miercuri, 22 iunie 2011

Dragostea durează 212 mesaje

Din categoria personalo-penibile.

"Ştii cât doare?" Asta mi-o tot repeta I. Nu îi dau numele. Dar e o fată. Şi suferea. Şi credeam că o înţeleg. Doar că abia acum o pot înţelege în adevăratul sens al cuvântului.

Şi doare. Doamne, cât poate să doară. Nu aş fi crezut că ar putea să doară atât de tare. Pentru, relativ, atât de puţin. Nu ştiu ce forţă incredibil de diavolească mă ţine în viaţă. Ar trebui să mă evapor de la cât doare. Atât de tare încât nu pare real.

Şi e al dracului de real. "Suferinţa e singurul lucru care îmi mai aminteşte de el". Sau " suferinţă, hrana mea zinică".

Mă gândesc. Să fiu o jigodie de acum încolo cu toţi, pentru că merită, şi pentru că ăsta e de fapt singurul lucru pe care îl merită din plin, să fac ce mi s-a spus să fac de vreo 17 ani, să îi distrug, ori să cred în continuare în iubire... Nu ştiu ce să fac.

Ce e cert e că doare. Şi nu se mai termină. E de ordin prea mare ca să conştientizezi. De parcă durerea îşi ia tot ce are nevoie de mine, iar eu, ca un astru, ca ceva divin, mă scurg pentru durere. Să fie scopul meu, final? Durerea?

Nu va trece. Niciodată nu trece. Doar adoarme. Şi acum s-a trezit şi îmi spune că îi e foame. Şi ce flămândă e... Aş vrea să o ucid şi să rămână puţinul ce a fost frumos... şi imaginar de real. Ori real de imaginar.

Dă-mi o palmă. Poate aşa mă trezesc. Sau iubeşte-mă. Şi te voi urî cu toată iubirea mea.

Nu concep ca cineva să sufere atât de mult. Serios că nu. Sunt egoistă până şi în suferinţă. Dar suferă şi alţii.

Ştii ce mă întreb... ar fi fost totul perfect. De ce nu a fost totuşi? Şi o simţeam, dar mă minţeam în continuare. Conflictul acela... între minte şi inimă.

Măcar ştiu că acum nu va mai fi o inimă, şi deci, niciun conflict. Dar tot e ceva acolo. Pentru că doare. Şi e undeva în piept, în suflet, de parcă aş fi pierdut ceva, deşi, practic, nu am pierdut nimic.

Poate doar sentimente. Date pe degeaba cuiva care le merita dar care nu le voia de fapt cu adevărat. Fiindcă îi era teamă. De ce... idiotul.

Oricum, alternez între a privi în gol, între a rămâne fără lacrimi, între a vorbi cu cel mai drăguţ băiat pe care mi-a fost dat să întâlnesc - şi care, culmea, a apărut exact ieri, când eram praf şi pulbere - şi a încerca să scriu o postare, cu gândul că mă descarc.

Dar nu mă simt în stare nici de asta. De nimic. Fiindcă doare şi nu am pic de morfină. El era morfina. Iar aşteptarea rugina.

Dacă stau să mă gândesc, fiecare clipă departe de el era un chin. Iar speranţele gloanţe. Care muşcau adânc din inimă, din suflet. Însă când îl revedeam, totul era bine. Şi parcă uitam de durere.

Durerea a fost acolo din prima clipă. 29 aprilie 2011. Nu uit niciodată datele. Undeva în jurul orei 4 jumate, 5 fără un sfert după-amiaza. Şi cumva, la prima privire, mi-a săgetat un fel de venin în inimă, care a început de atunci să îşi facă efectul. Tot ce am scris din ziua aia, a avut legătură cu el. Şi va avea toată viaţa mea.

Între a nu suferi şi a suferi ca acum, aleg durerea. E un fel de sado-masochism spiritual.

Suferinţa nu ne face artişti. Dar ne dă o scuză. Ce-i drept, patetică, dar...

Tot aştept ceva. Din nou. Şi simt ca şi cum aş fi în pragul unui colaps. Şi nu mai pic. Vreau oare să pic? Nu m-ar ridica nimeni. De ce ar face-o... trebuie să mă învăţ minte. Dar merit? Nu am făcut nimic ca să merit atâta durere.

Nu mai am sens. Rost. Scop. De ce să mai lupt când deja a luat sfârşit războiul ... Aşa, degeaba?

Presupun că mă voi zbate în continuare. Până când ciorile îmi vor devora leşul. Să înceapă cu ochii, ca să nu mai văd suferinţa. Apoi sufletul, ca să nu mai simt. Apoi totul. Până la conştiinţă, ca să uit de mine, să uit că am existat.

" Cât timp vei exista, voi exista". Am încetat din a mai fi. A rămas epava. Dacă eu sunt o epavă, atunci şi tu ar trebui să fi.

Nu, tu erai deja...

Şi cât doare. Nu există termen de comparaţie. Cum nu există leac. Iubirea nu are leac, cum nu avea nici motiv.

Voi muri încet-încet. Voi rămâne o pitică albă. Azi a fost ultimul meu răsărit. Ca să apun fără sfârşit.

Raluca Băceanu




luni, 13 iunie 2011

Oglindirea



Mă aşez şi-ncep să-mi privesc chipul din oglindă

Ce se uită înspre mine parşiv şi plin de scârbă,

Îmi rânjeşte cu nişte dinţi mari şi albi ce vor să sfâşie

Tot ce-a mai rămas bun şi pur din mine.

Îl privesc de-atâta timp, încât simt că ameţesc

El tot mă fixează cu nişte ochi negri ce parcă moarte îmi doresc.

Îşi dă capul pe spate şi-şi flutură vâltoarea de bucle ruginii,

Încearcă să mă vrăjească şi să mă înhaţe cu ghiarele-i cenuşii

Dar se lovesc de reflecţia mea în a ei realitate

Degeaba încearcă să mă tot doboare, nu-i reuşeşte.

O văd cum se calmează şi mă priveşte lung,

Am senzaţia că deja vede prin trupu-mi,

Îi văd ochii cum îi devin roşiatici şi scânteiază

Apoi îmi aud râsul strident şi o greutate mă apasă.

Sunt eu, de dincolo de acea oglindă, tot eu

Însă diferită prin realitatea oglindită

Nu sunt cea dulce şi mereu săritoare

Devin acră şi chiar... e de mirare!

Întind mâna spre ea, ce cu ochi timizi mă priveşte

O ating, mă atinge, apoi străluceşte

Îşi duce ochii în pământ, inspiră adânc, apoi iar mă fixează

Suntem două şi una, preschimbându-ne mereu una cu cealaltă

Iar acum eu sunt cea care o hipnotizez pe cea mult mai slabă.

Ne zâmbim reciproc, ne ridicăm şi ne fluturăm iar părul agale,

Îi fac cu ochiul iar ea mă sărută, gata, suntem pregătite de luptă.


10 iunie 2011

Raluca Băceanu

Sursa.

marți, 7 iunie 2011

Fum. Febră. Şi răbdări prăjite


Cam asta sunt eu de vreo câteva zile. Deşi starea propriu-zisă a început acum vreo 3 săptămâni, sau 4, când toate energiile, dar toate nenică, au luat-o razna.
Ideea e că m-am concentrat atât de mult să fac un bine, că mi-am dat eu peste cap forţa vitală ce acum nu mai este unde ar trebui să fie.
Şi, colac peste pupăză, o parte considerabilă din puţinul ăla cu care am rămas am avut grijă să se ducă la cine avea nevoie de el. Sunt altruistă, dau dacă am, doar că nu mai aveam nici eu. Persoana s-a făcut bine, parţial, dar nu din energia mea, cred că am luat puţină ,,mană" şi din jur. Deh, că tot e soare, să-l secăm pe el de energie că are mai multă ca mine.

Iar acum, abia dacă mai văd o cale de scăpare din fumul asta gros, ce mă învăluie ca o ceaţă puturoasă şi verzuie. Sunt sleită de putere, abia îmi mai ţin ochii deschişi. Şi la propriu şi la figurat. Dar nu e nimic, dacă aşa e să fie, să fie. Să nu plângeţi după mine. Ori îmi revin, şi voi fi mult mult mult mult mult mai puternică, ori pic şi acolo rămân. A doua variantă e cam prea tragică, aşa că mă opresc la prima. Cel puţin în mod conştient. Că mai adânc în mintea mea, ambele au o probabilitate egală.

Mă simt groaznic de rău. Asta pentru că am răcit, deh, dacă nu e energie, nu e nici scut. Iar când nu am scut, sunt atacată de peste tot de chestii văzute sau nevăzute. Din nou, şi la propriu şi la figurat.

Nu mi s-a mai întâmplat niciodată ca toată energia să mi se ducă la extremităţi, de parcă CERE să fie dată altuia. Niciodată. Iar acum sunt toată rece, deşi frig, iar de palme, să să mai zic: ard. Tot mă gândesc, oare e posibil să iasă şi fum din ele? Pentru că nu înţeleg cum mai rezistă, bietele de ele.

Şi, desigur, având o minte cu o logică puţin altfel decât a celorlalţi omuleţi de pe planetă, eu din asta înţeleg că trebuie să fac cumva să îmi readuc energia în organism şi să nu o mai las în extremităţi. Cum să fac asta? Să nu mănânc, oricum orice îmi face silă, să dorm mai mult decât e indicat, să fac tot felul de tâmpenii în speranţa că energia aia, în felul ăsta, autodistrugând ceva, să se ducă unde e nevoie de ea.

Dar nu se duce. Şi mă îngrijorează teribil asta. Nu ştiu ce să mai fac cu ea, cum să o mai eliberez. E groaznic groaznic. Ca niciodată. În plus, sunt pentru a nu ştiu câta oară tristă şi dezamăgită.

Nimeni din cei pe care îi vreau alături nu se sinchisesc să mă ajute. Paradoxul e că cei care vor să mă ajute, mai rău fac, aşa că par o mare nesimţită când trebuie să fiu sinceră şi să le spun ,, sorry, dar chiar nu ai cu ce să mă ajuţi".

E greu, foarte greu. Am eliberat ceva şi nu ştiu cum să îl readuc la starea iniţială. E posibil, oare, să fie un fel de nouă etapă? În toată treaba asta cu energiile, cu mana, cu puterea? Să primesc mai mult ca să ce? Sau să trebuiască să o modelez eu, să o ghidez eu? Păi... Doamne, e cam complicat. Am ceva mult, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece dar nu ştiu cum. CUM?!

Mă întreb dacă o avea vreo legătură cineva în asta, sau ceva. Vlad? Tu pe unde umblii când am nevoie de tine? Prin astral? Întoarce-te...

În sfârşit. Am multe de rezolvat, de făcut, de îmbunătăţit. Dar mai întâi stric. Şi nu fac prea bine, dar, asta e.

A, încă o chestie. E posibil ca iubirea să anime nişte energii bizare? Ori să le creeze? Eu nu ştiu, iar dacă aşa ar fi, aş fi în mare încurcătură. Nu simt ceva diferit în legătură cu asta, ci doar că mă seacă.

El mă seacă. De nervi, nu de energie. Deocamdată. Sau, cine ştie. În fine. Energiile astea mă calcă pe nervi. Şi scuzele patetice împreună cu o afecţiune umbrită de individualism. Când voi fi eu principalul scop? Când nu o să îmi mai pese mie.

Sau... când eu nu voi mai vedea totul ca pe un joc, va începe El să vadă totul ca pe un joc. Atunci, să nu-l mire dacă îi voi spune şi eu ceva de genul ,, poţi să mă iubeşti, nu mă deranjează, dar să ştii că o faci pe propria răspundere". Sunt sigură că nimănui nu i-ar pica bine.

Şi tocmai mi-am dat seama cât de rece pot să fiu de fapt pe interior. Să fie lipsa energiei? Sau lipsa sentimentelor? E mult gol, atât. Şi eu încerc să îl umplu cu ceva rău ca să fie dat afară de propria mea putere. Am mai spus asta şi mai sus, ştiu, dar trebuie să o spun ca să mă conving. Aşa deci.

Acum, dragii mei, ascult Muse până la extaz, plutesc în fum până la agonie, şi mă hrănesc cu răbdări prăjite. De orice fel. Febra? E şi ea acolo. 39 sau 40 cred. E posibil să ai 42 fără să mori? Mă întreb şi eu aşa, că la mine arată limita acolo. Oau, îţi dai seama, 42. La 42 fierbi sau ce? Săracul sânge.

Trecând peste detaliile ,,sângeroase" - glumiţă de interior - revin la ce mă frământă. Pardon, la ceea ce mă frământă.
.
.
.
.
Ce să fac? Am nevoie de energia mea acolo unde trebuie! E posibil să rămâi fără? Pentru că am folosit-o ani de-a rândul pentru toţi, mai puţin pentru mine... Eu a cui energie să o iau? Mai ales că se pare că am cam rămas fără combustibil...
Raluca Băceanu

sâmbătă, 4 iunie 2011

Furtuna

Norii se adună şi încep să se-negrească,
Se încruntă furios, trosnesc şi luminează
Nu vor să se-astâmpere, parcă vor să mă vrăjească
Însă ştiu că asupra mea este El şi mă veghează.

Vântul mă învăluie, mă trage şi mă izbeşte,
Nu vrea să-mi dea pace, deodată îmi vorbeşte.
Nu vreau să-l aud, mă sperie, vreau să dispară
Strig disperată cu lacrimi în ochi, ca El să apară.

Ploaie şi grindină se aruncă asupră-mi, din văzduh
Pace nu vor să-mi dea, voiesc să îmi strivească
Şi ultimul meu gând şi dor, şi însuşi duh
,,Vino şi ia-mă", Îi spun, atât dorea, să mă stârnească.

Un fulger mă încălzeşte, devin lumină,
Mă ridic cu vântul la cer, încet-încet,
Iar ploaia şi grindina acum trec prin mine
Nu mă mai opresc, şi-L văd, am ajuns la El.

3 iunie 2011
Raluca Băceanu


P.S Dacă înainte parea că simt ceea ce scriu, ei bine, acum, poate mai mult ca niciodată simt, pentru că există şi un fond. Mulţumesc pentru că-mi hrăneşti creativitatea. Sper să îţi placă.
P.P.S E genul de poezie ce trebuie citită de mai mult de două ori. De fiecare dată pare să spună altceva.
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase