miercuri, 30 martie 2011

Jurnalele amurgului: 27 martie 2011



Că tot nu mai am niciun chef să lucrez pentru Delf, mi-am zis să scriu şi eu câteva impresii apropo de evenimetul de duminică după-amiază, şi anume Jurnalele Amurgului, ce l-a avut moderator pe bine cunoscutul Oliviu Crâznic, scriitor foarte apreciat.

Desigur, ziua a început pentru mine cu emoţii. A fost prima oară când am vorbit în faţa unul public atent şi care sorbea fiecare cuvânt, nu ca la şcoală când vorbeşti doar pentru profesor, şi nici măcar atunci. A, da, am şi acordat un interviu, încă un plus pentru mine.

Aşa că a fost ceva cu totul şi cu totul nou. Pe de-o parte plăcut, fiindcă am vorbit despre ceea ce ma pasionează, şi anume despre urban fantasy şi paranormal romance. Deci, am fost în elementul meu, oarecum. Pe de altă parte... emoţiile şi-au băgat ele coada, că deh, şi de asta nu am vorbit prea aproape de microfon. Gurile rele, dacă pot să le numesc aşa, au avut ce comenta din cauza asta. Dar ce să fac? Se mai întâmplă. Am 17 ani, am timp să remediez asta pe viitor...


Revenind la invitaţi. Am avut ocazia de a vorbi alături de Liviu Radu, un scriitor deja consacrat, ce se numără printre preferaţii mei din literatura română ( nu îl clasez după gen, pentru că nu ar avea rost, e printre preferaţi şi atât :) ), alături de Oana Stoica Mujea, o autoare cunoscută pentru romanele sale fantasy, dar şi pentru cele poliţiste, pe care eu le savurez cu plăcere - Parfumul văduvei negre rulzzzz!!! - şi desigur, Oliviu Crâznic, autorul primului roman gothic din România, Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul.

Dacă vreţi să aflaţi detalii despre ce a spus fiecare - ori să vedeţi mai multe fotografii - intraţi pe blogul lui Oliviu. Nu cred ca aş reuşi să surprind mai bine ca el ce a spus fiecare, pentru că eu m-aş apuca să povestesc fiecare discurs în parte, şi nu cred că aţi vrea să vă plictisiţi. :)


În sfârşit, au fost şi câteva discuţii, unii au apreciat prezenţa mea la Jurnalele Amurgului, alţii nu, poate şi din cauza vârstei mele destul de... eu ştiu, fragede. Eu o ţin pe a mea că la 17 ani nu
îţi poţi câştiga niciun fel de credibilitate în faţa unor " mari" ori "grei" ai fantasy-ului ori... din spatele lui.

Cum mi-a mărturisit un amic, problema la mine este că sunt "prea tânără şi prea... carismatică". No comment.
Oricum, nu e ceva nou să fii judecat după vârstă sau să nu ţi se acorde credit când unii scriitori abia după 30 de ani l-au primit.

Per total, a fost bine, eu mi-am văzut de discursul meu, am căscat ochii la câteva cărţi şi am plecat. Toţi erau într-o mişcare continuă şi dezordonată ca nişte electroni în jurul unui nucleu, constituit ori de SF, ori de fantasy ori... cine mai ştie ce.

Fotografii: Silvia Colfescu (Editura Vremea)


Raluca Băceanu

miercuri, 16 martie 2011

Agonie şi extaz - păreri şi citate preferate

Multă vreme de acum încolo Agonie şi extaz de Irving Stone va fi cartea mea de suflet. Nu cred că pot reuşi să o povestesc, întrucât sunt încă profund mişcată de sensibilitatea romanului, de Michelangelo, de viaţa sa, şi chiar mi-ar fi imposibil să scot ceva coerent, cum deja îmi este...

Şi cum să nu fi? Când porneşti cu lectura de când el este încă un copil ambiţios de 13 ani, şi termini când la aproape 90 de ani moare? Cum?...

Cum să nu îţi vină să verşi lacrimi după ce nu doar ai citit o carte ci ai luat parte la viaţa unui om, unui artist atât de extraordinar?

Îmi amintesc că eram în troleibuz când citeam ultimele pagini ale volumului 2. Am zâmbit trist când am citit ultima pagină unde erau înşirate capodoperele sale, iar la sfârşitul ultimei fraze, când sufletul i se ridică spre cupolă şi devine parte din Dumnezeu nu am putut să mă abţin, pur şi simplu am privit pe geam, iar când am realizat cu stupoare unde mă aflu, am închis ochii ca cei din faţa mea să nu îşi dea seama că sunt pe cale să plâng.

Când am ieşit din troleibuz mă împleticeam în propriile picioare, neputând să văd clar strada pe care o traversam din cauza lacrimilor ce încercam să le astâmpăr. Degeaba.

Îmi aminteam disputele lui Michelangelo cu tatăl său, cum el copia desenele lui Ghirlandaio şi le punea pe ale sale în locul celor autentice, atitudinea lui faţă de Contessina, încăpăţânarea... De departe cel mai mult mi-au plăcut reacţiile lui şi sacrificiile ce a putut să le îndure pentru arta sa - a disecat cadavre pentru a ştii cum funcţionează corpul uman, cine ar mai fi făcut aşa ceva?.

Sunt multe alte episoade care mi se plimbă în faţa privirii de parcă aş fi fost acolo, dar viteza lor este ameţitoare. Sonetele lui, de o incredibilă frumuseţe, gândirea lui, iubirea pentru marmură, încă de când era mic copil.

Greutăţile prin care a fost nevoit să treacă nu te pot lăsa rece. Efectiv, simţi ce simte şi el, mai ales când îi şi înţelegi nevoia - nevoia, nu dorinţa!- de a face ce este nevoit să facă, artă, pentru că trebuie, pentru că ăsta e scopul lui, singurul lucru ce îl face fericit. El şi marmura.

Şi când te gândeşti la tinereţea lui, la nesăbuinţă, la felul cum înfrunta nu un papă, ci toţi cei care i-au cerut ,,serviciile“, ori când striga: Pictura nu e meseria mea!

S-a conformat şi cu pictura, mai târziu chiar şi cu arhitectura.

Interesantă este interacţiunea lui cu Da Vinci, la care, vă spun cu toată sinceritatea, nu m-aş fi aşteptat. Nu îl credeam pe Da Vinci aşa. Cum? Citiţi cartea.

Trăirile sunt mai mult decât autentice. Poate asta este cel mai admirabil, cel mai remarcabil. Da, aşa se simte un artist. Da, atât de mult suferă când nu poate face ce trebuie să facă: artă!

Pe scurt, Agonie şi extaz merită citită. Aici descoperi artistul din toate punctele de vedere: nebunia lui, geniul creator, distanţarea faţă de lume, singurătatea autoimpusă prin săvârşirea artei, mereu, şi mereu şi mereu, o viaţă întreagă.

Ce bine de-ar fi şi acum aşa ceva posibil...

Vă las o listă de citate ca să savuraţi măcar o părticică din roman, căci merită. Şi ştiu că am mai spus asta:

Talentul este ieftin, dăruirea este scumpă. O să te coste întreaga viaţă.

Un artist fără idei e un milog. Searbăd şi sterp, parcă cerşeşte.

Indiferent cum se luptă un artist, nu rămâne decât un angajat, cu ceva de vândut.

E întotdeauna plăcut să ştii că cineva are nevoie de tine.

Îşi aminti din nou de copilăria singuratică, de cât de greu îi fusese să îşi facă prieteni, să fie vesel. Fusese slăbănog, neprietenos, nedorit. Acum toţi aceşti artişti ai Florenţei, chiar şi aceia care aşteptau de mult timp să fie invitaţi în club, îi aplaudau alegerea.

Dragostea şi tusea nu pot fi ascunse.

Artiştii nu ştiu nimic despre dragoste.

Era victima propriei lui integrităţi, care îl forţa să dea tot ce avea mai bun, chiar dacă ar fi preferat să nu facă nimic.

Un artist este asemenea unui contadino: principala lui recoltă sunt necazurile.

Michelangelo nu îşi omora timpul, însă timpul îl omora pe el.

Dacă există un lucru de care să fiu sigur, e că atunci când ţin ciocanul şi dalta şi încep cu acel impuls, am nevoie de toată încrederea că nu pot să greşesc. Am nevoie de întregul meu respect pentru mine însumi. Dacă aş şti că pot să mă mulţumesc cu o muncă inferioară... atunci ca artist sunt terminat.

Se gândi cu admiraţie: Ce artist minunat a fost Dumnezeu atunci când a creat universul: sculptor, arhitect, pictor.

Niciodată nu sunt mai puţin singur decât atunci când sunt singur. Suspină, pentru că ştia că e victima propriei sale firi.

Arta este pentru mine o tortură, dureroasă atunci când merge prost, un extaz atunci când merge bine, dar care mă acaparează întotdeauna. După ce am terminat o zi de muncă sunt ca o coajă. Tot ce aveam în minte este dat marmurii sau frescei. De aceea nu mai am nimic de dat în altă parte.

Unii îl considerau nebun. Înnebunit ar fi un cuvânt mai bun, mârâia el, după ce trăiesc în acel Parnas de zei şi zeiţe, cum să fac trecerea spre acest pământ neînsemnat?( pe când picta tavanul Capelei Sixtine)

Dar artiştii sunt infinit de inventivi în felul în care fac prostii cu banii lor.

- E un frig de îngheţi aici sus. Cu ce te-ai încălzit?

- Cu indignare, spune Michelangelo. E cel mai bun combustibil pe care îl cunosc. Nu se termină niciodată.

Un om este la fel de bătrân ca forţa creativă pe care o are.

- Frumuseţea fizică este unul dintre cele mai rare daruri ale lui Dumnezeu. Şi unul dintre cele mai lipsite de utilitate, adăugă el (Michelangelo) aproape chinuit.

- Să nu primim numai ceea ce merităm, spuse cu un zâmbet blând Michelangelo, căci atunci Judecata de Apoi ar fi plictisitoare.

Un artist în culmea puterilor lui trăieşte pe un tărâm în afara fericirii umane.

Arta nu ar trebui practicată decât de sărmanii nenorociţi care nu se pot abţine.

Oare nu putea să îşi dea seama că era complet cucerit de ea? Nu avea oare sânge uman în vene şi sentimente umane în piept? (despre Vittoria)

Dumnezeu nu ar fi dorit să întrerupă un artist în mijlocul creaţiei.

Ideile sunt o funcţie naturală a minţii, la fel ca şi respiraţia plămânilor. Poate vin de la Dumnezeu.

Cel care se mulţumeşte cu lucruri lipsite de valoare nu cunoaşte victoria.

Viaţa a fost bună cu mine. Dumnezeu nu m-a creat ca să mă abandoneze. Am iubit marmura, da, dar şi pictura. Am iubit arhitectura şi poezia. Mi-am iubit familia şi prietenii. L-am iubit pe Dumnezeu, formele pământului şi ale paradisului, dar şi oamenii. Am iubit viaţa din plin şi acum iubesc moartea ca o terminaţie naturală a acesteia. Il Magnifico ar fi fericit: în ce mă priveşte, forţele distrugerii nu mi-au umbrit niciodată creativitatea.

Jurnalele amurgului: duminică, 27 martie, ora 15,15, în cadrul Târgului de carte SF/Horror/Fantasy Final Frontier


Pentru cine este interesat de vampirism şi literatură, dar şi de urban fantasy, am onoarea să anunţ că voi fi moderatorul unei dezbateri pe aceste teme în cadrul spectaculosului Târg de carte SF/Horror/Fantasy Final Frontier, duminică, 27 martie, începând cuora 15,15. Dezbaterea va include şi un dialog autori – cititori, şi se anunţă cum nu se poate mai interesantă, având în vedere invitaţii care au avut amabilitatea să accepte să fie altături de mine la acest eveniment: maestrul Liviu Radu, cunoscut autor de povestiri cu vampiri, vârcolaci şi alte creaturi ale nopţii, printre nenumăratele sale reuşite în domeniul SF şi Fantasy;

Oana Stoica Mujea, care a “lovit” publicul românesc cu romanele sale fantasy, câştigând o notorietate bine-meritată;

însuşi Ştefan Ghidoveanu, celebrul “Mosh SF“, expert în literatura SF, Horror şi Fantasy şi realizator al emisiunii Exploratorii lumii de mâine;

Raluca Băceanu, bună cunoscătoare a domeniului în vogă acum Paranormal Romance, ea însăşi autoarea unor povestiri pe această temă, precum şi a unei serii de romane – Harul – din care urmează să apară curând primul volum.

În cadrul dezbaterii, se va vorbi despre cele mai importante cărţi cu vampiri din Istoria literaturii, de la Carmilla la Salem’s Lot, despre fenomene ca Twilight şi Jurnalele vampirilor, dar şi despre realizările în domeniu din literatura română: căci, spre surpriza multora, acestea chiar există, după cum veţi vedea, de ar fi să amintim doarDomnişoara Christina, Schimnicul, Războiul reginelor, Waldemar, …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul.

Sunt invitaţi toţi cei care sunt interesaţi de vampirism, magie, fantasy şi alte domenii conexe în literatură. Vă aşteptăm.

Detalii despre Târg şi Dezbatere veţi putea găsi aici:

http://finalfrontier.ro/2011/03/15/jurnalele-amurgului/

Sursa.

marți, 15 martie 2011

3 în 1 (poezii ce altceva?!)



Fărâme de dantelă

Mici fărâme de dantelă
Dănţuie-n văzduh de parcă,
Zâne-n ceruri joacă, joacă.
Mii cristale felurite
Mi se prind în păr,
Hai-hui,
Par ca nişte diademe
În vâltoarea buclelor.
Dar văpaia încreţiţă
Le topeşte prea uşor,
Nu le pot prinde-n palme
Căci dispar încet,
Şi mor.

22 februarie 2011



Anotimpuri

17 ierni trecut-au peste mine
Îngheţând şi viscolind continuu.
Chiar de sufletul nu le-nţelege
Şi se zbate, el le-nghite.
16 primăveri trecut-au peste mine,
Cu flori, boboci, miresme dulci
Dar, degeaba, căci se duc
Precum florile de măr în vânt.
16 veri trecut-au peste mine,
Cu arşiţă de singurătate,
Şi cascade de lacrimi secate,
Părjolite de-o căldură rece...
16 toamne trecut-au peste mine,
Ploi şi brumă acoperit-au chipul,
Lăsând doar o parte din,
Privirea mea pustie.

Iar acum, când primăvară este,
Cu soare arzător de vară,
Ploaie în suflet mă doboară...
Iarna simt cum mă omoară.

15 martie 2011


Râul de la miezul nopţii

(Din motive personale am ales să nu public poezia în întegime, ci doar o a treia parte din ea.
Poate că, pe viitor, o voi publica în forma ei completă)

[...]

Acum cad şi cad şi cad,
Ţintuită, stau, privind în gol
Spre ce-ar fi putut să fie.
Însă tot ce pot să văd
Nu mă face să fiu vie,
Căci sunt, dar nu trăiesc,
M-am pierdut în vise
Imposibil de clădit,
În astă rece lume.

[...]
14 martie 2011




P.S Am avut un motiv pentru care am pus şi fotografii cu poeziile, iar motivul nu este acela de a vedea cum scrie un stângaci, ci acela de a descoperi un indiciu, sau ceva care să vă atragă atenţia în cele trei. Dacă reuşiţi, dezvălui o nouă parte a ultimei poezii - fiindcă se întinde pe două pagini - ori ce ai vrea tu să ştii şi nu am reuşit să dezvălui. Good luck!

Raluca Băceanu

luni, 7 martie 2011

Mistere pe pâine

... asta vă pregătesc într-o nouă povestire. Pe calea asta vă anunţ ca ea există, e micuţă încă, are vreo 9 pagini, dar creşte.
S-a născut vinerea trecută ca urmare a unor întâmplări bizare ce au avut loc în blocul meu. Aşa că... aveţi ce să aşteptaţi... mai ales când povestirea va fi în proporţie de 60-70% reală.
Mai răbdaţi puţin. O să vă potolesc setea şi foamea de mistere după ce o voi posta pe blog.

Soon guys, very soon...

Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase