duminică, 23 decembrie 2012

Prin ochii lui Vlad - part 3

Trecuse prea mult timp... Am privit-o cu mirare. Era atât de schimbată încât abia am putut accepta că era ea.

Avea în privire un soi de maturitate. Acel licăr al ochilor părea că e mai puţin luminos. Părul, mai scurt şi mai drept ca înainte, i se revărsa pe umerii ce se mişcau în funcţie de respiraţia ei sacadată.

Îşi lăsă privirea în jos, ca şi cum s-ar fi ascuns, ca şi cum şi ea ar fi simţit scurgerea timpului mai apăsat ca înainte. Îşi privi mâinile lungi cu teamă, nu şi le admira. Ridică oglinda de pe comodă şi încercă să se privească. O lacrimă i se rostogoli pe obrazul drept, o lacrimă pe care o lăsă nestingherită să curgă. Îşi atinse pomeţii şi îşi duse mâinile uşor spre buzele ce îi erau întredeschise. Uşor încruntată, clipi de câteva ori şi spuse mai încet decât o şoaptă:
- Îmbătrânesc.
Atunci am realizat că se uita la ridurile pe care le avea, sau pe care credea ea că le-a dobândit.
- Cred că nici nu m-ar mai recunoaşte. Au trecut nişte ani, iar eu, eu sunt alta. Timpul m-a răpit de mine însămi...
Se aşeză pe canapea oftând. De pe spătarul canapelei ridică ceva ce părea o bomboană mică. O înghiţi cu puţină apă şi îşi îndreptă privirea spre tavan zâmbindu-şi trist.
- Oare ce ar spune Vlad dacă ar vedea cum am crescut? De ce nu l-am mai simţit de atâta timp? Să fi plecat definitiv?
- Raluca! Sunt încă aici!
Uşa de la balcon se zdugui iar ea se uită speriată împrejur. Chipul i se lumină apoi şi abia atunci am recunoscut-o în adevăratul sens al cuvântului. Întreaga fiinţă i se schimbă parcă.
M-am apropiat de ea şi i-am mângâiat obrazul unde încă se vedea urma lacrimii. A tresărit şi a zâmbit trist, ca mai devreme.
Se repezi la caietul de pe birou, la creionul mecanic şi începu să scrie pe o pagină.
Totul s-a schimbat prea repede. Cei care veniseră au plecat, iar cei ce au venit acum... nu ştiu cât vor mai fi lângă mine. Iar el, da, pentru că este un el, nu ştiu pentru cât timp va mai fi aici, cu mine. Îmi e teamă să nu plece toţi. Îmi e teamă că voi rămâne iar singură. De fapt, deja mă simt groaznic de singură. Deja toţi au plecat. Ca şi tine. 
Credeam că nu te vei mai întoarce niciodată. Chiar credeam uneori că eşti doar în mintea mea şi atât, că niciodată nu ai existat... Chiar şi acum mă întreb dacă nu cumva eşti un efect al... lor. 
Privi iar spătarul canapelei.
Îmi e teamă că la un moment dat mă voi trezi şi voi realiza că nimic din ce am avut, nu a fost cu adevărat vreodată al meu. Nici măcar tu. Nici măcar pe mine însămi. Simt iar cum mă pierd şi cum trăiesc zi de zi în trupul unei străine. Ce am ajuns...  o umbră într-un trup necunoscut, cu un chip ce şi-a pierdut parcă din tinereţe, din inocenţă... E prea mult pentru sufletul meu... Aş fi vrut să ştiu de ce ai plecat... şi când. Am uitat... Te-am uitat. Însă acum, din cine ştie ce motiv, iar mi-ai apărut în minte, în inimă, abia acum realizând că îmi lipseşti. 
Să îmi lipsească de fapt vremurile de atunci? Acele momente când te simţeam mereu în preajma mea? Când eram unul şi acelaşi...? Cu groază mă gândesc că peste un timp voi uita complet tot ce ţine de tine şi de felul în care prezenţa ta mă făcea să mă simt. Deosebită, într-o lume magică şi nemuritoare, fericită.
Acum, nimic nu mai e magic. Totul e prea real ca să mai fiu împlinită. Concretul mă doboară iar locurile simt cum mă devorează şi cum mă pierd în ele, devin parte dintr-o masă cu care nu mă identific. 
Masca de zi cu zi, zâmbetul forţat, mi se par groteşti şi aş vrea să le repugn. Dar dacă ei ar vedea epava ce se găseşte sub această mască... nu ştiu. Să fie o epavă ceea ce se găseşte sub această mască a mea? Vlad... 
O înţelegeam. Era aceeaşi din trecut. Nu era o epavă. Păcat că nu vedea că este aceeaşi copilă minunată. Şi că tot ce ţine de magic se găseşte în ea. Ce i se întâmplase? De unde teama, de unde toată nebunia care o acaparase?
19 este puţin şi totuşi mult. 
Atunci mi-am dat seama care e de fapt sursa tristeţii sale. Am ieşit pe balcon şi mi-am dat seama că ninge. Era decembrie. Urma ziua ei de naştere. De aceea schimbarea. Ultima oară când o văzusem avea doar 16 ani...
Cu fiecare an simt că mai mor un pic. Iar ei, ceilalţi, văd în asta o bucurie. Le urăsc urările. Urăsc să cresc, să văd în fiecare zi cum încă un rid apare şi cum în jurul ochilor se aşează ceaţa morţii. Ai remarcat asta vreodată? Ochii unui copil nu sunt la fel cu ai unui bătrân. Parcă şi culoarea se duce, nu doar acea lumină caracteristică.
Îmi e aşa teamă când va veni ziua când ochii îmi vor fi aproape albi şi nu va mai rămâne nimic din eu-copilul, din eu şi lumea mea de la 15-16 ani, care era atât de superbă cu tine alături de mine, cu tonele de caiete scrise, cu tot ce era mai frumos.
Îngheţ iar ei nu observă. Plâng iar ei îmi văd râsul. Zbier iar ei îmi aud chicotul. Iubirea nu mai e iubire, e prea reală pentru mine. Totul e tangibil iar singurul intangibil rămas... ei bine, eşti tu. 
Aş fi vrut sincer să mă găsesc în lumea ei tangibil şi să o scot din starea aceea a ei proastă. Trebuia să accepte că asta e viaţa, iar că ce nu e astfel, e moarte...
Am vrut să-i ating o şuviţă de păr iar ea în acelaşi timp îşi dădu şuviţa din ochi. Mă simţi. Mă privi drept în ochi clipă în care am privit-o cu mai mare atenţie. Urma anilor se vedea puţin, dar ochii erau incredibil de schimbaţi încât m-am simţit ruşinat sub a lor povară. Atâtea traume, atâtea experienţe ce îi lăsaseră urme. Prea puţine momente de fericire. Nu greşisem când spusesem că se maturizase. Totul i se vedea în ochi. Aceeiaşi privire caldă, senină, dar care poartă urma unui trecut greu. Vedeam dor în privirea ei, vedeam o agonie vie şi greu de suportat.
Voi fi bine. Ştiu că la un moment dat voi fi. Până atunci trebuie permanent să mă lupt cu demonii timpului până când mă vor birui, în cele din urmă. Rămâi pe aproape, ca un timp ce nu se va scurge niciodată, şi... nu pleca.
Îşi închise caietul şi respiră adânc. Se uită la ceas. 18 şi 14 minute. Vru să sune pe cineva dar renunţă oftând. Nimeni nu ar fi putut-o înţelege mai bine ca mine.
- Rămân, i-am şoptit iar atunci zâmbi dând uşor din cap.
Atunci am observat cele două pisici care stăteau lângă ea. Le mângâie pe amândouă cu drag şi ieşi din cameră. Uşor abătută, dar tot ea era.
Cât timp trecuse...



A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase