marți, 24 mai 2011

Îngrijitorul

Nici ea nu mai ştia de când stătea închisă acolo
Privind spre lume, spre viaţă, simţind amărăciune
Degeaba spera, îşi punea dorinţe, tot cerea o minune,
Căci timpul, locul şi ea însăşi îi privau viaţa
De tot şi de nimic, de suferinţă şi de iubire.
Ea nu putea fi capabilă decât de un imens gol stăruitor.
Prin sticla prăfuită de timp şi de amprente,
Vremea i se scurgea spre nicăieri, rapid şi fără sens.
Era prea preţioasă, un obiect de artă neînţeles
Ce era tot admirat, iubit şi venerat...
Dar atât, fiindcă nimănui nu-i păsa ce e dincolo de sticlă.
Vedeau valoarea, simţeau emoţia, dar asta, nu conta.
În van erau toţi acolo, privind consternaţi
Nimic nu o putea face să fie şi să simtă că e vie.
Un obiect preţios, dar doar atât, incapabil de sentimente
Dar care tânjea la ce se găsea dincolo de acea lume.
Într-o zi, fără ore, fără clipe, a sosit. A sosit el să o scape
De povara transparentă, ce-o închidea, o distrugea...
Era doar, îngrijitorul, ca s-o mute iar din loc. Dar unde?
A dus-o într-o pivniţă, i-a luat chiar şi ce n-avea.
Cine ştie cât timp a trecut, unde şi pentru ce
Ea privea fără direcţie, tot în gol, sperând intens,
Dorind ca el să apară iar, să o mângâie, să îi vorbească:
,,M-am întors, dulce podoabă, ce ca o icoană-mi eşti,
Mă rog ţie, draga mea, să mă scapi de chinul ăsta!"
,,Dar ce chin?" îl întreabă ea cu o voce tremurândă.
,,De suferinţă şi de viaţă, căci viaţa este crudă;
Suferinţă, nimic bun, doar durere şi doar lacrimi
Scapă-mă tu, sfânto, de tot ce-i rău, ia-mă de aici!"
,, Nu pot, sunt doar...un obiect, nu am putere,
Nu am viaţă, nici noroc, sunt doar a ta plăsmuire.
Tu să mă iei de aici, tu să mă scapi de acest gol,
Fă-mă să simt viaţa şi să trăiesc prin tine.
Dă-mi un sens, chiar de-ar fi să-mi distrugi podoaba
Nu o vreau, nu de ea am nevoie ci de fiinţa ta vie!"
Iar îngrijitorul începe a plânge fără oprire,
Lacrimile îi cădeau drept peste obiectul neînsufleţit
Iar acestea, suflu i-au dat şi de-ndată-a devenit
O fiinţă, un trup şi-un suflet, din lacrimile lui sincere.
Dar cu suferinţă a luat naştere şi tot la fel a şi rămas
El a plecat şi-a lăsat-o iar singură, să aştepte...
Să aştepte....

24 mai 2011
Raluca Băceanu

miercuri, 18 mai 2011

Alpha

Din categoria personalo-penibile.

Ce e cu Alpha? Să zicem că e... ceva.

Să vă povestesc cum a început totul...

În noaptea dintre anii 2009 şi 2010, a fost lună plină. Dacă îţi puneai o dorinţă exact la ora 12:oo, aceea mai mult ca sigur se împlinea. Şi chiar de spui că-i o prostie, să ştii că e de ajuns să crezi.

Bun. Mi-am notat pe o hârtiuţă dorinţa, ca să o am mereu la mine şi am ascuns-o în blugi. Am încercat să o formulez cât mai simplu ca să nu existe dubii. Şi aşa Universul e complex, nu era nevoie să fie şi dorinţa mea prea complicată. Dar cu cât ceva e formulat mai simplu, cu atât devine mai interpretabil. Iar dorinţa mea nu cuprindea şi data când aş vrea să devină realitate, ci era o formulare asemănătoare cu " vreau să...." nu când sau cum.

Mai departe. Am aşteptat un an întreg. Şi a naibii să fie de viaţă şi de circumstanţe, până în seara de 31 decembrie 2010 nu am crezut că se mai împlineşte. Dar, am avut senzaţia că s-a împlinit cumva... deşi nu îmi arăta nimic asta, absolut nimic.

În ianuarie, februarie, martie, şi cam toată luna aprilie am fost nu dezamăgită, ci aproape distrusă pentru că am crezut în ceva iar acel ceva nu a apărut. Oarecum, îmi pierdusem speranţa şi mă gândeam că nu merge treaba asta cu dorinţele...

Până acum. Şi îmi vine să îmi dau cu pumnii în cap pentru că nu am realizat că de fapt dorinţa devenise realitate, doar că, fără ca eu să ştiu.

Cum naiba vine asta? Stau şi mă întreb şi acum. De ce aşa?

Probabil te întrebi ce dorinţă a fost aia, de circumstanţele îndeplinirii ei nu mă vizau şi pe mine, cel puţin, până acum câteva săptămâni...

E incredibil cum Universul le ordonează. Dar cine îşi închipuia că exact aşa? Eu încă mă simt ca după un şoc. Tremur. Simt palpitaţii. Din alea nasoale.

Duminică. Lună plină. Sau aproape plină. Nu am dormit decât două ore, iar luni la liceu am fost un zombie. Totuşi, starea foarte apropiată de una de parcă aş fi fost sedată, m-a făcut să îmi dau seama că ceva se potriveşte, dar încă nu ştiam ce. Tot ce avea legătură cu capacitatea mea "empatică" şi de vindecare a luat-o razna. Cine ştie, cunoaşte... Mi-am luat un energizant. Gaz pe foc, ăsta a cam fost efectul...

Marţi. Aceeaşi poveste. Acelaşi energizant. M-a moleşit de data asta. Aceleaşi palpitaţii şi stare de rău.

Miercuri. Adică azi. În sfârşit am găsit legătura. Iar la început, idioată ca mereu, m-am gândit DE CE DRACULUI? CUM DUMNEZEU? Apoi răspunsul, la fel de inocent ca buclele mele moi şi roşcate, mi-a răsunat în minte cu o voce necunoscută: pentru că TU ţi-ai dorit asta, AIURITO! Ai uitat de la mână pân' la gură că tu ai vrut asta?

Acum. Am dat-o în bară. Mai rău e când nu îţi dai seama de un lucru, că e ceea ce e, deşi îl ai în faţă, şi... îl dai dracu', îl respingi, pe scurt, nu dai niciun ban pe tot ceea ce îţi spune.

Mi-am respins dorinţa. Propria mea dorinţă. O vreau înapoi. Universule, de data asta nu mai dau greş.

Nu voi spune ce e cu Alpha de fapt. E de ajuns să ştie o singură persoană. De fapt, două. Dacă îşi va da seama. Şi e posibil să îşi dea seama. De data asta blogul e ca o carte deschisă. Pentru că îl ştie. Îl citeşte. Îi place. Se regăseşte în ceea ce spun. Şi sigur va zâmbi. Şi la fel de sigur va avea iar un flash.

Singura chestiune pe care nu o înţeleg... era acolo în tot acest timp... de ce nu l-am văzut de la bun început?!

Raluca Băceanu

duminică, 15 mai 2011

Am fost şi la Exploratorii lumii de mâine...


... cu emoţii dar a decurs totul bine. Cine mă cunoaşte, ştie că înaintea oricărui eveniment, fie el de orice fel, par doborâtă de emoţii şi de multe ori acestea îmi ,,umbresc" abilităţile oratorice - ce oricum nu prea le am - ori creativitatea. Dar m-am descurcat în cele din urmă, iar pulsul mi-a revenit la normal după vreo 10 minute. Am fost încântată să particip la cea mai veche emisiune de acest gen din Europa - se ştie! - mai ales cu o gazdă atât de cunoscută şi apreciată în ,,lumea" SF, domnul Ştefan Ghidoveanu şi cu Roxana Petrescu, PR Manager la Grupul editorial Corint, o profesionistă în adevăratul sens al cuvântului, cum s-a şi observat ieri.
Mi-am permis să iau câteva fotografii de pe blogul Moshului Sf... Enjoy!


Desigur, ţin să mulţumesc şi ascultătorilor! Dovada: premiile de fidelitate ce se oferă în cadrul emisiunii Exploratorii lumii de mâine.


P.S Mai ştiţi postarea Efemer(isme)? Când mă întrebam dacă va mai rezona vreun gând de-al meu cu Universul după ce nu voi mai exista? Iată că, acum, se poate spune că indiferent ce se va întâmpla cu mine, va exista ceva după. Vocea mea, în întreg universul. Nu-i aşa că e incredibil? Pentru mine este. Şi poate că cei de acolo, oricine ar fi, vor şti că mi-am atins un oarecare scop, deja. Citiţi şi Ara şi o să aveţi surpriza de a realiza la ce m-am referit.
Pe data viitoare!

sâmbătă, 14 mai 2011

Raluca Băceanu la...Exploratorii lumii de mâine!!!



Azi. 14 mai 2011.
Radio România Cultural . Împreună cu Ştefan Ghidoveanu, realizatorul emisiunii şi Roxana Petrescu de la Editura LEDA. Frecvenţa: 101,3 FM. 13:15 - 13:45.

Nu rataţi! Terminat.

Raluca Băceanu

luni, 9 mai 2011

Tavanul a încetat să mai plângă

Tavanul a încetat să mai plângă,
Pare că-i astupat de destin
Iar acum nu poate decât să surâdă
Nu mai stă trist, pare chiar senin.

Fereastra şi-a deschis brusc ochii,
Nu mai e murdară, ba chiar
Începe să facă loc privirii,
Ce bine când totu-i clar!

Uşa încet-încet s-a deschis,
Căldura pătrunde deodată,
Temperatura-mi s-a decis
Să se ridice... şocată.

Podeaua nu mă mai înţeapă
Cumva, prietenă mi-a devenit.
Simt că plutesc ca pe apă...
Da! Pe de-a-ntregul am revenit!

9 mai 2011
Raluca Băceanu

vineri, 6 mai 2011

Întâlnirea


În drumul dinspre casa neagră, de pe aleea întunecată,
Am întâlnit ceva ce atenţia mi-a atras-o de-ndată.
Stătea acolo ţeapăn, ţintuindu-mi privirea cu ochii lui negri
Iar eu, speriată de el ca de-o nălucă, am mişcat din ochii-mi ageri

Căutându-i punctul slab, cel mai uman pentru a mă apăra
De ce-avea să mi se-ntâmple, dar, neputinţa-i mă mira...
După secunde lungi, privindu-l uimită, înlemnit el a rămas
De parcă întreaga-i fiinţă a paralizat, în momentul acela nefast.

- Ce-i cu tine, ce-ai păţit, de mă priveşti aşa pierdut?
Tăcere de mormânt, apoi o ceaţă a fost tot ce-am mai văzut.
Căci, de nicăieri, la fel cum apăruse, la fel s-a risipit.
Lăsându-mă iar singură, privată parcă, de tot ce mi-am dorit.

Şi-acum mă-ntreb, oare ce-ai fost, de unde-ai apărut
Cu ce motiv, pentru mine, sau a fost doar un vis urât?
Fiindcă ai plecat fără ca măcar să ştiu ce e cu tine,
Te-ai evaporat cu viteza dorinţei mele neîmplinite...

[...]

În drumul dinspre casa neagră, de pe aleea întunecată
Te-am întâlnit şi ţi-am privit sufletul pentru întâia oară.
Acum, când iar ai apărut, ca printr-o dulce minune
Ai chip, iar un neînţeles gând îţi luminează întreaga privire.

4 mai 2011
Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase