marți, 30 august 2011

Gunoiul speranţei

Când bezna înfulecă cu poftă din zi

Când cerul este străpuns de noapte şi sângerează,

Nu mai ai speranţă iar viaţa dispare

Ascunsă sub pătura groasă a întunecimii

Ce pare că vrea să păcălească lumina

Până aproape de răsărit.


Culoarea se duce şi devine neagră,

Iar negru de eşti, devii smoală.

Cazi în Gheenă, doar acolo-i culoare.

Sânge şi flăcări îi pictează pereţii

Iar bolta cerească un hău negru pare.

Întuneric de vrei, îndurare de ceri,

Soarele tot nu va mai răsări vreodată.

Flacăra, veşnica lumină te arde

La frig de tânjeşti, vei pieri în uitare.


Când lumina taie în noapte,

Când cerul se scutură de sânge şi foc

Şi încep să cadă lacrimi de ploaie,

Speranţa revine, veşnicul vrăjmaş,

Ce roade înfometată din inimă

Mereu, mai adânc precum o rugină.


Vrea să te cruţe de ceea ce este...

Dar iar dispare şi se-ntoarce din nou

Pleacă şi se-ntoarce fără ruşine,

Fiindcă nu-i un păcat ci doar o făţarnică

Blestemată închipuire.

(#UPDATE 23 septembrie 2011 - am mai găsit una bucată strofă la această poezioara. Tre' să învăţ să dau paginile mai serios, ca descopar strofe noi la cam toate chestiile scrise :) )




Raluca Băceanu

duminică, 28 august 2011

Cele două tăişuri ale drăgălăşeniei


Din categoria personalo-penibile.

Chiar nu credeam că vreodată voi deveni persoana ce sunt în momentul de faţă. Niciodată.

Mereu eu am fost cea serioasă, care părea supărată, încruntată aproape tot timpul, uneori şi fără motiv.

2008 - nici un băiat nu mă remarca; 2009 - doar unul mă remarca; 2010 - doar ciudaţii mă remarcă; 2011, adică în prezent, cam toţi tipii cu care schimb două-trei vorbe îmi devin brusc "prieteni" ca mai apoi să urmeze momente foarte penibile de genul: "eşti specială/deosebită/minunată/frumoasă/inteligentă" etc.

Recunosc că la început am crezut şi eu că sunt frumoase complimentele, nu doar texte ieftine care trebuiau să mă cucerească. Bine, că niciodată nu a mers de fapt şi eu nu am primit niciodată un compliment precum l-ar primi oricare altă persoană normală de pe pământ, ci mai mult aruncând cu el în persoana pe care mi-l adresase, cu o viteză ce se apropie muuult, dar foarte mult de viteza luminii - asta presupun că e altă poveste. Cred că am exagerat, nici chiar aşa de repede...

Apoi involuntar am început să râd când mi se spunea ceva menit să mă facă pe mine, ca fată, să mă simt flatată. În gândul meu " O, Doamne, nu iar", pe faţă un zâmbet amuzat, spre ironic, dar foarte greu de înţeles. De cele mai multe ori interpretat precum ceva "drăgălaş".

Şi uite cum un drăcuşor ce are o părere foarte proastă despre băieţi şi modul în care fac ei complimente, s-a transformat într-o "drăgălăşenie" de fată, duuulce, mai dulce decât mierea. Adică diabetic de dulce. Ceea ce e nasol, dacă stai să te gândeşti.

Se întâmplă însă ca din enşpe mii de idioţi să se ridice unul pe care să îl simpatizezi, deşi tu, ca fată care vrea doar să le dea cu flit tuturor băieţilor ce o abordează, nu prea ştii cum să te porţi cu el. Nici prea serioasă, fiindcă ştii că îl vei izgoni, nici să faci pe inteligenta cu umor caustic, fiindcă îi vei părea arogantă şi îşi poate pune ambiţia cu tine şi nu faci decât să te alegi cu un "player". Aşa că te hotărăşti să fii tu însăţi, cum eşti cu prietenii cei mai apropiaţi şi cu familia.

Asta am făcut eu. Am fost drăgălaşă în sensul bun al cuvântului, fiindcă am crezut că îmi permit asta cu un prieten, sau cel puţin, cu un băiat pe care eu îl consideram ca fiind doar un prieten pentru mine, ce-i drept, într-un timp ameţitor de scurt, un fel de "BFF".

Şi întotdeauna îmi dorisem genul ăsta de prieten. Băiat. Fiindcă ei sunt sinceri cu tine fără să te facă să te simţi prost, în diferite probleme. Nu cum ar face de obicei o prietenă, care uneori ţi-o zice atât de urât încât rămâi demoralizată o perioadă luuungă de timp.

Bun. Ce spuneam? A, da. Uhm... Am fost drăgălaşă. Poate chiar am devenit un fel de prezenţă exagerat de plăcută, care dă dependenţă. Iar eu niciodată nu am fost aşa. Dar niciodată.

Dacă mi-a plăcut un tip, nu prea am arătat asta. Dacă am fost cu un tip şi era evident că îmi placea de el din moment ce eram împreună, iarăşi, nu arătam că mi-ar plăcea de el. Nu ştiu cum vine asta, dar întotdeauna când vine vorba de arătat sentimente într-un mod sincer, ei bine, nu prea m-am priceput. Şi pe lângă asta nu am ştiut niciodată cum ar trebui să mă port cu un iubit. Nici acum nu prea ştiu, dar asta nu e un secret.

Dar să te porţi cu un prieten atât de "drăgălaş" încât el să creadă că îl tratezi ca pe un iubit... DA! CLAR ceva nu e în regulă. Şi ce e mai grav aici... Când nu îţi dai seama când a început totul şi cum!

După vine întrebarea supremă. Sau întrebările... Unde e limita între voluntar şi involuntar? Între instinct şi stăpânire? Şi aş putea să continui. Ideea e că eu am stat chiar unde începe axa, în punctul de origine, în ambele cazuri.

Ca să te întrebi... Poate o fi un scop suprem în toate... Dar nu, în cazul ăsta nu văd ce scop ar putea să fie.

Ideea e că IAR am dat-o în bară.

" Nu e că nu ştii să te porţi cu băieţii, e că nu ştii cu cine trebuie să te porţi aşa".

Problema mea e cam tâmpită. Observ că fac lucrurile pe dos când vine vorba de prietenii şi relaţii. Însă asta o ştiam de mult. Acum e că am conştientizat efectele pe termen lung. Şi anume că toţii prietenii mei - de sex mascultin, sper să se înţeleagă - s-ar putea la un moment dat fie să se îndrăgostească de mine, fie să creadă că eu îi plac şi să... se îndrăgostească. Un alt efect e că ar trebui să le explic ce şi cum la momentul când situaţia atinge un punct critic, după, cel mai trist lucru, să îmi evit prietenul respectiv doar pentru că nu am avut eu inspiraţia să îi spun mai devreme ce simt sau ce nu simt.

Prostia e că o fac cam târziu... CE FEL DE OM SUNT?! Cum am putut să induc în eroare în halul ăsta? În cazul de faţă unul... care chiar nu merita din partea mea aşa ceva.

Şi mai rău e că răneşti încercând să aduci bucurie... Asta doare cel mai tare. Şi îmi pare nespus de rău. Încercând să fac un bine am adus rău în viaţa cuiva.

De acum încolo cred că voi reveni la mina serioasă, deşi nu îmi mai e caracteristic. În ceea ce mă priveşte, da, aparenţele vor înşela... dar de asta îşi va da seama doar persoana ce va încerca să mă cunoască şi care va reuşi să vadă şi cealaltă faţă.

Pentru restul, aparenţele vor rămâne doar... păreri temporare cu sau fără temei.

P.S Cum se face că mereu îi dezamăgim pe cei la care chiar ţinem? De fapt, ar fi culmea să dezamăgim persoane care ne sunt indiferente. Dezamăgirea e deci un semn de... afecţiune controlată?

P.P.S Am devenit din nou lacrimogenă. Data viitoare să îmi trageţi buclele până se întind, poate aşa revin la realitate şi încerc să nu mai pun atât de tare la suflet eşecurile şi nici să nu mai fiu atât de prietenoasă atât de rapid cu nimeni. Fiindcă văd că mereu se înţelege greşit, din păcate.

P.P.P.S I think I'm going nuts, isn't it?

Raluca Băceanu


joi, 18 august 2011

Ceainăria Tabiet sau Cum mi-am primit cel mai tare compliment


După cum se observă şi în desenul alăturat, realizat de Daniel, o fată, mai exact persoana care servea ceaiurile - nu suport termenul de ospătăriţă ori chelneriţă - ne-a adresat un foarte "dubios" compliment, în cea mai "dubioasă" ceainărie, cu cea mai "dubioasă" servire, dar nu în ultimul rând, cu cel mai "dubios" ceai.

Dar hai să începem cu începutul...

Azi l-am întâlnit pe Daniel, unul dintre cei mai optimişti şi haioşi oameni pe care i-am cunoscut. După aproximativ 3-4 ore petrecute cu el, pot să spun că sunt mândră să fiu prietenă cu un astfel de omuleţ. Cred că o dată în viaţă îţi e dat să întâlneşti un aşa caracter.

Ne vorbiserăm înainte unde aveam să mergem, deşi niciunul nu ştia exact unde se află ceainăria Tabiet. De ce tocmai acolo? Fiindcă începând de mâine, acolo se va ţine cel mai proaspăt cenaclu, Imaginarium, dedicat tinerilor scriitori. Aşa că am zis să găsim "minunatul" loc încă de azi. Deh, curioşi şi nerăbdători, ne-am aventurat cu mult elan pe bulevardul Corneliu Coposu, aş putea spune într-un ritm alert.

Toate bune şi frumoase până pe Calea Călăraşilor. Acum dăi şi caută strada Gh. Ionescu. Nu ştiu cum se face, dar de 4 ori am trecut pe lângă ceainărie fără să o observăm. Am trecut pe strada Columbelor, pe Logofăt Udrişte, chiar şi pe strada Romulus, dar unde-i ceainăria?

Întreabă lume, lume "dubioasă": un copil, o tanti puţin sărită de pe fix, până când am dat de un poliţist, ce, surpriză, habar nu avea de nicio ceainărie, ci doar de un "bar" aflat undeva pe "aici, pe o străduţă". Care era chiar ceainăria buclucaşă aflată undeva într-o fostă căsuţă.

Cred că ne-am învârtit vreo jumătate de oră pe puţin pe cele câteva străduţe sus menţionate. Şi nici măcar GPS-ul nu prea ne-a ajutat.

Toate bune. Ne aşezăm. Luăm meniurile. Amândoi ne uităm pe aceeaşi pagină, la acelaşi fel de mâncare - luasem din greşeală celălalt meniu - şi am citit: ZACUSCĂ.

Evident că am început să râd şi eu şi Daniel. Adică, really? Zacuscă?!

Dar abia acum vine partea cea mai genială. Ceaiul Crăciun şi ceaiul nu mai ştiu care, unul de pe pagina 3 sau 4, al treilea de sus unde e menţionat că este alcătuit din fructe "scumpe".
Am vrut iniţial acelaşi ceai, Crăciun, fiindcă " ironia" gust de iarnă vara, mi s-a părut foarte interesantă. Dar tipa ce ne-a luat comanda, ne-a sugerat foarte subtil să ne luăm ceaiuri diferite.

Zis şi făcut.

Mi-a plăcut modul de servire. O clepsidră, ca să ştim când trec cele 3, respectiv cele 6 minute până ceaiul se infuzează, o farfuriuţă cu un micro-nano-pico biscuiţel, dar bun, ce-i drept, şi o linguriţă. Dar nu zahăr.

După discuţii pline de hohote de râs şi vreo 3-4 întoarceri de clepsidră, am zis să şi gustăm ceaiul. Nu avea ABSOLUT NICIUN GUST, ci doar un abia de amărât de iz de scorţişoară. În cazul ambelor.

Aşa că bunul prieten Daniel s-a hotărât să mai "amestece" puţin în ceai, în speranţa că se va infuza mai bine.

PROASTĂ IDEE!!! Ceaiul meu a devenit din fără gust, incredibil de amar. Nici cu zahăr nu am reuşit să schimb nimic. La fel de amar şi de scârbos. Slavă Cerului că ceaiul Crăciun a fost însă bunicel spre bunuţ.

Acum partea poate mai genială ca cea de mai devreme. Şi anume faptul că am fost singuri într-o cameră, având posibilitatea, ca în nicio altă ceainărie la care am fost, să stingem lumina. Fiind zi, am stins-o. Tipa ce ne-a servit a aprins-o.

Noi iar am stins-o. Ea iar a aprins-o. Până când scoate o perlă a treia oară. " Am înţeles, e mai romantic aşa". I mean, WTF? Serios?

Nici că nu ne-am dat seama! :)). Dar timpul trecea, ceaiul meu devenea şi mai amar, discuţiile şi mai haioase, dar soarele cam dispărea de pe cer.

Acum urmează cel mai cel lucru ever. Ni s-a adus o lampă transparentă în care a fost strecurată o lumânare. Ciudată candelă, dar cum eu şi Daniel suntem "addicted" în tot ceea presupune lumânărele şi candele, am zâmbit plăcut surprinşi. Oau, asta DA atmosferă.

Până când tipa de la servire bagă capul pe uşă, în toiul hohotelor noastre şi scoate un " Da' dubioşi mai sunteţi voi doi!", dar pe un ton extrem de friendly. Nu ne-a deranjat, ba chiar ne-a amuzat şi mai mult. Într-un fel, asta a substituit ceaiul acela oribil. Sinceritatea fetei.

A fost exact cum arată desenul. Tipa foarte haioasă, noi savurând din ceai la lumina lumânării. În celelalte încăperi rockeri, voie bună, jocuri de societate, noi cei mai liniştiţi.

Am uitat un aspect extrem, dar extrem de important. Muzica, dragii mei. Ba o melodie soft, ba o Metallica, ba nişte Rammstein, din când în când muzică romantică, aka anii '80. Un amestec total, dar plăcut. Totuşi, mai mult rock decât orice altceva. Ceea ce mi-a lăsat o impresie chiar bună. Sper că şi lui Daniel.

Având în vedere că mâine se va ţine cenaclul Imaginarium acolo, abia aştept să mai stau puţin în ceainăria Tabiet. Cât am stat să o căutăm şi cât de oribil a fost ceaiul meu! Dar a meritat.

Până la urmă, compania contează, iar eu sunt mai mult decât mulţumită câştigând un prieten ca Daniel.

Iar acum voi face ceva ce chiar nu îmi stă în fire, să fac declaraţii pe blog, chiar dacă ştiu că v-am obişnuit să fiu uneori mai mult decât personală aici.

Aşa că, da o voi spune. Daniel, eşti exact prietenul pe care nu l-am avut niciodată şi pentru care cred că m-am rugat în tot acest timp. E uimitor cum unele lucruri pur şi simplu se întâmplă şi îţi schimbă viaţa şi percepţia asupra lumii. Într-un timp atât de scurt ai reuşit să-mi devii din prieten, o imensă bucurie şi un izvor de optimism şi chiar vreau să îţi mulţumesc pentru asta în cel mai sincer mod pe care îl pot face, adică aici.

Mereu am crezut că genul ăsta de prietenii există doar în filme sau doar în cărţi, dar uite că nu e aşa. Sunt uimită. Şi ştiţi că eu sunt foarte greu de uimit.

Ceainăria asta merită toţi banii. Dar am o singură sugestie pentru cei care vor să meargă acolo: luaţi-vă orice mai puţin ceai!!! Până şi o bere e mai dulce ca ceaiul meu de azi, credeţi-mă!

Chiar glumeam cu Daniel. Fetele de la servire îşi dau seama cine e client acolo pentru prima oară, fiindcă nimeni nu s-ar încumeta să ia un ceai de acolo la a o doua vizită, presupunând, desigur, ca prima oară şi-ar fi luat ceai. Poate de asta rockerii din camera de lângă noi savurau numai bere.

Oricum, data viitoare presimt o ciocolată caldă. Poate chiar un vin. Şi sper din tot sufletul să nu mai avem surprize amare!

P.S Dacă vreţi să mergeţi la ceainăria aceasta, ghidaţi-vă după căţelul de la intrare! Cel din porţelan. Sare în ochi mai repede decât minusculul afiş cu "Ceainăria Tabiet".
P.P.S ORICE ÎN AFARĂ DE CEAI!!!


vineri, 12 august 2011

"Recea" sufletească

Se ascundea în suflet teama
Apăsând, grea precum o tonă
De sentimente de vină
Ce nu se mai opreau, tot veneau.

Apoi El mi-a ridicat piatra de pe inimă,
Durerea a dispărut ca un drac,
Iar semnul Tău cel sfânt a ocupat
Un loc ce-i mai uşor în inima mea.

Mi-ai luat speranţele şi le-ai dus
În cer şi mi le-ai distrus,
Iar acum ele au devenit doar simple
Vechi şi inutile dorinţe de trup.
Mi-ai dat credinţă şi teamă de păcat
Şi-am început să fug de el speriată
Dar el neîncetat mă ceartă... că l-am şi renegat.

De îmi doresc ceva îl am sau nu,
Indiferent cum se face, asta e voia Lui.
Aşa că mulţumesc luminii reci,
Nu mai ard, simt cum îmi treci.

Raluca Băceanu

vineri, 5 august 2011

Toamnă... vara

Azi mi-a mirosit a toamnă. Destul cât să mă indispună toată ziua.

Urăsc toamna. Îmi aminteşte de şcoală. Şcoală, nu liceu, atenţie. Adică de vremuri trecute şi de demult. Care însă mă dor. Şi acum, poţi să crezi?

Toamna e anotimpul meu preferat în ceea ce priveşte culoarea. Poate nici atunci. Prefer verdele dacă stau să mă gândesc. Deci, urăsc în momentul ăsta toamna din toate punctele de vedere.

Totuşi, e încă vară. Dar simt ca şi cum s-ar fi terminat deja. Iar amoţesc, încet-încet, insesizabil pentru cei din jurul meu. Sau, în fine, cred că cei apropiaţi simt o schimbare. Fiindcă îi tot evit. E cam greu să eviţi persoane cu care trăieşti zi de zi, ei bine, eu reuşesc perfect.

Simt lipsa unei singure persoane... Chiar acum mi-am amintit o discuţie foarte veche cu un amic. Când îi spuneam cu o nonşalanţă imposibilă că eu nu simt dor faţă de nimeni. Doar dacă moare o persoană simt dorul. Apoi e ca şi cum nu ar fi fost.

Chiar atât de rece mă credeam. Acum să observ că nu e aşa. Ce-i drept, doar o persoană îmi lipseşte cu adevărat şi ghici ce! Nu e moartă.

Deci cum am reuşit această performanţă? Păăăăi, toamna e de vină. E anotimpul amintirilor, al dorului, al tristeţii. Sau, cum îmi place mie să zic, e anotimpul când sunt empatică la maxim, când simt ORICE la o intensitate ridicată uneori prea mult încât îmi vine să dorm toată ziua ca să nu mai simt nimic.

Sentimentul acela m-a cuprins într-o îmbrăţişare nebună încât abia pot să mai respir. Aerul nu îmi ajunge la plămâni şi simt că nu mi se oxigeneză creierul. De aici şi senzaţiile ciudate.

Mă întreb, când va veni vremea când voi leşina pe bune din cauza asta? Că acum încă mă ţin pe picioare. În fine, vederea e cam înceţoşată dacă mă ridic, iar cu urechea dreaptă încep să aud un ţiuit enervant. Ca atunci când mai ai o clipă şi pici.

Dar nu pic. Niciodată nu pic. Ar fi aproape nedrept, senzaţia s-ar termina odată cu leşinul.

O, acum am realizat. ASTENIE de TOAMNĂ. Cu o lună mai devreme. Ce să fac, mereu mi-a plăcut să fiu prima în toate, sau să încerc măcar.

Aha, e ca şi cum involuntar, eu sunt de vină. Până şi în stări nasoale sunt prima. Mereu în vârf, ăsta e blestemul meu.

Să termin totuşi cu aiurelile. E adevărat că nu am mai scris aşa ceva pe blog de foarte mult timp şi că ar trebui să mă maturizez puţin şi să accept ce am devenit. Nu cred că îmi mai permit să las emoţiile mele oricui. Până la urmă, aici intră şi "colegi de breaslă" care se aşteaptă să găsească povestiri, poezii, chestii de genul ăsta, "chestii" scriitoriceşti.

Însă, serios, dacă Eminescu ar fi avut un blog, aş fi fost curioasă să văd şi cum scrie prostii cotidiene, nu numai poezii de geniu. Nu că m-aş compara, dar ca chestie.

Toamna asta timpurie mă face să aberez. Mă gândesc că o fi din cauză că, poate, sunt îndrăgostită. Da. Din nou. A câta oară e?

Eu nu ştiu. Îmi pare ca şi cum ar fi prima oară. De parcă nimic de dinainte nu a existat, deşi a existat. Dar nu aşa, cel puţin, nu aşa ca acum.

Nu există fericire fără suferinţă. Vă pare cunoscut? Mie da. Şi se aplică.

Pentru o clipă de fericire eu plătesc ore, zile chiar, de suferinţă. Fericirea e scumpă, dar şi ce intensitate poate avea fie şi numai o singură clipă de fericire. Atât de mare, încât zilele de suferinţă se risipesc în eter, la fel şi urmele din suflet.

E bizar. Dar când nu au fost acestea două bizare? Mai ales combinaţia dintre ele. Fericire, suferinţă. Cred că asta înseamnă viaţa până la urmă. Să trăieşti înseamnă să suferi dar şi să fii fericit, chiar dacă suntem doar o clipă în Univers, aproape ca şi când nu am exista.

Mi-am amintit de focul de tabără, cel de la Sighet de anul acesta. Am stat toată noaptea fascinată de el.
La un moment dat, cred că am uitat de tot, chiar şi de propria existenţă. Priveam scânteile cum se ridicau din foc, ori cum ele cădeau pe pământ.
Focul era foarte înalt, de fapt, flăcările. Scânteile ce se ridicau îmi plăceau cel mai mult. Zici că dansau, nu alta. Şi nu se ridicau pur şi simplu, unele aveau direcţie, pluteau de parcă ar fi dansat. Ba stânga, ba dreapta, apoi scăpau din vârtejul de scântei şi se ridicau la cer unde se stingeau. Cele de la mijlocul flăcărilor doar ieşeau, ca apoi să cadă pe pământ.
Atunci am asemănat focul cu Dumnezeu. Până la urmă, scânteile ar fi fost după "chipul şi asemănarea lui". Şi ar fi spus că lumea a început cu Dumnezeu, fiindcă el le dădea apoi naştere. Cine l-ar fi "aprins" atunci pe Dumnezeu?

Nu am mai stat să "filosofez" de ceva vreme. În seara aceea însă a fost minunat. Scânteile chiar sunt ca oamenii. Sau invers. Unii se ridică de jos, ca să ajungă jos. Altele se ridică de sus şi intră cumva în vârtejul celor de sus unde se ridică şi mai mult. Asta apropo de oportunităţi sau de noroc. Altele de sus, ajung jos de tot. Altele stau în vârtej mult timp, ca apoi să se ridice, să danseze singure unde celelalte nu se avântă, după care se sting foarte foarte sus. Poţi spune că de fapt scânteile întrec focul la capitolul ăsta. Ele se sting mai sus.
Dar focul le pare etern fiindcă de acolo vin ele...

Interesant. Toamna mă pune şi pe gânduri acum. Unele lucruri le-am realizat scriindu-le aici, nu în jurul focului.

Tot acum am realizat încă câteva lucruri. Poate efemere, precum scânteile focului, dar atâta timp cât "focul" minţii mele e încă printre aceste idei, e ca şi cum ar fi eterne, într-o "clipă" din Univers, cât reprezintă viaţa.

Să mai şi acţionăm, oricât de dezamăgiţi am fi. Poate ar trebui să facem din clipa asta ceva, nu să o risipim, după ce că e aşa de scurtă.

Nu zic să nu încercăm să ajungem sus, să nu ne prindem în alte vârtejuri de scântei, dar să nu fie unicul nostru scop să ajungem sus, fiindcă toate scânteile din câte am văzut au ajuns sus de unele singure, fără de alte scântei lângă ele.

Nu e mai bine să te stingi având încă o scânteie lângă tine, chiar dacă eşti cu puţin deasupra focului, ori chiar la mijloc?

Prea sus înseamnă singurătate. Dar prea jos înseamnă eşec. Mijlocul e o mare de scântei unde abia poţi să înoţi. Dacă te menţii undeva în aer, şi nu în miezul focului, ai şanse să priveşti ansamblul şi să te conştientizezi ca scânteie, chiar dacă în următoarea clipă, indiferent cât de lungă sau scurtă, vei muri.

Am pălăvrăgit destul?

Să zicem că poate e toamnă. Şi poate e un anotimp deprimant când te simţi singur... chiar şi când nu eşti.

Am de gând să mai stau şi printre alte scântei. O scânteie ce stă prea mult singură, am văzut eu că se stinge. Şi nu se mai aprinde niciodată.

Chiar nu merită să stai singur atunci. Străluceşte cât încă mai poţi...indiferent de anotimp.

Raluca Băceanu

joi, 4 august 2011

Costineşti 2011




Şi după 7 ani am văzut marea din nou... The end.


WTF?




Aşa ar fi trebuit să se termine... dar câte s-au întâmplat.... Şi sincer după ce am scris deja postarea de mai devreme, cu starea dobândintă atunci e cam greu să revin la nebuniile ce s-au petrecut la mare.

A fost superb. Cu excepţia faptului că a fost şi obositor. Am fost cazată lângă o discotecă, da, discotecă, nu club. ORIBIL! Muzica se termina cu 10 minute înainte să îmi sune mie ceasul de dimineaţă, la 5 jumate, fiindcă atunci mergeam la plajă. Deh, raze UV şi mai ştiu eu de care.


Fotografii? Păi destule. Fără număr.

Asta din dreapta e făcută în prima zi. Mi s-a părut mie interesantă formaţiunea aia din zid, sau ce naiba este. Vântul bătea destul de puternic dar lumea nu părea deranjată, chiar se bălăcea în apă după cum se vede. Eu singura în converşi, cu ceva negru pe mine, părul lăsat desfăcut, nu în bine cunoscutul moţ ce i-ar face concurenţă şi lui Pebbles, cum se obişnuieşte acolo.

Eu chiar şi în apă am stat cu părul desfăcut. Ceea ce a cauzat încreţirea lui la modul că părul îmi ajungea până la umeri şi era mai închis la culoare din cauza apei mării.

Întâmplarea mai puţin hazlie e că aparatul foto mi s-a defectat chiar înainte să plec la mare. Aşa că majoritatea fotografiilor este făcută cu telefonul mobil. Cealaltă parte este realizată având la dispoziţie nişte filmuleţe. Ironia face ca aparatul să filmeze în continuare, dar să nu fotografieze.

Întâmplarea cu adevărat amuzantă e că m-am îngrăşat în 8 zile 4 kilograme. Iar de marţi până azi am slăbit 3 kilograme. De unde deducem că marea îngraşă şi Bucureştiul mânâncă nu numai suflete ci şi grăsime.

Bine, în poza din stânga nu mă îngrăşasem încă.
Dar arăt oricum mai plină decât sunt în realitate. Şi poate şi ceva mai înaltă. Dar arăt chiar bine. Narcisismul ăsta. Faţă de fotografiile din postarea de mai devreme, când se vedea oboseala pe faţă, aici se vede o zgâtie de fată bucuroasă că e la mare şi că poate să facă ce vrea, că s-a rupt din monotonie, din lucru, din scris, din stat la taclale cu orele cu cine ştie ce amic sau amică. Aici am fost doar eu şi atât.

Nu am mai fost ştiută că lucrez ba acolo, ba acolo, ba că sunt scriitoare, ba că mai ştiu eu ce. Am fost o tipă normală, îmbrăcată sumar după care tipii salivau ca după o friptură.

Ceea ce m-a amuzat de data asta. De ar fi ştiut ei fraierii... Dar, a fost haios, chiar nu neg.
Ca să ajung la înălţime a trebuit să urc, dovada fotografia de alături. Dar marea se vedea excelent, chiar dacă pare murdară. Să o luăm aşa: era destul de întunecat în primele zile.
Abia din a treia zi a început să fie mai bine, mai cald.

Dovada e fotografia din stânga. Se vede după faţa mea că nu puteam să ţin ochii deschişi din cauza soarelui. Deşi fotografia e întunecată, da, cum aţi ghicit, e de la telefon...


În cea de mai jos se observă zâmbetul meu ce e mai mult un rânjet dubios. Din a patra zi până cam într-a 7 am radiat involuntar de fericire, de bună dispoziţie iar în majoriotatea fotografiilor din zilele astea am cam rânjit fasolea rău de tot.

Dar, ce să-i faci, dai vina pe mare pentru kilograme în plus, pentru bucurie, pentru îmbrăcămintea din ce în ce mai sumară.

În primele zile mă duceam îmbracată spre plajă, după am zis, "ce mama naibii?", mai ales că muream de cald până la plajă. Aşa că am început să umblu acoperită doar de un şal peste costumul de baie.


Şi a fost mai bine. Oricum toată lumea era destul de dezbrăcată, fetele făceau topless iar eu nu eram cunoscută prea acolo. Aşa că, ce să îmi mai

pese?

Desigur, am avut surpriza să găsesc persoane pe care le ştiam din vedere, iar pe facebook o puştoaică - ca să vezi ce ţi-e şi cu FB-ul ăsta! - că cică m-a văzut. Mesajul tare prietenos, la modul "Ralu!!! :D" Okay, Ralu îmi zic vreo 3 persoane şi acelea sunt surorile mele, acum să văd şi pe FB asta mi se pare puţin ciudat. Na, fanii... Acum fără să glumesc, tipa e ok, nu am nimic cu ea, nici nu o ştiu, nu o judec.


Trecând mai departe... şi la propriu şi la figurat.
Recognise this body? O-M-G, serios că nu ştiam că dacă te îngraşi arăţi AŞA.

Şi, fără să fiu narcisistă, arată chiar bine. De asta m-am şi decapitat. Arăt mult mai bine decât recunosc eu. Dar dacă îmi văd faţa, zic "nu, nu sunt ok, sunt aşa şi pe dincolo".

Vremurile acelea când încă îmi păsa că arăt mai ştiu eu cum, au cam trecut. Acum arăt bine... dar nu prea îmi pasă. Credeam, când eram mai mică, vezi-Doamne că dacă eşti frumoasă lumea te place. Vezi să nu, e cea mai idioată chestie. Lumea NU te place dacă arăţi BINE. Poate doar să pretindă... Bine, aici mă refer la o anumită categorie.
Like " That's why God gave me this body... because the soul will never be loved".

Fotografii sunt cam prea multe, puteţi să le vedeţi pe FB, că tot ne-a acaparat pretutindeni. Şi oricum, ce-i prea mult strică şi deja cred că vă miraţi de pozele astea. There are so unlike me, I know...

P.S Râdem, glumim, dar e cazul să ne apucăm de treabă. Dacă lenevesc prea mult, treziţi-mă! Vara se duce repede dar mintea tot la vară o să ne stea! Tz-tz-tz-tz...

P.S Am scos o fotografie. Mă enerva. Cei care ştiu cum arăt, ştiu şi fără pozele de aici.

Raluca Băceanu

Şcoala de Vară de la Sighet 2011

Iată-ne şi anul acesta la Sighet. Am promis că voi scrie părerile mele şi pentru anul acesta, mai ales că e posibil să fie ultimul pentru mine... deh, la anul e admiterea, nu mai am cum să ajung acolo...
Anul ăsta pot să subliniez vreo 3 chestii: am fost atentă la toate conferinţele - da, am reuşit performanţa asta!!! - mâncarea a fost muuult mai bună şi 3... nu mai era globul de îngheţată 50 de bani ci 1 LEU!!!

Lăsând gluma la o parte, anul ăsta am fost mult mai serioasă şi chiar am învăţaţ multe lucruri. Nu am de gând să o lălăi fiindcă nu ar avea rost. Ideea e că şcoala asta de vară nu e doar o simplă şcoală, e ceva mai mult. Voi aveaţi idee care e scopul ei de fapt? Să creeze o nouă elită, o nouă generaţie care să fie capabilă să ia frâiele politicii şi să facă ceva BUN şi DEMOCRAT din ţara asta.

Eu am realizat abia anul acesta. Nu e niciodată prea târziu. Anul trecut eram prea preocupată să... nu mai ştiu exact anul trecut la ce eram
atentă. Şi atunci am învăţat multe, doar că atunci mai mult mi-am făcut prieteni şi am tot... socializat.

Dar acum, sunt chiar bucuroasă că mi-am
sacrificat atâtea ore stând atentă şi ascultând întrebările
elevilor. A fost o experienţă ce mi-a dat forţă, dorinţa de a face ceva în România.
Acum, mai mult ca oricând sunt hotărâtă să urmez Ştiinţe politice la SNSPA şi să mă înscriu într-un partid politic. Chiar am de gând să NU stau cu mâinile în sân ori să îmi fac planuri că plec în străinătate. Şi ca să ce? Ce să se aleagă de ţara noastră? Nu dom'le, nu, eu RĂMÂN şi mă voi lupta să fac ceva bun, nu de mântuială.

Poate voi pleca din ţară cât să studiez, dacă voi avea ocazia, dar mă voi întoarce.

Trecând peste schimbările în mentalitate ce au survenit cât am fost la Sighet, acum voi trece la cele SPIRITUALE, căci, dacă vă mai aduceţi aminte, abia aşteptam să plec din Bucureşti pe la începutul lui iulie.

Pur şi simplu ştiam sau simţeam că ceva se va întâmpla acolo. Mă crezusem moartă spiritual de mult, dar am regăsit calea. Într-o zi am plecat câteva minute de la Memorial la Biserica Ortodoxă-Ucraineană, aflată la 200 de metri de Memorial. O colegă îşi cumpărase o carte mică de rugăciuni, ceva pentru "sporirea minţii" iar noi aveam examenul a doua zi. Mi-a spus să mă grăbesc că se închide la 9 biserica, aşa că am zbughit-o.

Nu era decât un preot în biserică şi se ruga. M-am simţit puţin prost pentru faptul că eram îmbracată cam nepotrivit. Aveam un tricou negru cu o trupa şi părul puţin răvăşit fiindcă alergasem. Am aşteptat ca preotul să se întoarcă dar am văzut că nu părea să mă observe.

Am început să mă rog şi eu, ca în vremurile bune... Şi la puţin timp, vreo 10 minute, s-a întors.
Şi am început să vorbim. Cine ştie blogul ştie că sunt interesată de ocultism, de tot felul de practici magice şi
ritualuri de curăţire. Doar că nu astea erau calea mea. Nici yoga, nici wicca, nici reiki, nici nimic. Ortodoxismul mi-a sărit în ajutor.

După discuţia cu preotul - nu pot să vă spun ce am vorbit, dar faptul că mi-a spus că nu e prea târziu, nici măcar pentru mine, m-a ajutat enorm - am simţit după vreo 5-6 ani că mă simt eliberată de toţi "demonii" posibili şi imposibili ce mă chinuiau.

Desigur că starea se prelungeşte doar prin rugăciune. Sunt în continuare depresivă, la fel cum mă ştiţi cu toţii, dar asta e deja ceva la ordinea zilei. Însă e MINUNAT să te simţi eliberat, fie şi numai pentru câteva momente de tot ce presupune lumea asta. Eu am numit-o "recea" sufletească, fiindcă pur şi simplu nu simţi decât o răcoare undeva în piept, în plexul solar. Nu simţi nevoia de mâncare, de oameni, de plăceri sau mai ştiu eu ce. Te simţi contopit cu ceva etern care chiar dacă pentru tine, o fiinţă efemeră durează o clipă, cât te poţi concentra, e ceva pentru care merită să trăieşti, mai ales având o viaţă aşa ca a mea, când orice clipă de linişte valorează pentru mine mai mult decât ar putea cineva care va citi rândurile astea, să înţeleagă. Pfiu, ce frază lungă. :)

Din punctul ăsta de vedere, la Sighet am avut o mare revelaţie. Hai două. Una, că vreau să fac ceva bun în politică, dacă voi reuşi, iar doi, că dacă voi crede în continuare, totul va fi bine şi orice s-ar întâmpla, ştiu că motivul este cosmic şi îl voi putea accepta.

Fotografiile sunt câteva, nu am stat să fac prea multe sau să stau la prea multe. Dacă mai fac rost, mai urc aici câteva.


A, da, şi tot pe această cale vreau să mulţumesc Anei pentru că m-a făcut să "recapitulez" câteva lecţii pe care le crezusem demult pierdute. Şi da, dacă păream o persoană pe faţa căreia se citea nelinişte, tristeţea, pesimismul care ruginea până şi sufletul, ei bine, nu pot schimba prea repede asta. Pe chipul meu se va vedea mereu că sunt în căutarea a ceva, iar dacă nu e Dumnezeu, fiindcă acum l-am regăsit, atunci va fi mereu altceva... şi altceva. Căutarea nu va lua niciodată sfârşit. :)

P.P.S Legenda: foto1 - Memorialul Vicitmelor Comunismului şi al Rezistenţei, foto2 - Raluca Băceanu şi Ana Blandiana, foto3 - Memorial, statuia conducătorului fără cap, foto4 - Ana Sturdz, Stephane Courtois (rectorul ŞColii de Vară de la Sighet) şi Raluca Băceanu, foto5 - cimitirul vesel, foto6 - Raluca Băceanu şi Romulus Rusan, foto7 - Raluca Băceanu, Dan şi Lia Perjovschi). Mulţumesc pe această cale tuturor dar şi celor cu care nu am apucat să fac o fotografie dar cu care am dezbătut subiecte interesante.

Raluca Băceanu



A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase