiindcă ei sunt sinceri cu tine fără să te facă să te simţi prost, în diferite probleme. Nu cum ar face de obicei o prietenă, care uneori ţi-o zice atât de urât încât rămâi demoralizată o perioadă luuungă de timp.

Bun. Ce spuneam? A, da. Uhm... Am fost drăgălaşă. Poate chiar am devenit un fel de prezenţă exagerat de plăcută, care dă dependenţă. Iar eu niciodată nu am fost aşa. Dar niciodată.

Dacă mi-a plăcut un tip, nu prea am arătat asta. Dacă am fost cu un tip şi era evident că îmi placea de el din moment ce eram împreună, iarăşi, nu arătam că mi-ar plăcea de el. Nu ştiu cum vine asta, dar întotdeauna când vine vorba de arătat sentimente într-un mod sincer, ei bine, nu prea m-am priceput. Şi pe lângă asta nu am ştiut niciodată cum ar trebui să mă port cu un iubit. Nici acum nu prea ştiu, dar asta nu e un secret.

Dar să te porţi cu un prieten atât de "drăgălaş" încât el să creadă că îl tratezi ca pe un iubit... DA! CLAR ceva nu e în regulă. Şi ce e mai grav aici... Când nu îţi dai seama când a început totul şi cum!

După vine întrebarea supremă. Sau întrebările... Unde e limita între voluntar şi involuntar? Între instinct şi stăpânire? Şi aş putea să continui. Ideea e că eu am stat chiar unde începe axa, în punctul de origine, în ambele cazuri.

Ca să te întrebi... Poate o fi un scop suprem în toate... Dar nu, în cazul ăsta nu văd ce scop ar putea să fie.

Ideea e că IAR am dat-o în bară.

" Nu e că nu ştii să te porţi cu băieţii, e că nu ştii cu cine trebuie să te porţi aşa".

Problema mea e cam tâmpită. Observ că fac lucrurile pe dos când vine vorba de prietenii şi relaţii. Însă asta o ştiam de mult. Acum e că am conştientizat efectele pe termen lung. Şi anume că toţii prietenii mei - de sex mascultin, sper să se înţeleagă - s-ar putea la un moment dat fie să se îndrăgostească de mine, fie să creadă că eu îi plac şi să... se îndrăgostească. Un alt efect e că ar trebui să le explic ce şi cum la momentul când situaţia atinge un punct critic, după, cel mai trist lucru, să îmi evit prietenul respectiv doar pentru că nu am avut eu inspiraţia să îi spun mai devreme ce simt sau ce nu simt.

Prostia e că o fac cam târziu... CE FEL DE OM SUNT?! Cum am putut să induc în eroare în halul ăsta? În cazul de faţă unul... care chiar nu merita din partea mea aşa ceva.

Şi mai rău e că răneşti încercând să aduci bucurie... Asta doare cel mai tare. Şi îmi pare nespus de rău. Încercând să fac un bine am adus rău în viaţa cuiva.

De acum încolo cred că voi reveni la mina serioasă, deşi nu îmi mai e caracteristic. În ceea ce mă priveşte, da, aparenţele vor înşela... dar de asta îşi va da seama doar persoana ce va încerca să mă cunoască şi care va reuşi să vadă şi cealaltă faţă.

Pentru restul, aparenţele vor rămâne doar... păreri temporare cu sau fără temei.

P.S Cum se face că mereu îi dezamăgim pe cei la care chiar ţinem? De fapt, ar fi culmea să dezamăgim persoane care ne sunt indiferente. Dezamăgirea e deci un semn de... afecţiune controlată?

P.P.S Am devenit din nou lacrimogenă. Data viitoare să îmi trageţi buclele până se întind, poate aşa revin la realitate şi încerc să nu mai pun atât de tare la suflet eşecurile şi nici să nu mai fiu atât de prietenoasă atât de rapid cu nimeni. Fiindcă văd că mereu se înţelege greşit, din păcate.

P.P.P.S I think I'm going nuts, isn't it?

Raluca Băceanu


joi, 18 august 2011

Ceainăria Tabiet sau Cum mi-am primit cel mai tare compliment


După cum se observă şi în desenul alăturat, realizat de Daniel, o fată, mai exact persoana care servea ceaiurile - nu suport termenul de ospătăriţă ori chelneriţă - ne-a adresat un foarte "dubios" compliment, în cea mai "dubioasă" ceainărie, cu cea mai "dubioasă" servire, dar nu în ultimul rând, cu cel mai "dubios" ceai.

Dar hai să începem cu începutul...

Azi l-am întâlnit pe Daniel, unul dintre cei mai optimişti şi haioşi oameni pe care i-am cunoscut. După aproximativ 3-4 ore petrecute cu el, pot să spun că sunt mândră să fiu prietenă cu un astfel de omuleţ. Cred că o dată în viaţă îţi e dat să întâlneşti un aşa caracter.

Ne vorbiserăm înainte unde aveam să mergem, deşi niciunul nu ştia exact unde se află ceainăria Tabiet. De ce tocmai acolo? Fiindcă începând de mâine, acolo se va ţine cel mai proaspăt cenaclu, Imaginarium, dedicat tinerilor scriitori. Aşa că am zis să găsim "minunatul" loc încă de azi. Deh, curioşi şi nerăbdători, ne-am aventurat cu mult elan pe bulevardul Corneliu Coposu, aş putea spune într-un ritm alert.

Toate bune şi frumoase până pe Calea Călăraşilor. Acum dăi şi caută strada Gh. Ionescu. Nu ştiu cum se face, dar de 4 ori am trecut pe lângă ceainărie fără să o observăm. Am trecut pe strada Columbelor, pe Logofăt Udrişte, chiar şi pe strada Romulus, dar unde-i ceainăria?

Întreabă lume, lume "dubioasă": un copil, o tanti puţin sărită de pe fix, până când am dat de un poliţist, ce, surpriză, habar nu avea de nicio ceainărie, ci doar de un "bar" aflat undeva pe "aici, pe o străduţă". Care era chiar ceainăria buclucaşă aflată undeva într-o fostă căsuţă.

Cred că ne-am învârtit vreo jumătate de oră pe puţin pe cele câteva străduţe sus menţionate. Şi nici măcar GPS-ul nu prea ne-a ajutat.

Toate bune. Ne aşezăm. Luăm meniurile. Amândoi ne uităm pe aceeaşi pagină, la acelaşi fel de mâncare - luasem din greşeală celălalt meniu - şi am citit: ZACUSCĂ.

Evident că am început să râd şi eu şi Daniel. Adică, really? Zacuscă?!

Dar abia acum vine partea cea mai genială. Ceaiul Crăciun şi ceaiul nu mai ştiu care, unul de pe pagina 3 sau 4, al treilea de sus unde e menţionat că este alcătuit din fructe "scumpe".
Am vrut iniţial acelaşi ceai, Crăciun, fiindcă " ironia" gust de iarnă vara, mi s-a părut foarte interesantă. Dar tipa ce ne-a luat comanda, ne-a sugerat foarte subtil să ne luăm ceaiuri diferite.

Zis şi făcut.

Mi-a plăcut modul de servire. O clepsidră, ca să ştim când trec cele 3, respectiv cele 6 minute până ceaiul se infuzează, o farfuriuţă cu un micro-nano-pico biscuiţel, dar bun, ce-i drept, şi o linguriţă. Dar nu zahăr.

După discuţii pline de hohote de râs şi vreo 3-4 întoarceri de clepsidră, am zis să şi gustăm ceaiul. Nu avea ABSOLUT NICIUN GUST, ci doar un abia de amărât de iz de scorţişoară. În cazul ambelor.

Aşa că bunul prieten Daniel s-a hotărât să mai "amestece" puţin în ceai, în speranţa că se va infuza mai bine.

PROASTĂ IDEE!!! Ceaiul meu a devenit din fără gust, incredibil de amar. Nici cu zahăr nu am reuşit să schimb nimic. La fel de amar şi de scârbos. Slavă Cerului că ceaiul Crăciun a fost însă bunicel spre bunuţ.

Acum partea poate mai genială ca cea de mai devreme. Şi anume faptul că am fost singuri într-o cameră, având posibilitatea, ca în nicio altă ceainărie la care am fost, să stingem lumina. Fiind zi, am stins-o. Tipa ce ne-a servit a aprins-o.

Noi iar am stins-o. Ea iar a aprins-o. Până când scoate o perlă a treia oară. " Am înţeles, e mai romantic aşa". I mean, WTF? Serios?

Nici că nu ne-am dat seama! :)). Dar timpul trecea, ceaiul meu devenea şi mai amar, discuţiile şi mai haioase, dar soarele cam dispărea de pe cer.

Acum urmează cel mai cel lucru ever. Ni s-a adus o lampă transparentă în care a fost strecurată o lumânare. Ciudată candelă, dar cum eu şi Daniel suntem "addicted" în tot ceea presupune lumânărele şi candele, am zâmbit plăcut surprinşi. Oau, asta DA atmosferă.

Până când tipa de la servire bagă capul pe uşă, în toiul hohotelor noastre şi scoate un " Da' dubioşi mai sunteţi voi doi!", dar pe un ton extrem de friendly. Nu ne-a deranjat, ba chiar ne-a amuzat şi mai mult. Într-un fel, asta a substituit ceaiul acela oribil. Sinceritatea fetei.

A fost exact cum arată desenul. Tipa foarte haioasă, noi savurând din ceai la lumina lumânării. În celelalte încăperi rockeri, voie bună, jocuri de societate, noi cei mai liniştiţi.

Am uitat un aspect extrem, dar extrem de important. Muzica, dragii mei. Ba o melodie soft, ba o Metallica, ba nişte Rammstein, din când în când muzică romantică, aka anii '80. Un amestec total, dar plăcut. Totuşi, mai mult rock decât orice altceva. Ceea ce mi-a lăsat o impresie chiar bună. Sper că şi lui Daniel.

Având în vedere că mâine se va ţine cenaclul Imaginarium acolo, abia aştept să mai stau puţin în ceainăria Tabiet. Cât am stat să o căutăm şi cât de oribil a fost ceaiul meu! Dar a meritat.

Până la urmă, compania contează, iar eu sunt mai mult decât mulţumită câştigând un prieten ca Daniel.

Iar acum voi face ceva ce chiar nu îmi stă în fire, să fac declaraţii pe blog, chiar dacă ştiu că v-am obişnuit să fiu uneori mai mult decât personală aici.

Aşa că, da o voi spune. Daniel, eşti exact prietenul pe care nu l-am avut niciodată şi pentru care cred că m-am rugat în tot acest timp. E uimitor cum unele lucruri pur şi simplu se întâmplă şi îţi schimbă viaţa şi percepţia asupra lumii. Într-un timp atât de scurt ai reuşit să-mi devii din prieten, o imensă bucurie şi un izvor de optimism şi chiar vreau să îţi mulţumesc pentru asta în cel mai sincer mod pe care îl pot face, adică aici.

Mereu am crezut că genul ăsta de prietenii există doar în filme sau doar în cărţi, dar uite că nu e aşa. Sunt uimită. Şi ştiţi că eu sunt foarte greu de uimit.

Ceainăria asta merită toţi banii. Dar am o singură sugestie pentru cei care vor să meargă acolo: luaţi-vă orice mai puţin ceai!!! Până şi o bere e mai dulce ca ceaiul meu de azi, credeţi-mă!

Chiar glumeam cu Daniel. Fetele de la servire îşi dau seama cine e client acolo pentru prima oară, fiindcă nimeni nu s-ar încumeta să ia un ceai de acolo la a o doua vizită, presupunând, desigur, ca prima oară şi-ar fi luat ceai. Poate de asta rockerii din camera de lângă noi savurau numai bere.

Oricum, data viitoare presimt o ciocolată caldă. Poate chiar un vin. Şi sper din tot sufletul să nu mai avem surprize amare!

P.S Dacă vreţi să mergeţi la ceainăria aceasta, ghidaţi-vă după căţelul de la intrare! Cel din porţelan. Sare în ochi mai repede decât minusculul afiş cu "Ceainăria Tabiet".
P.P.S ORICE ÎN AFARĂ DE CEAI!!!


vineri, 12 august 2011

"Recea" sufletească

Se ascundea în suflet teama
Apăsând, grea precum o tonă
De sentimente de vină
Ce nu se mai opreau, tot veneau.

Apoi El mi-a ridicat piatra de pe inimă,
Durerea a dispărut ca un drac,
Iar semnul Tău cel sfânt a ocupat
Un loc ce-i mai uşor în inima mea.

Mi-ai luat speranţele şi le-ai dus
În cer şi mi le-ai distrus,
Iar acum ele au devenit doar simple
Vechi şi inutile dorinţe de trup.
Mi-ai dat credinţă şi teamă de păcat
Şi-am început să fug de el speriată
Dar el neîncetat mă ceartă... că l-am şi renegat.

De îmi doresc ceva îl am sau nu,
Indiferent cum se face, asta e voia Lui.
Aşa că mulţumesc luminii reci,
Nu mai ard, simt cum îmi treci.

Raluca Băceanu

vineri, 5 august 2011

Toamnă... vara

Azi mi-a mirosit a toamnă. Destul cât să mă indispună toată ziua.

Urăsc toamna. Îmi aminteşte de şcoală. Şcoală, nu liceu, atenţie. Adică de vremuri trecute şi de demult. Care însă mă dor. Şi acum, poţi să crezi?

Toamna e anotimpul meu preferat în ceea ce priveşte culoarea. Poate nici atunci. Prefer verdele dacă stau să mă gândesc. Deci, urăsc în momentul ăsta toamna din toate punctele de vedere.

Totuşi, e încă vară. Dar simt ca şi cum s-ar fi terminat deja. Iar amoţesc, încet-încet, insesizabil pentru cei din jurul meu. Sau, în fine, cred că cei apropiaţi simt o schimbare. Fiindcă îi tot evit. E cam greu să eviţi persoane cu care trăieşti zi de zi, ei bine, eu reuşesc perfect.

Simt lipsa unei singure persoane... Chiar acum mi-am amintit o discuţie foarte veche cu un amic. Când îi spuneam cu o nonşalanţă imposibilă că eu nu simt dor faţă de nimeni. Doar dacă moare o persoană simt dorul. Apoi e ca şi cum nu ar fi fost.

Chiar atât de rece mă credeam. Acum să observ că nu e aşa. Ce-i drept, doar o persoană îmi lipseşte cu adevărat şi ghici ce! Nu e moartă.

Deci cum am reuşit această performanţă? Păăăăi, toamna e de vină. E anotimpul amintirilor, al dorului, al tristeţii. Sau, cum îmi place mie să zic, e anotimpul când sunt empatică la maxim, când simt ORICE la o intensitate ridicată uneori prea mult încât îmi vine să dorm toată ziua ca să nu mai simt nimic.

Sentimentul acela m-a cuprins într-o îmbrăţişare nebună încât abia pot să mai respir. Aerul nu îmi ajunge la plămâni şi simt că nu mi se oxigeneză creierul. De aici şi senzaţiile ciudate.

Mă întreb, când va veni vremea când voi leşina pe bune din cauza asta? Că acum încă mă ţin pe picioare. În fine, vederea e cam înceţoşată dacă mă ridic, iar cu urechea dreaptă încep să aud un ţiuit enervant. Ca atunci când mai ai o clipă şi pici.

Dar nu pic. Niciodată nu pic. Ar fi aproape nedrept, senzaţia s-ar termina odată cu leşinul.

O, acum am realizat. ASTENIE de TOAMNĂ. Cu o lună mai devreme. Ce să fac, mereu mi-a plăcut să fiu prima în toate, sau să încerc măcar.

Aha, e ca şi cum involuntar, eu sunt de vină. Până şi în stări nasoale sunt prima. Mereu în vârf, ăsta e blestemul meu.

Să termin totuşi cu aiurelile. E adevărat că nu am mai scris aşa ceva pe blog de foarte mult timp şi că ar trebui să mă maturizez puţin şi să accept ce am devenit. Nu cred că îmi mai permit să las emoţiile mele oricui. Până la urmă, aici intră şi "colegi de breaslă" care se aşteaptă să găsească povestiri, poezii, chestii de genul ăsta, "chestii" scriitoriceşti.

Însă, serios, dacă Eminescu ar fi avut un blog, aş fi fost curioasă să văd şi cum scrie prostii cotidiene, nu numai poezii de geniu. Nu că m-aş compara, dar ca chestie.

Toamna asta timpurie mă face să aberez. Mă gândesc că o fi din cauză că, poate, sunt îndrăgostită. Da. Din nou. A câta oară e?

Eu nu ştiu. Îmi pare ca şi cum ar fi prima oară. De parcă nimic de dinainte nu a existat, deşi a existat. Dar nu aşa, cel puţin, nu aşa ca acum.

Nu există fericire fără suferinţă. Vă pare cunoscut? Mie da. Şi se aplică.

Pentru o clipă de fericire eu plătesc ore, zile chiar, de suferinţă. Fericirea e scumpă, dar şi ce intensitate poate avea fie şi numai o singură clipă de fericire. Atât de mare, încât zilele de suferinţă se risipesc în eter, la fel şi urmele din suflet.

E bizar. Dar când nu au fost acestea două bizare? Mai ales combinaţia dintre ele. Fericire, suferinţă. Cred că asta înseamnă viaţa până la urmă. Să trăieşti înseamnă să suferi dar şi să fii fericit, chiar dacă suntem doar o clipă în Univers, aproape ca şi când nu am exista.

Mi-am amintit de focul de tabără, cel de la Sighet de anul acesta. Am stat toată noaptea fascinată de el.
La un moment dat, cred că am uitat de tot, chiar şi de propria existenţă. Priveam scânteile cum se ridicau din foc, ori cum ele cădeau pe pământ.
Focul era foarte înalt, de fapt, flăcările. Scânteile ce se ridicau îmi plăceau cel mai mult. Zici că dansau, nu alta. Şi nu se ridicau pur şi simplu, unele aveau direcţie, pluteau de parcă ar fi dansat. Ba stânga, ba dreapta, apoi scăpau din vârtejul de scântei şi se ridicau la cer unde se stingeau. Cele de la mijlocul flăcărilor doar ieşeau, ca apoi să cadă pe pământ.
Atunci am asemănat focul cu Dumnezeu. Până la urmă, scânteile ar fi fost după "chipul şi asemănarea lui". Şi ar fi spus că lumea a început cu Dumnezeu, fiindcă el le dădea apoi naştere. Cine l-ar fi "aprins" atunci pe Dumnezeu?

Nu am mai stat să "filosofez" de ceva vreme. În seara aceea însă a fost minunat. Scânteile chiar sunt ca oamenii. Sau invers. Unii se ridică de jos, ca să ajungă jos. Altele se ridică de sus şi intră cumva în vârtejul celor de sus unde se ridică şi mai mult. Asta apropo de oportunităţi sau de noroc. Altele de sus, ajung jos de tot. Altele stau în vârtej mult timp, ca apoi să se ridice, să danseze singure unde celelalte nu se avântă, după care se sting foarte foarte sus. Poţi spune că de fapt scânteile întrec focul la capitolul ăsta. Ele se sting mai sus.
Dar focul le pare etern fiindcă de acolo vin ele...

Interesant. Toamna mă pune şi pe gânduri acum. Unele lucruri le-am realizat scriindu-le aici, nu în jurul focului.

Tot acum am realizat încă câteva lucruri. Poate efemere, precum scânteile focului, dar atâta timp cât "focul" minţii mele e încă printre aceste idei, e ca şi cum ar fi eterne, într-o "clipă" din Univers, cât reprezintă viaţa.

Să mai şi acţionăm, oricât de dezamăgiţi am fi. Poate ar trebui să facem din clipa asta ceva, nu să o risipim, după ce că e aşa de scurtă.

Nu zic să nu încercăm să ajungem sus, să nu ne prindem în alte vârtejuri de scântei, dar să nu fie unicul nostru scop să ajungem sus, fiindcă toate scânteile din câte am văzut au ajuns sus de unele singure, fără de alte scântei lângă ele.

Nu e mai bine să te stingi având încă o scânteie lângă tine, chiar dacă eşti cu puţin deasupra focului, ori chiar la mijloc?

Prea sus înseamnă singurătate. Dar prea jos înseamnă eşec. Mijlocul e o mare de scântei unde abia poţi să înoţi. Dacă te menţii undeva în aer, şi nu în miezul focului, ai şanse să priveşti ansamblul şi să te conştientizezi ca scânteie, chiar dacă în următoarea clipă, indiferent cât de lungă sau scurtă, vei muri.

Am pălăvrăgit destul?

Să zicem că poate e toamnă. Şi poate e un anotimp deprimant când te simţi singur... chiar şi când nu eşti.

Am de gând să mai stau şi printre alte scântei. O scânteie ce stă prea mult singură, am văzut eu că se stinge. Şi nu se mai aprinde niciodată.

Chiar nu merită să stai singur atunci. Străluceşte cât încă mai poţi...indiferent de anotimp.

Raluca Băceanu

joi, 4 august 2011

Costineşti 2011




Şi după 7 ani am văzut marea din nou... The end.


WTF?




Aşa ar fi trebuit să se termine... dar câte s-au întâmplat.... Şi sincer după ce am scris deja postarea de mai devreme, cu starea dobândintă atunci e cam greu să revin la nebuniile ce s-au petrecut la mare.

A fost superb. Cu excepţia faptului că a fost şi obositor. Am fost cazată lângă o discotecă, da, discotecă, nu club. ORIBIL! Muzica se termina cu 10 minute înainte să îmi sune mie ceasul de dimineaţă, la 5 jumate, fiindcă atunci mergeam la plajă. Deh, raze UV şi mai ştiu eu de care.


Fotografii? Păi destule. Fără număr.

Asta din dreapta e făcută în prima zi. Mi s-a părut mie interesantă formaţiunea aia din zid, sau ce naiba este. Vântul bătea destul de puternic dar lumea nu părea deranjată, chiar se bălăcea în apă după cum se vede. Eu singura în converşi, cu ceva negru pe mine, părul lăsat desfăcut, nu în bine cunoscutul moţ ce i-ar face concurenţă şi lui Pebbles, cum se obişnuieşte acolo.

Eu chiar şi în apă am stat cu părul desfăcut. Ceea ce a cauzat încreţirea lui la modul că părul îmi ajungea până la umeri şi era mai închis la culoare din cauza apei mării.

Întâmplarea mai puţin hazlie e că aparatul foto mi s-a defectat chiar înainte să plec la mare. Aşa că majoritatea fotografiilor este făcută cu telefonul mobil. Cealaltă parte este realizată având la dispoziţie nişte filmuleţe. Ironia face ca aparatul să filmeze în continuare, dar să nu fotografieze.

Întâmplarea cu adevărat amuzantă e că m-am îngrăşat în 8 zile 4 kilograme. Iar de marţi până azi am slăbit 3 kilograme. De unde deducem că marea îngraşă şi Bucureştiul mânâncă nu numai suflete ci şi grăsime.

Bine, în poza din stânga nu mă îngrăşasem încă.
Dar arăt oricum mai plină decât sunt în realitate. Şi poate şi ceva mai înaltă. Dar arăt chiar bine. Narcisismul ăsta. Faţă de fotografiile din postarea de mai devreme, când se vedea oboseala pe faţă, aici se vede o zgâtie de fată bucuroasă că e la mare şi că poate să facă ce vrea, că s-a rupt din monotonie, din lucru, din scris, din stat la taclale cu orele cu cine ştie ce amic sau amică. Aici am fost doar eu şi atât.

Nu am mai fost ştiută că lucrez ba acolo, ba acolo, ba că sunt scriitoare, ba că mai ştiu eu ce. Am fost o tipă normală, îmbrăcată sumar după care tipii salivau ca după o friptură.

Ceea ce m-a amuzat de data asta. De ar fi ştiut ei fraierii... Dar, a fost haios, chiar nu neg.
Ca să ajung la înălţime a trebuit să urc, dovada fotografia de alături. Dar marea se vedea excelent, chiar dacă pare murdară. Să o luăm aşa: era destul de întunecat în primele zile.
Abia din a treia zi a început să fie mai bine, mai cald.

Dovada e fotografia din stânga. Se vede după faţa mea că nu puteam să ţin ochii deschişi din cauza soarelui. Deşi fotografia e întunecată, da, cum aţi ghicit, e de la telefon...


În cea de mai jos se observă zâmbetul meu ce e mai mult un rânjet dubios. Din a patra zi până cam într-a 7 am radiat involuntar de fericire, de bună dispoziţie iar în majoriotatea fotografiilor din zilele astea am cam rânjit fasolea rău de tot.

Dar, ce să-i faci, dai vina pe mare pentru kilograme în plus, pentru bucurie, pentru îmbrăcămintea din ce în ce mai sumară.

În primele zile mă duceam îmbracată spre plajă, după am zis, "ce mama naibii?", mai ales că muream de cald până la plajă. Aşa că am început să umblu acoperită doar de un şal peste costumul de baie.


Şi a fost mai bine. Oricum toată lumea era destul de dezbrăcată, fetele făceau topless iar eu nu eram cunoscută prea acolo. Aşa că, ce să îmi mai

pese?

Desigur, am avut surpriza să găsesc persoane pe care le ştiam din vedere, iar pe facebook o puştoaică - ca să vezi ce ţi-e şi cu FB-ul ăsta! - că cică m-a văzut. Mesajul tare prietenos, la modul "Ralu!!! :D" Okay, Ralu îmi zic vreo 3 persoane şi acelea sunt surorile mele, acum să văd şi pe FB asta mi se pare puţin ciudat. Na, fanii... Acum fără să glumesc, tipa e ok, nu am nimic cu ea, nici nu o ştiu, nu o judec.


Trecând mai departe... şi la propriu şi la figurat.
Recognise this body? O-M-G, serios că nu ştiam că dacă te îngraşi arăţi AŞA.

Şi, fără să fiu narcisistă, arată chiar bine. De asta m-am şi decapitat. Arăt mult mai bine decât recunosc eu. Dar dacă îmi văd faţa, zic "nu, nu sunt ok, sunt aşa şi pe dincolo".

Vremurile acelea când încă îmi păsa că arăt mai ştiu eu cum, au cam trecut. Acum arăt bine... dar nu prea îmi pasă. Credeam, când eram mai mică, vezi-Doamne că dacă eşti frumoasă lumea te place. Vezi să nu, e cea mai idioată chestie. Lumea NU te place dacă arăţi BINE. Poate doar să pretindă... Bine, aici mă refer la o anumită categorie.
Like " That's why God gave me this body... because the soul will never be loved".

Fotografii sunt cam prea multe, puteţi să le vedeţi pe FB, că tot ne-a acaparat pretutindeni. Şi oricum, ce-i prea mult strică şi deja cred că vă miraţi de pozele astea. There are so unlike me, I know...

P.S Râdem, glumim, dar e cazul să ne apucăm de treabă. Dacă lenevesc prea mult, treziţi-mă! Vara se duce repede dar mintea tot la vară o să ne stea! Tz-tz-tz-tz...

P.S Am scos o fotografie. Mă enerva. Cei care ştiu cum arăt, ştiu şi fără pozele de aici.

Raluca Băceanu

Şcoala de Vară de la Sighet 2011

Iată-ne şi anul acesta la Sighet. Am promis că voi scrie părerile mele şi pentru anul acesta, mai ales că e posibil să fie ultimul pentru mine... deh, la anul e admiterea, nu mai am cum să ajung acolo...
Anul ăsta pot să subliniez vreo 3 chestii: am fost atentă la toate conferinţele - da, am reuşit performanţa asta!!! - mâncarea a fost muuult mai bună şi 3... nu mai era globul de îngheţată 50 de bani ci 1 LEU!!!

Lăsând gluma la o parte, anul ăsta am fost mult mai serioasă şi chiar am învăţaţ multe lucruri. Nu am de gând să o lălăi fiindcă nu ar avea rost. Ideea e că şcoala asta de vară nu e doar o simplă şcoală, e ceva mai mult. Voi aveaţi idee care e scopul ei de fapt? Să creeze o nouă elită, o nouă generaţie care să fie capabilă să ia frâiele politicii şi să facă ceva BUN şi DEMOCRAT din ţara asta.

Eu am realizat abia anul acesta. Nu e niciodată prea târziu. Anul trecut eram prea preocupată să... nu mai ştiu exact anul trecut la ce eram
atentă. Şi atunci am învăţat multe, doar că atunci mai mult mi-am făcut prieteni şi am tot... socializat.

Dar acum, sunt chiar bucuroasă că mi-am
sacrificat atâtea ore stând atentă şi ascultând întrebările
elevilor. A fost o experienţă ce mi-a dat forţă, dorinţa de a face ceva în România.
Acum, mai mult ca oricând sunt hotărâtă să urmez Ştiinţe politice la SNSPA şi să mă înscriu într-un partid politic. Chiar am de gând să NU stau cu mâinile în sân ori să îmi fac planuri că plec în străinătate. Şi ca să ce? Ce să se aleagă de ţara noastră? Nu dom'le, nu, eu RĂMÂN şi mă voi lupta să fac ceva bun, nu de mântuială.

Poate voi pleca din ţară cât să studiez, dacă voi avea ocazia, dar mă voi întoarce.

Trecând peste schimbările în mentalitate ce au survenit cât am fost la Sighet, acum voi trece la cele SPIRITUALE, căci, dacă vă mai aduceţi aminte, abia aşteptam să plec din Bucureşti pe la începutul lui iulie.

Pur şi simplu ştiam sau simţeam că ceva se va întâmpla acolo. Mă crezusem moartă spiritual de mult, dar am regăsit calea. Într-o zi am plecat câteva minute de la Memorial la Biserica Ortodoxă-Ucraineană, aflată la 200 de metri de Memorial. O colegă îşi cumpărase o carte mică de rugăciuni, ceva pentru "sporirea minţii" iar noi aveam examenul a doua zi. Mi-a spus să mă grăbesc că se închide la 9 biserica, aşa că am zbughit-o.

Nu era decât un preot în biserică şi se ruga. M-am simţit puţin prost pentru faptul că eram îmbracată cam nepotrivit. Aveam un tricou negru cu o trupa şi părul puţin răvăşit fiindcă alergasem. Am aşteptat ca preotul să se întoarcă dar am văzut că nu părea să mă observe.

Am început să mă rog şi eu, ca în vremurile bune... Şi la puţin timp, vreo 10 minute, s-a întors.
Şi am început să vorbim. Cine ştie blogul ştie că sunt interesată de ocultism, de tot felul de practici magice şi
ritualuri de curăţire. Doar că nu astea erau calea mea. Nici yoga, nici wicca, nici reiki, nici nimic. Ortodoxismul mi-a sărit în ajutor.

După discuţia cu preotul - nu pot să vă spun ce am vorbit, dar faptul că mi-a spus că nu e prea târziu, nici măcar pentru mine, m-a ajutat enorm - am simţit după vreo 5-6 ani că mă simt eliberată de toţi "demonii" posibili şi imposibili ce mă chinuiau.

Desigur că starea se prelungeşte doar prin rugăciune. Sunt în continuare depresivă, la fel cum mă ştiţi cu toţii, dar asta e deja ceva la ordinea zilei. Însă e MINUNAT să te simţi eliberat, fie şi numai pentru câteva momente de tot ce presupune lumea asta. Eu am numit-o "recea" sufletească, fiindcă pur şi simplu nu simţi decât o răcoare undeva în piept, în plexul solar. Nu simţi nevoia de mâncare, de oameni, de plăceri sau mai ştiu eu ce. Te simţi contopit cu ceva etern care chiar dacă pentru tine, o fiinţă efemeră durează o clipă, cât te poţi concentra, e ceva pentru care merită să trăieşti, mai ales având o viaţă aşa ca a mea, când orice clipă de linişte valorează pentru mine mai mult decât ar putea cineva care va citi rândurile astea, să înţeleagă. Pfiu, ce frază lungă. :)

Din punctul ăsta de vedere, la Sighet am avut o mare revelaţie. Hai două. Una, că vreau să fac ceva bun în politică, dacă voi reuşi, iar doi, că dacă voi crede în continuare, totul va fi bine şi orice s-ar întâmpla, ştiu că motivul este cosmic şi îl voi putea accepta.

Fotografiile sunt câteva, nu am stat să fac prea multe sau să stau la prea multe. Dacă mai fac rost, mai urc aici câteva.


A, da, şi tot pe această cale vreau să mulţumesc Anei pentru că m-a făcut să "recapitulez" câteva lecţii pe care le crezusem demult pierdute. Şi da, dacă păream o persoană pe faţa căreia se citea nelinişte, tristeţea, pesimismul care ruginea până şi sufletul, ei bine, nu pot schimba prea repede asta. Pe chipul meu se va vedea mereu că sunt în căutarea a ceva, iar dacă nu e Dumnezeu, fiindcă acum l-am regăsit, atunci va fi mereu altceva... şi altceva. Căutarea nu va lua niciodată sfârşit. :)

P.P.S Legenda: foto1 - Memorialul Vicitmelor Comunismului şi al Rezistenţei, foto2 - Raluca Băceanu şi Ana Blandiana, foto3 - Memorial, statuia conducătorului fără cap, foto4 - Ana Sturdz, Stephane Courtois (rectorul ŞColii de Vară de la Sighet) şi Raluca Băceanu, foto5 - cimitirul vesel, foto6 - Raluca Băceanu şi Romulus Rusan, foto7 - Raluca Băceanu, Dan şi Lia Perjovschi). Mulţumesc pe această cale tuturor dar şi celor cu care nu am apucat să fac o fotografie dar cu care am dezbătut subiecte interesante.

Raluca Băceanu



vineri, 22 iulie 2011

Încă două...

M-am cam luat cu treaba, tot timpul sunt plecată şi am cam uitat să anunţ şi aici ce am mai publicat şi unde.

Aşa că vă anunţ cu bucurie că am apărut în Luceafărul de dimineaţă, numărul 32, povestirea Om de companie:

Şi Game over, în Gazeta Sf:

Sunt fericită din punctul ăsta de vedere. Măcar pe plan profesional să fiu împlinită. Şi desigur, spiritual.

Voi reveni peste o săptămână şi vă voi povesti cum a fost şi la Şcoala de Vară de la Sighet. Cea mai mare revelaţie am avut-o acolo. Am găsit Calea, the real way to go, cum ar spune... cineva. Dacă mai demult nu ştiam ce caut şi de ce, acum am găsit şi mă bucur că am înţeles ceva ce îmi fusese cândva luat. M-am întors de unde am plecat acum mult timp... And The Grace is still there, thank God.

Aşa că vă las şi vă mulţumesc. Atât pot să fac şi eu.

Raluca Băceanu

sâmbătă, 9 iulie 2011

Fresh new start

Prin absurd, să zicem că-s mai bine. De fapt, chiar sunt ceva mai bine. Faţă de perioada 21 iunie-8 iulie. Azi sunt chiar ok... cu excepţia faptului că nu sunt, dar vreau să fiu...

Mâine plec la Sighet. Probabil vă aminţiţi postarea de acum un an, când am scris ce am făcut, ce mi-a plăcut şi ce nu la Şcoala de Vară de la Sighet.

Iar acum mă reîntorc. Pentru îngheţată, desigur! Şi pentru ce se va discuta la conferinţe, evident!!! Nu sunt chiar aşa de disperată! Dar îngheţata aia, merită! SERIOS CĂ DA!

Aşa că acea îngheţată îmi va revigora tot trupul şi sufletul. O aştept de un an. Da, pe ea. Şi locul... dacă stau să mă gândesc. Şi faptul că merg cu trenul vreo 15 ore mă revigorază.

Abia aştept. Să scap de Bucureşti şi de tot ce e aici, de ce mă face să mă scurg, să mă pierd pe mine însămi. E oribil sentimentul. Când acasă nu mai pare acasă, când propria inimă te acuză de tot felul de lucruri... şi când mintea dă vina pe inimă. Sucks...Really...

Ochii care nu se văd se uită. Dar e posibil ca acei ochi să apară exact acolo unde nu mă aştept... la un moment dat. Şi atunci, ce voi face? Mă voi lăsa iar prada unor sentimente care îşi iau "seva" din hormoni? Pentru că pentru mine, iubirea nu e decât o simplă reacţie chimică în organism, iar eu vreau să nu mai am de-a face cu "elemente" ca afecţiunea şi mai ştiu eu ce. Deşi vreau... dar e mai bine să îmi ascult sufletul. Chiar dacă până la urmă sunt om, şi voi cădea pradă acestor reacţii chimice.

Dar până atunci am de gând să mă relaxez la Sighet, să mănânc ca o nesătulă două feluri de mâncare plus desert, cum acasă nu am răbdare să îmi fac. Pac, o felie de pâine şi şuncă, şi gata masa. Pac, un castron de lapte şi puţine cereale. Dar nu mâncarea ce e acolo. Poate că am râs eu puţin de ea, dar îmi lipseşte. Era chiar bună. Şi a fost prima oară când am mâncat trei mese pe zi, trei da' sănătoase nenică, nu şase ca acasă, şi vai de mama lor, doar pentru că nu am eu idee să gătesc, şi nici nu încerc.

So... Sigheeeet! Fresh new start. Abia aştept îngheţata, Doamne!

Vă pup şi aveţi grijă de voi. Nu vă jucaţi cu chimia, că vă treziţi cu tot felul de combustii! PA!

Raluca Băceanu

miercuri, 22 iunie 2011

Dragostea durează 212 mesaje

Din categoria personalo-penibile.

"Ştii cât doare?" Asta mi-o tot repeta I. Nu îi dau numele. Dar e o fată. Şi suferea. Şi credeam că o înţeleg. Doar că abia acum o pot înţelege în adevăratul sens al cuvântului.

Şi doare. Doamne, cât poate să doară. Nu aş fi crezut că ar putea să doară atât de tare. Pentru, relativ, atât de puţin. Nu ştiu ce forţă incredibil de diavolească mă ţine în viaţă. Ar trebui să mă evapor de la cât doare. Atât de tare încât nu pare real.

Şi e al dracului de real. "Suferinţa e singurul lucru care îmi mai aminteşte de el". Sau " suferinţă, hrana mea zinică".

Mă gândesc. Să fiu o jigodie de acum încolo cu toţi, pentru că merită, şi pentru că ăsta e de fapt singurul lucru pe care îl merită din plin, să fac ce mi s-a spus să fac de vreo 17 ani, să îi distrug, ori să cred în continuare în iubire... Nu ştiu ce să fac.

Ce e cert e că doare. Şi nu se mai termină. E de ordin prea mare ca să conştientizezi. De parcă durerea îşi ia tot ce are nevoie de mine, iar eu, ca un astru, ca ceva divin, mă scurg pentru durere. Să fie scopul meu, final? Durerea?

Nu va trece. Niciodată nu trece. Doar adoarme. Şi acum s-a trezit şi îmi spune că îi e foame. Şi ce flămândă e... Aş vrea să o ucid şi să rămână puţinul ce a fost frumos... şi imaginar de real. Ori real de imaginar.

Dă-mi o palmă. Poate aşa mă trezesc. Sau iubeşte-mă. Şi te voi urî cu toată iubirea mea.

Nu concep ca cineva să sufere atât de mult. Serios că nu. Sunt egoistă până şi în suferinţă. Dar suferă şi alţii.

Ştii ce mă întreb... ar fi fost totul perfect. De ce nu a fost totuşi? Şi o simţeam, dar mă minţeam în continuare. Conflictul acela... între minte şi inimă.

Măcar ştiu că acum nu va mai fi o inimă, şi deci, niciun conflict. Dar tot e ceva acolo. Pentru că doare. Şi e undeva în piept, în suflet, de parcă aş fi pierdut ceva, deşi, practic, nu am pierdut nimic.

Poate doar sentimente. Date pe degeaba cuiva care le merita dar care nu le voia de fapt cu adevărat. Fiindcă îi era teamă. De ce... idiotul.

Oricum, alternez între a privi în gol, între a rămâne fără lacrimi, între a vorbi cu cel mai drăguţ băiat pe care mi-a fost dat să întâlnesc - şi care, culmea, a apărut exact ieri, când eram praf şi pulbere - şi a încerca să scriu o postare, cu gândul că mă descarc.

Dar nu mă simt în stare nici de asta. De nimic. Fiindcă doare şi nu am pic de morfină. El era morfina. Iar aşteptarea rugina.

Dacă stau să mă gândesc, fiecare clipă departe de el era un chin. Iar speranţele gloanţe. Care muşcau adânc din inimă, din suflet. Însă când îl revedeam, totul era bine. Şi parcă uitam de durere.

Durerea a fost acolo din prima clipă. 29 aprilie 2011. Nu uit niciodată datele. Undeva în jurul orei 4 jumate, 5 fără un sfert după-amiaza. Şi cumva, la prima privire, mi-a săgetat un fel de venin în inimă, care a început de atunci să îşi facă efectul. Tot ce am scris din ziua aia, a avut legătură cu el. Şi va avea toată viaţa mea.

Între a nu suferi şi a suferi ca acum, aleg durerea. E un fel de sado-masochism spiritual.

Suferinţa nu ne face artişti. Dar ne dă o scuză. Ce-i drept, patetică, dar...

Tot aştept ceva. Din nou. Şi simt ca şi cum aş fi în pragul unui colaps. Şi nu mai pic. Vreau oare să pic? Nu m-ar ridica nimeni. De ce ar face-o... trebuie să mă învăţ minte. Dar merit? Nu am făcut nimic ca să merit atâta durere.

Nu mai am sens. Rost. Scop. De ce să mai lupt când deja a luat sfârşit războiul ... Aşa, degeaba?

Presupun că mă voi zbate în continuare. Până când ciorile îmi vor devora leşul. Să înceapă cu ochii, ca să nu mai văd suferinţa. Apoi sufletul, ca să nu mai simt. Apoi totul. Până la conştiinţă, ca să uit de mine, să uit că am existat.

" Cât timp vei exista, voi exista". Am încetat din a mai fi. A rămas epava. Dacă eu sunt o epavă, atunci şi tu ar trebui să fi.

Nu, tu erai deja...

Şi cât doare. Nu există termen de comparaţie. Cum nu există leac. Iubirea nu are leac, cum nu avea nici motiv.

Voi muri încet-încet. Voi rămâne o pitică albă. Azi a fost ultimul meu răsărit. Ca să apun fără sfârşit.

Raluca Băceanu




luni, 13 iunie 2011

Oglindirea



Mă aşez şi-ncep să-mi privesc chipul din oglindă

Ce se uită înspre mine parşiv şi plin de scârbă,

Îmi rânjeşte cu nişte dinţi mari şi albi ce vor să sfâşie

Tot ce-a mai rămas bun şi pur din mine.

Îl privesc de-atâta timp, încât simt că ameţesc

El tot mă fixează cu nişte ochi negri ce parcă moarte îmi doresc.

Îşi dă capul pe spate şi-şi flutură vâltoarea de bucle ruginii,

Încearcă să mă vrăjească şi să mă înhaţe cu ghiarele-i cenuşii

Dar se lovesc de reflecţia mea în a ei realitate

Degeaba încearcă să mă tot doboare, nu-i reuşeşte.

O văd cum se calmează şi mă priveşte lung,

Am senzaţia că deja vede prin trupu-mi,

Îi văd ochii cum îi devin roşiatici şi scânteiază

Apoi îmi aud râsul strident şi o greutate mă apasă.

Sunt eu, de dincolo de acea oglindă, tot eu

Însă diferită prin realitatea oglindită

Nu sunt cea dulce şi mereu săritoare

Devin acră şi chiar... e de mirare!

Întind mâna spre ea, ce cu ochi timizi mă priveşte

O ating, mă atinge, apoi străluceşte

Îşi duce ochii în pământ, inspiră adânc, apoi iar mă fixează

Suntem două şi una, preschimbându-ne mereu una cu cealaltă

Iar acum eu sunt cea care o hipnotizez pe cea mult mai slabă.

Ne zâmbim reciproc, ne ridicăm şi ne fluturăm iar părul agale,

Îi fac cu ochiul iar ea mă sărută, gata, suntem pregătite de luptă.


10 iunie 2011

Raluca Băceanu

Sursa.

marți, 7 iunie 2011

Fum. Febră. Şi răbdări prăjite


Cam asta sunt eu de vreo câteva zile. Deşi starea propriu-zisă a început acum vreo 3 săptămâni, sau 4, când toate energiile, dar toate nenică, au luat-o razna.
Ideea e că m-am concentrat atât de mult să fac un bine, că mi-am dat eu peste cap forţa vitală ce acum nu mai este unde ar trebui să fie.
Şi, colac peste pupăză, o parte considerabilă din puţinul ăla cu care am rămas am avut grijă să se ducă la cine avea nevoie de el. Sunt altruistă, dau dacă am, doar că nu mai aveam nici eu. Persoana s-a făcut bine, parţial, dar nu din energia mea, cred că am luat puţină ,,mană" şi din jur. Deh, că tot e soare, să-l secăm pe el de energie că are mai multă ca mine.

Iar acum, abia dacă mai văd o cale de scăpare din fumul asta gros, ce mă învăluie ca o ceaţă puturoasă şi verzuie. Sunt sleită de putere, abia îmi mai ţin ochii deschişi. Şi la propriu şi la figurat. Dar nu e nimic, dacă aşa e să fie, să fie. Să nu plângeţi după mine. Ori îmi revin, şi voi fi mult mult mult mult mult mai puternică, ori pic şi acolo rămân. A doua variantă e cam prea tragică, aşa că mă opresc la prima. Cel puţin în mod conştient. Că mai adânc în mintea mea, ambele au o probabilitate egală.

Mă simt groaznic de rău. Asta pentru că am răcit, deh, dacă nu e energie, nu e nici scut. Iar când nu am scut, sunt atacată de peste tot de chestii văzute sau nevăzute. Din nou, şi la propriu şi la figurat.

Nu mi s-a mai întâmplat niciodată ca toată energia să mi se ducă la extremităţi, de parcă CERE să fie dată altuia. Niciodată. Iar acum sunt toată rece, deşi frig, iar de palme, să să mai zic: ard. Tot mă gândesc, oare e posibil să iasă şi fum din ele? Pentru că nu înţeleg cum mai rezistă, bietele de ele.

Şi, desigur, având o minte cu o logică puţin altfel decât a celorlalţi omuleţi de pe planetă, eu din asta înţeleg că trebuie să fac cumva să îmi readuc energia în organism şi să nu o mai las în extremităţi. Cum să fac asta? Să nu mănânc, oricum orice îmi face silă, să dorm mai mult decât e indicat, să fac tot felul de tâmpenii în speranţa că energia aia, în felul ăsta, autodistrugând ceva, să se ducă unde e nevoie de ea.

Dar nu se duce. Şi mă îngrijorează teribil asta. Nu ştiu ce să mai fac cu ea, cum să o mai eliberez. E groaznic groaznic. Ca niciodată. În plus, sunt pentru a nu ştiu câta oară tristă şi dezamăgită.

Nimeni din cei pe care îi vreau alături nu se sinchisesc să mă ajute. Paradoxul e că cei care vor să mă ajute, mai rău fac, aşa că par o mare nesimţită când trebuie să fiu sinceră şi să le spun ,, sorry, dar chiar nu ai cu ce să mă ajuţi".

E greu, foarte greu. Am eliberat ceva şi nu ştiu cum să îl readuc la starea iniţială. E posibil, oare, să fie un fel de nouă etapă? În toată treaba asta cu energiile, cu mana, cu puterea? Să primesc mai mult ca să ce? Sau să trebuiască să o modelez eu, să o ghidez eu? Păi... Doamne, e cam complicat. Am ceva mult, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece dar nu ştiu cum. CUM?!

Mă întreb dacă o avea vreo legătură cineva în asta, sau ceva. Vlad? Tu pe unde umblii când am nevoie de tine? Prin astral? Întoarce-te...

În sfârşit. Am multe de rezolvat, de făcut, de îmbunătăţit. Dar mai întâi stric. Şi nu fac prea bine, dar, asta e.

A, încă o chestie. E posibil ca iubirea să anime nişte energii bizare? Ori să le creeze? Eu nu ştiu, iar dacă aşa ar fi, aş fi în mare încurcătură. Nu simt ceva diferit în legătură cu asta, ci doar că mă seacă.

El mă seacă. De nervi, nu de energie. Deocamdată. Sau, cine ştie. În fine. Energiile astea mă calcă pe nervi. Şi scuzele patetice împreună cu o afecţiune umbrită de individualism. Când voi fi eu principalul scop? Când nu o să îmi mai pese mie.

Sau... când eu nu voi mai vedea totul ca pe un joc, va începe El să vadă totul ca pe un joc. Atunci, să nu-l mire dacă îi voi spune şi eu ceva de genul ,, poţi să mă iubeşti, nu mă deranjează, dar să ştii că o faci pe propria răspundere". Sunt sigură că nimănui nu i-ar pica bine.

Şi tocmai mi-am dat seama cât de rece pot să fiu de fapt pe interior. Să fie lipsa energiei? Sau lipsa sentimentelor? E mult gol, atât. Şi eu încerc să îl umplu cu ceva rău ca să fie dat afară de propria mea putere. Am mai spus asta şi mai sus, ştiu, dar trebuie să o spun ca să mă conving. Aşa deci.

Acum, dragii mei, ascult Muse până la extaz, plutesc în fum până la agonie, şi mă hrănesc cu răbdări prăjite. De orice fel. Febra? E şi ea acolo. 39 sau 40 cred. E posibil să ai 42 fără să mori? Mă întreb şi eu aşa, că la mine arată limita acolo. Oau, îţi dai seama, 42. La 42 fierbi sau ce? Săracul sânge.

Trecând peste detaliile ,,sângeroase" - glumiţă de interior - revin la ce mă frământă. Pardon, la ceea ce mă frământă.
.
.
.
.
Ce să fac? Am nevoie de energia mea acolo unde trebuie! E posibil să rămâi fără? Pentru că am folosit-o ani de-a rândul pentru toţi, mai puţin pentru mine... Eu a cui energie să o iau? Mai ales că se pare că am cam rămas fără combustibil...
Raluca Băceanu

sâmbătă, 4 iunie 2011

Furtuna

Norii se adună şi încep să se-negrească,
Se încruntă furios, trosnesc şi luminează
Nu vor să se-astâmpere, parcă vor să mă vrăjească
Însă ştiu că asupra mea este El şi mă veghează.

Vântul mă învăluie, mă trage şi mă izbeşte,
Nu vrea să-mi dea pace, deodată îmi vorbeşte.
Nu vreau să-l aud, mă sperie, vreau să dispară
Strig disperată cu lacrimi în ochi, ca El să apară.

Ploaie şi grindină se aruncă asupră-mi, din văzduh
Pace nu vor să-mi dea, voiesc să îmi strivească
Şi ultimul meu gând şi dor, şi însuşi duh
,,Vino şi ia-mă", Îi spun, atât dorea, să mă stârnească.

Un fulger mă încălzeşte, devin lumină,
Mă ridic cu vântul la cer, încet-încet,
Iar ploaia şi grindina acum trec prin mine
Nu mă mai opresc, şi-L văd, am ajuns la El.

3 iunie 2011
Raluca Băceanu


P.S Dacă înainte parea că simt ceea ce scriu, ei bine, acum, poate mai mult ca niciodată simt, pentru că există şi un fond. Mulţumesc pentru că-mi hrăneşti creativitatea. Sper să îţi placă.
P.P.S E genul de poezie ce trebuie citită de mai mult de două ori. De fiecare dată pare să spună altceva.

marți, 24 mai 2011

Îngrijitorul

Nici ea nu mai ştia de când stătea închisă acolo
Privind spre lume, spre viaţă, simţind amărăciune
Degeaba spera, îşi punea dorinţe, tot cerea o minune,
Căci timpul, locul şi ea însăşi îi privau viaţa
De tot şi de nimic, de suferinţă şi de iubire.
Ea nu putea fi capabilă decât de un imens gol stăruitor.
Prin sticla prăfuită de timp şi de amprente,
Vremea i se scurgea spre nicăieri, rapid şi fără sens.
Era prea preţioasă, un obiect de artă neînţeles
Ce era tot admirat, iubit şi venerat...
Dar atât, fiindcă nimănui nu-i păsa ce e dincolo de sticlă.
Vedeau valoarea, simţeau emoţia, dar asta, nu conta.
În van erau toţi acolo, privind consternaţi
Nimic nu o putea face să fie şi să simtă că e vie.
Un obiect preţios, dar doar atât, incapabil de sentimente
Dar care tânjea la ce se găsea dincolo de acea lume.
Într-o zi, fără ore, fără clipe, a sosit. A sosit el să o scape
De povara transparentă, ce-o închidea, o distrugea...
Era doar, îngrijitorul, ca s-o mute iar din loc. Dar unde?
A dus-o într-o pivniţă, i-a luat chiar şi ce n-avea.
Cine ştie cât timp a trecut, unde şi pentru ce
Ea privea fără direcţie, tot în gol, sperând intens,
Dorind ca el să apară iar, să o mângâie, să îi vorbească:
,,M-am întors, dulce podoabă, ce ca o icoană-mi eşti,
Mă rog ţie, draga mea, să mă scapi de chinul ăsta!"
,,Dar ce chin?" îl întreabă ea cu o voce tremurândă.
,,De suferinţă şi de viaţă, căci viaţa este crudă;
Suferinţă, nimic bun, doar durere şi doar lacrimi
Scapă-mă tu, sfânto, de tot ce-i rău, ia-mă de aici!"
,, Nu pot, sunt doar...un obiect, nu am putere,
Nu am viaţă, nici noroc, sunt doar a ta plăsmuire.
Tu să mă iei de aici, tu să mă scapi de acest gol,
Fă-mă să simt viaţa şi să trăiesc prin tine.
Dă-mi un sens, chiar de-ar fi să-mi distrugi podoaba
Nu o vreau, nu de ea am nevoie ci de fiinţa ta vie!"
Iar îngrijitorul începe a plânge fără oprire,
Lacrimile îi cădeau drept peste obiectul neînsufleţit
Iar acestea, suflu i-au dat şi de-ndată-a devenit
O fiinţă, un trup şi-un suflet, din lacrimile lui sincere.
Dar cu suferinţă a luat naştere şi tot la fel a şi rămas
El a plecat şi-a lăsat-o iar singură, să aştepte...
Să aştepte....

24 mai 2011
Raluca Băceanu

miercuri, 18 mai 2011

Alpha

Din categoria personalo-penibile.

Ce e cu Alpha? Să zicem că e... ceva.

Să vă povestesc cum a început totul...

În noaptea dintre anii 2009 şi 2010, a fost lună plină. Dacă îţi puneai o dorinţă exact la ora 12:oo, aceea mai mult ca sigur se împlinea. Şi chiar de spui că-i o prostie, să ştii că e de ajuns să crezi.

Bun. Mi-am notat pe o hârtiuţă dorinţa, ca să o am mereu la mine şi am ascuns-o în blugi. Am încercat să o formulez cât mai simplu ca să nu existe dubii. Şi aşa Universul e complex, nu era nevoie să fie şi dorinţa mea prea complicată. Dar cu cât ceva e formulat mai simplu, cu atât devine mai interpretabil. Iar dorinţa mea nu cuprindea şi data când aş vrea să devină realitate, ci era o formulare asemănătoare cu " vreau să...." nu când sau cum.

Mai departe. Am aşteptat un an întreg. Şi a naibii să fie de viaţă şi de circumstanţe, până în seara de 31 decembrie 2010 nu am crezut că se mai împlineşte. Dar, am avut senzaţia că s-a împlinit cumva... deşi nu îmi arăta nimic asta, absolut nimic.

În ianuarie, februarie, martie, şi cam toată luna aprilie am fost nu dezamăgită, ci aproape distrusă pentru că am crezut în ceva iar acel ceva nu a apărut. Oarecum, îmi pierdusem speranţa şi mă gândeam că nu merge treaba asta cu dorinţele...

Până acum. Şi îmi vine să îmi dau cu pumnii în cap pentru că nu am realizat că de fapt dorinţa devenise realitate, doar că, fără ca eu să ştiu.

Cum naiba vine asta? Stau şi mă întreb şi acum. De ce aşa?

Probabil te întrebi ce dorinţă a fost aia, de circumstanţele îndeplinirii ei nu mă vizau şi pe mine, cel puţin, până acum câteva săptămâni...

E incredibil cum Universul le ordonează. Dar cine îşi închipuia că exact aşa? Eu încă mă simt ca după un şoc. Tremur. Simt palpitaţii. Din alea nasoale.

Duminică. Lună plină. Sau aproape plină. Nu am dormit decât două ore, iar luni la liceu am fost un zombie. Totuşi, starea foarte apropiată de una de parcă aş fi fost sedată, m-a făcut să îmi dau seama că ceva se potriveşte, dar încă nu ştiam ce. Tot ce avea legătură cu capacitatea mea "empatică" şi de vindecare a luat-o razna. Cine ştie, cunoaşte... Mi-am luat un energizant. Gaz pe foc, ăsta a cam fost efectul...

Marţi. Aceeaşi poveste. Acelaşi energizant. M-a moleşit de data asta. Aceleaşi palpitaţii şi stare de rău.

Miercuri. Adică azi. În sfârşit am găsit legătura. Iar la început, idioată ca mereu, m-am gândit DE CE DRACULUI? CUM DUMNEZEU? Apoi răspunsul, la fel de inocent ca buclele mele moi şi roşcate, mi-a răsunat în minte cu o voce necunoscută: pentru că TU ţi-ai dorit asta, AIURITO! Ai uitat de la mână pân' la gură că tu ai vrut asta?

Acum. Am dat-o în bară. Mai rău e când nu îţi dai seama de un lucru, că e ceea ce e, deşi îl ai în faţă, şi... îl dai dracu', îl respingi, pe scurt, nu dai niciun ban pe tot ceea ce îţi spune.

Mi-am respins dorinţa. Propria mea dorinţă. O vreau înapoi. Universule, de data asta nu mai dau greş.

Nu voi spune ce e cu Alpha de fapt. E de ajuns să ştie o singură persoană. De fapt, două. Dacă îşi va da seama. Şi e posibil să îşi dea seama. De data asta blogul e ca o carte deschisă. Pentru că îl ştie. Îl citeşte. Îi place. Se regăseşte în ceea ce spun. Şi sigur va zâmbi. Şi la fel de sigur va avea iar un flash.

Singura chestiune pe care nu o înţeleg... era acolo în tot acest timp... de ce nu l-am văzut de la bun început?!

Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase