vineri, 23 septembrie 2011

Ce e mai presus de iubire?

Pentru D.

Ce e mai presus de iubire?
Stam mereu şi mă-ntrebam
Credeam că, cine ştie,
O fi respectul, mulţumirea
Sau poate-o dragoste ce te mistuie
Din interior spre exterior,
Dar nu e cum mă aşteptam să fie...
Ba chiar pot spune siderată
Că mi-a părut doar un soi de
Amiciţie minunată!
Nu e pasiune, foc şi jar,
Nici dor năvalnic, fluturi reci,
E-o preţuire fără scop şi margini,
E ridicare din efemer.
E să vezi frumuseţea unde nu-i,
Să iubeşti defecte, nu pasiuni,
Să vezi dincolo de aparenţă
Scormonind după esenţă.
E adorare dincolo de simţuri
Şi dragul ce-l porţi în, şi peste timp,
Pentr-un suflet ce se leagă
De-al tău printr-o imensă
Şi imposibil de înţeles,
Iubire neţărmurită.

Atunci, curios te-ntrebi
Şi-ţi frângi idei şi gânduri,
Sub talpa unui paradox continuu
Că mai mult, mai presus de iubire,
E, cumva, doar şi mai multă...
Sau nu. E doar puţin diferită.
Ca o nouă treaptă ce răsare
La vârf de scara ce se-ndreaptă
Spre cer, spre Rai, spre infinit.
E exact treapta ce ne leagă
Pe noi, fiinţe muritoare
De-acel izvor, spre Nesfârşit.

Din nou mă-ntreb:
Ce e mai presus de iubire?
Să fie sentiment, emoţie sau stare?
Sau legătură spre Astral?
Nu ştiu nici chiar pân' acum...
Simţi în suflet un răspuns,
Te bucură, îţi dă încredere,
Însă nu există încă-un cuvânt
Să dea răspuns minţii noastre
Ce, totuşi, ne leagă de trup.
Şi ce să faci când ne limităm,
Involuntar în simţuri muritoare?
E ca şi cum ai vrea să guşti
Din sunete şi din culoare
Şi nu poţi... aşa că sfatul meu e să...
Laşi sufletul să-ţi definească
Răspunsuri simple prin...
O Divină, neaşteptată şi vie intuire.

Raluca Băceanu

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Testament

De data asta, această postare nu mai face parte din categoria personalo-penibile.

Ci face parte dintr-o realitate crudă, fără pic de umor: viaţa mea.

Nu poţi să mă numeşti egocentrică pentru că sunt diferită de toţi din toate punctele de vedere, şi pentru că o arăt mereu.
Nu ai dreptul, iar dacă doar încerci, ei bine... nu mă mai interesează câtuşi de puţin. Pentru că poate nu o să mai fiu atunci, ci undeva ascunsă unde doar Dumnezeu mă va găsi. Nu e decât o chestiune de timp. Dintotdeauna a fost aşa.

De fapt, dintotdeauna m-am simţit în felul în care mă simt acum. Şi e o stare ce nu se termină ci e mereu acolo, indiferent de cât de fericită par, ori chiar m-aş simţi.

Oricât de mult mi-aş dori să uit ceea ce sunt, nu pot fiindcă se întoarce împotriva mea. Mă simt vinovată dacă ies fie şi numai o clipă din propriul tipar.

(UPDATE 12 septembrie 2011 -din motive personale această postare a fost ştearsă. Îmi cer scuze pentru ca v-am speriat sau jignit, asta e. Să îl numim sindromul pre-menstrual şi gata. Vă pup şi sunt ok.)
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase