luni, 31 ianuarie 2011

Diva? C'mon...

,,O vezi?" ,,Uhm... da!" ,,Ea e!" ,,Da, EA e!"
Asta acum vreo două sau trei luni, în troleibuz, două fete discutând. Privind spre mine...Okay, poate mi se pare.
Azi.
,,Ai văzut cine e:O?" ,,Cine mă?" ,, E Raluca Băceanu!" ,,:O, da, ea e!"
Mda, şi de data asta nu mi s-a părut. Nu eram singură, a auzit şi persoana de lângă mine, care mi-a confirmat bănuielile.
???
Unde? Tot în troleibuz, aproape de casă, două puştoaice la vreo 13-14 ani vorbind şi aruncând priviri mirate spre mine.
What's happening? God, de unde mă ştie lumea? Să fie blogu', să fie pentru ca am publicat în 2009 o carte, să fie pentru că scriu pentru Teen Press ori mă ştiu de pe Facebook?

De unde fraţilor şi de ce? Devin cunoscută şi nici măcar nu realizez. Data viitoare când mai ies, voi încerca să arăt mai bine... că, deh, poate nu vor mai discuta două fete, ci doi băieţi:)). Who knows...

Raluca Băceanu

vineri, 28 ianuarie 2011

Moartea nu-i un joc


Mormântul alb şi gol
O aştepta încrezător,
Căci şi ea şi-l dorea
Benevol.

Mi-e greu să-ţi spun,
Iubite, cât de greu...
Ştiu că de-aici pleca-voi
Curând.

Îţi aud strigarea,
Gustându-ţi disperarea,
Dar îmi doresc,
Visarea.

Mirosul putred, dulce,
Deja mă ameţeşte.
Mai sunt aici?!
Dar nu...

Pumnii răsunau bătând,
În locul mic şi strâmt.
Moartea nu-i un joc,
E doar un vis urât.

Raluca Băceanu

marți, 25 ianuarie 2011

Duet sentimental



Înainte de a citi poezia, intră mai întâi aici, şi ascultă melodia asta.

Iubire mică blondă,

Ce-mi apari ca din neant,

Privirea-ţi de pantă,

Fixându-mă ca o panteră ce-i gata...

De atac.

În gând cobori

Să-mi faci culoare

Prin vânt presărat cu inimioare.

Ele ard în văpaia sorţii,

Şi ne ating în miezul nopţii.

Pe-o pală rece de vânt iscoditor,

Îmi ridici iubirea de pe-un piedestal

În a ta dulce, credulă simţire,

Ce pare-a fi doar un infim,

Ciudat, complex mental.

Clătinată pe-o bară rece,

Stau atârnată cu părul în bălţi

Aşteptând ca cineva să-mi picteze

Complexitatea blondă...

În picături de foc.

Picătura de foc ţi-a îngheţat privirea,

Ce pe ascuns, mişelesc, abia suspina

La ai mei ochi ce-ţi strigau cuvinte încâlcite,

Răsfirate printre voioase, vorbe vexate.

Importanţa topirii îşi exercită,

Asupra trupului meu, efectul

Vibrându-mi stabilitatea verticală,

Privindu-te pe tine

Cum mă ataci cu vorbe goale.

Mă îmbraci totuşi cu ambiţie

Dovedindu-mi iubirea-ţi,

Ce-mi acaparează orgoliul

Din eterul cel dintotdeauna,

Albastru, gol şi rece.


Poezia este scrisă de mine şi Bianca, dar vă lăsăm pe voi să vă daţi seama care strofa e a cui...

joi, 20 ianuarie 2011

Fără culoare

Mă vezi? Îmi poţi susţine privirea? Dacă da, atunci ce întrezăreşti? E ceva acolo? Ce sentiment îţi produce felul în care şi eu la rândul meu te privesc?

Dacă o fac... Pentru că, vezi tu, eu nu îţi pot susţine privirea, fiindcă nici măcar nu te văd, nu te văd cum te vede o persoană normală; eu te voi vedea mereu cu alţi ochi. Căci, să ştii că am nişte ochi diferiţi. Felul în care te văd pe tine este diferit de normal. Şi nu numai pe tine, ci lumea întreagă, pomii, cerul şi culorile.

Sunt fericită când ştiu că mă apropii de percepţia celorlalţi, atunci când te văd bine. Dacă ai ştii cât de fericită. Dar asta se întâmplă doar când îmi schimb dioptriile realităţii prăfuite şi mioape cu altele mai puternice, mai curate... dar şi ele se prăfuiesc.

Nu sunt ele de vină însă. Ochii înşişi sunt prăfuiţi de trecerea ireversibilă a timpului. Ştii... pentru mine timpul nu vindecă răni, ci le agravează. Ai idee cum e să trăieşti, zi de zi cu povara de a ştii ce te aşteaptă? Şi nu e o chestiune de mai devreme sau mai târziu. Se întâmplă deja, de vreo 13 ani. Da, ai observat bine. Timpul e nemilos cu mine. Nu îmi oferă prea multe, doar speranţe inutile, doar o teamă imuabilă ce îmi devorează şi aşa puţinul optimism rămas. Dar încă există, şi atâta timp cât există, speranţele nu-s toate inutile. Sper.

Dar adevărul e unul singur. Percepţia pe care o am asupra lumii e atât de deformată faţă de a oricui altcuiva... deşi eu nu am cum să ştiu asta. Reprezintă doar vorbe goale deoarece nu ştiu cum e să văd cum o vezi tu. Nu îmi pot imagina lumea altfel decât o simt eu. Dar am auzit că nu e aşa. Oare e mai frumoasă, oare e mai sigură... Nu ştiu. Dar cu siguranţă e mai clară.

Am auzit cum că totul ar fi mai intens în culoare şi în vibraţiile luminii. Nu doar umbre şi nuanţe de maro şi gri. Oare cum arată de fapt verdele crud, ori acel portocaliu delicios de la apus, şi căldura lui ce îţi face inima să tresară? Ce e un curcubeu de fapt? Eu cunosc doar ceea ce rezultă din amestecarea tuturor culorilor, şi anume albul indiscutabil al luminii. Pe ea sunt mândră să o cunosc. O, atât de bine o cunosc. E mereu în câmpul meu vizual şi doar cu ajutorul ei îţi pot observa conturul. Fără ea, ar fi ca şi cum nimic nu ar exista. Dar şi tu ştii asta. Însă nu cred că ai apreciat vreodată lumina atât de mult ca şi mine. Ori culorile, felul cum lumina le face să scânteieze. De fapt, sunt sigură de asta. Niciodată nu cred că ai stat mai mult de câteva minute să observi frunzele unui copac, încercând din răsputeri să surprinzi orice detaliu, sau, ca în cazul meu, fiecare ramură şi rămurică în parte, vrând să îţi dai seama ce face ca acele umbre să se formeze. Să fi fost frunzele, să fi fost de vină distanţa sau doar... praful din ochi.

Iar atunci, privesc prin cealaltă dimensiune a realităţii. Şi atunci realizez că simt altfel ceea ce văd, printr-un simţ ce se împarte în două: percepţia bună, normală, asemănătoare cu a celorlalţi, şi cea specială, prin care ceaţa... mă împiedică să te disting.

Cu timpul, ştiu că ceaţa va deveni din ce în ce mai supărătoare. Umezeala lacrimilor şi transformarea ceţei într-un văl alb- sidefiu, mă va împiedica la un moment dat să te mai zăresc. Abia te voi mai remarca dacă te vei nimeri într-o mulţime. Îmi vei părea o simplă siluetă intangibilă. Mă voi speria atunci când îmi voi da seama că tu eşti de fapt. Ştii de ce mă voi speria? Nu de văl, ci de mine însămi. Vei mai fi acolo tu, să mă ajuţi?

Constat că momentul e pe cât de inevitabil, pe atât de dureros. Şi moartea e inevitabilă, dar totuşi nu ne simţim neputincioşi de-a lungul vieţii din cauza asta.

Eu mă simt neputincioasă, poate mai mult ca oricând. Pierd pe zi ce trece lucrul la care ţin cel mai mult.

Ai măcar idee de ce presupune modul în care eu zăresc lucrurile?

Tu ce ai face în locul meu? Ai fi speriat? Mai mult de atât, înfricoşat? Sau nici una, nici alta.

Cert e că niciodată nu vei înţelege. Nimeni nu o va putea face, nimeni nu a făcut-o până acum, aşa că mă îndoiesc că situaţia se va schimba.

Te întrebi acum dacă m-am obişnuit? Nu, nu te poţi obişnui cu gândul ăsta atroce, cu aşteptarea... ştiind că nu poţi face nimic... niciodată.

Când şi lumina se va pierde în hăul fără de sfârşit, când nu va mai rămâne nimic de contractat, de privit, de simţit, ce vei face?

Mă vei lăsa să mă pierd într-o lume fără lumină... fără scop... fără culoare?

miercuri, 19 ianuarie 2011

Picură iubire


Din balta de sânge albastru,

Răsare o inimă de gheaţă,

Ce din visul măiastru,

Pare doar o iluzie hoaţă.

Nici că a fost, nici că va fi,

O fantasmagorie a suferinţei.

Căci fata morgana pe trepte

Îşi picură iubirea din vene...

Iar trandafirul magic, învăluitor

Îţi va străpunge răceala atât de uşor...

Pe când nici nu-l vei fi văzut,

Te va surprinde tăcut.

Ea dispare, a fost acolo vreodată?

Nu vei ştii, dar pentru întâia oară,

Vei picura iubire în a ta...

Dulce, sublimă... vioară.

Raluca Băceanu

duminică, 16 ianuarie 2011

Inima de Sticlă


Read this first: Inima de gheata.

Am avut odată o inimă normală, ca a fiecărui om. Şi tresălta de fiecare dată când îl vedea pe el, dar timpul a trecut iar inima a început să se transforme într-o inimă de gheaţă. Dar nu a fost o soluţie prea bună. Gheţa se topeşte, îngheţă la loc, se crapă, dispare, înţeapă, e rece.

Inima de sticlă... E poate mai rece, mai grea. A fost rezistentă la căldura lui. Dar la focul cel din
urmă a fost topită, deformată, abia de mai există. Nu mai bate, nu mai simte nimic. Dar e topită de fiecare dată când focul din ochii lui o săgeteză. Şi nu rezistă. Oricât ar vrea, nu poate.

Gheţă, apoi sticlă... Câte lovituri mai trebuie să îndure pentru a se transforma din nou? Dar în ce? Ce e mai rezistent decât sticla? Chiar de ar fi din fier, ar rugini, ar crăpa iarăşi, la fel s-ar întâmpla chiar dacă ar fi din orice alt metal. Orice are un punct de fierbere, chiar şi o inimă din cel mai puternic metal sau aliaj existent.

Dar, o inimă de piatră? Pentru că deja a început transformarea... Da, piatră. Nu o mai poţi topi. O poţi sfărâma, dar tot va rămâne acolo o pulbere ce se va închega de câte ori valul lui salvator va trece peste ea. Dar degeaba el o repară, mereu va fi cineva acolo ce va încerca să o strice, chiar dacă nu tu.

Şi totuşi, o inimă de piatră?! Ce poate să ofere o inimă de piatră? Puţin praf, niciun pic de căldură. Atâta timp cât încă e ceva acolo, chiar dacă atât de puţin, e bine. Până la urmă, e o inimă, nu contează din ce e facută. Oricât de puternică ar fi, sentimentul e cel care o înfrânge, pentru că el întotdeauna va fi de două ori mai puternic.

Inimă de sticlă sau de piatră, probabil că finalul e acelaşi. Ce mi-e o baltă de sticlă topită, ce mi-e o grămăjoară de pulbere.

Ştiu ce se va întâmpla cu inima, dar eu, eu mai îmi dau seama de lovituri? Nu le mai simt decât atunci când e prea târziu, iar acum, tot ce aud e un continuu, dar foarte slab, dum...dum...dum... ... ...dum... ... ...

,,Deşi sunt stâncă, nu-s de piatră..."

Raluca Băceanu

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Not such a good idea...

Din categoria personalo-penibile.

What? Falling in love with the nicest guy you ever know...
Why?...
Şi de aici se complică cam totul. Motive? Destule.

Ce e mai enervant e că de obicei învăţ din greşeli. Dar când îşi bagă coada, nu dracu, ci inima, e groaznic.
E ca şi cum raţiunea şi inima sunt într-un continuu război. Face inima ce face, de cade din lac în puţ, doar ca să îmi submineze autoritatea RAŢIUNII!!!
Şi cum să nu te enervezi când părţi din tine acţionează diferit şi nu poţi face nimic ca să remediezi situaţia? E frustrant, da, asta e al naibii de frustrant. Fiindcă nu am control asupra vieţii mele până la urmă, dacă nu pot controla de cine să îmi placă sau nu. Deşi, între noi fie vorba, nu prea e vorba de plăcut aici, ci mult, mult, mult mai mult.

În probleme de genul ăsta, nu prea ai rezolvare. Pur şi simplu nu ai. De parcă treaba asta cu ,,falling in love" e ca o nouă tulpină de virus pe care nu o poţi trata. Nu poţi să faci nimic decât să aştepţi... fie să dispară, dar cu timpul, în care te confrunţi cu acele aşa-zise frământări interioare, fie să apară un antidot. Dar NU mai apare, and that's a big big problem.

Şi acum se aprinde beculeţul. Dacă tot e nicest guy, de ce nu vorbeşti cu el? Păi... Păi ce? Păi...
Iar atunci realizezi că de fapt şi el te place, într-un fel sau altul, dar eşti confuză şi chiar nu ai idee cum să te comporţi în preajma lui.
Degeaba mai bate câte un apropo din când în când, că ceva face ca, împotriva voinţei tale, să îţi scadă viteza de reacţie, şi spui cele mai tâmpite lucruri posibile, fără sens, fie faci o faţă din aia funny-tâmpă, căruia lui poate îi schiţează un zâmbet pe faţă, dar doar atât.
Colac peste pupăză, poate şi el te place dar nu are idee cum să îţi interpreteze reacţiile atunci când spune lucruri cu dublu înţeles... şi devine de asemenea şi el confuz.

Cineva mi-a spus odată ca fac ca lucrurile să pară atât de complicate. Eu i-am spus că nu, chiar aşa şi sunt. Dar acum îmi pică fisa, la dracu'! E de fapt atât de uşor.
În teorie, dacă mi-aş controla reacţiile şi aş da răspunsuri bune la nişte ironii dulci, ar fi ceva mai bine.

Însă mai e un obstacol care nu poate fi trecut. Şi de data asta chiar este. Nu contează dacă sentimentul ar fi reciproc. TOT nu ar ieşi nimic.

End of story?! Maybe not so soon...

P.S Nu era nimic complicat. Oricum ar fi decurs sau ar decurge lucrurile, rezultatul e acelaşi: nimic. Uite cu câte mă complicam eu. Bine, asta nu înseamnă prea multe. Sentimentele sunt încă acolo. Ce să fac cu ele? Ei...?

Raluca Băceanu

marți, 4 ianuarie 2011

Voiam...


Am scris azi un fel de poem/poezie whateva' şi a ieşit ceva cam ciudat, de asta nu mă pot hotărî dacă să postez toată ,,opera"... Până acum îmi place doar ultima strofă...cumva am pornit de la un vers ce tot îmi răsuna în minte ,,iubeşte-mă fără să înţelegi"... ,,creaţia" sună cam aşa...

Voiam să ştiu ce-i iubirea,
Crezând, totuşi, că o înţeleg cumva.
,,Surpriza" însă mă şi prinse...
Pe nepregătite.

Voiam să iubesc iubirea
Şi nu... neapărat persoana,
Necrezând că într-adevăr,
Voi fi putând... să simt ceva.

Voiam apoi, să fii al meu.
Dar iubirea mi te şi dăruise
Devenisei al meu de când...
Nici nu speram la tine.

Vreau acum să-ţi înţeleg iubirea,
Ce vrea să fie şi de ce.
Nici nu speram la o-aşa nebunie
E incredibil... de divin!


Probabil că într-o viitoare postare voi explica de ce poezia asta, de unde si până unde din nou subiectul ăsta, de ce sub forma asta.
E oricum diferit de ce fusese până acum. Chiar dacă a ieşit o mare brânză chestia de mai sus, fără rimă şi cu tot felul de cuvinte fără rost... eu ştiu exact de am vrut să spun, să surprind, şi mi-a ieşit.
Mă întreb dacă va mai înţelege cineva ceva de pe aici. Nu îmi fac griji că el îşi va da seama de ceva. E bine când ştii că unele persoane pur şi simplu nu îţi vizitează blogul, ori o fac doar din an în paşte.
Dap, păi cred că de acum blogul va arăta puţin diferit din punctul ăsta de vedere. Vlad probabil că o să mai scrie ceva, dacă îl las. Eu nu pot să îmi dau seama cum sunt, ce arăt. Ştiu doar că vreo 3 zile fără încetare am fost dubios de fericită. Cam asta.

Happy... nevermind :-J.

Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase