Gunoiul speranţei
Când bezna înfulecă cu poftă din zi
Când cerul este străpuns de noapte şi sângerează,
Nu mai ai speranţă iar viaţa dispare
Ascunsă sub pătura groasă a întunecimii
Ce pare că vrea să păcălească lumina
Până aproape de răsărit.
Culoarea se duce şi devine neagră,
Iar negru de eşti, devii smoală.
Cazi în Gheenă, doar acolo-i culoare.
Sânge şi flăcări îi pictează pereţii
Iar bolta cerească un hău negru pare.
Întuneric de vrei, îndurare de ceri,
Soarele tot nu va mai răsări vreodată.
Flacăra, veşnica lumină te arde
La frig de tânjeşti, vei pieri în uitare.
Când lumina taie în noapte,
Când cerul se scutură de sânge şi foc
Şi încep să cadă lacrimi de ploaie,
Speranţa revine, veşnicul vrăjmaş,
Ce roade înfometată din inimă
Mereu, mai adânc precum o rugină.
Vrea să te cruţe de ceea ce este...
Dar iar dispare şi se-ntoarce din nou
Pleacă şi se-ntoarce fără ruşine,
Fiindcă nu-i un păcat ci doar o făţarnică
Blestemată închipuire.
(#UPDATE 23 septembrie 2011 - am mai găsit una bucată strofă la această poezioara. Tre' să învăţ să dau paginile mai serios, ca descopar strofe noi la cam toate chestiile scrise :) )
Raluca Băceanu
Comentarii