luni, 30 decembrie 2013

Viaţa în prima zi la 20 de ani


Sursa: usualerror.com
Să vedem un scurt bilanţ? Nope, plictisitor.

Să vedem câteva gânduri, aşa cum obişnuiam odată? Mi-am pierdut exerciţiul de a spune ce simt pe blogul acesta. Cineva chiar mi-a strigat în cadrul unei mici "altercaţii" că eu spun ce am pe FB, dar niciodată nu mă destăinui cuiva, că prefer să "mă laud" unor străini cu problemele mele şi că de asta sunt aşa de singură. Well, ce argument prost. Sau, cine ştie... eu însă îl văd prost. Nici măcar argument nu e. Nu e nimic. E o mică "vomă" de cuvinte care nu prea m-au atins. Dar m-au scârbit pe moment.

Am senzaţia că dacă spun ceva într-un mediu online, ostil, nu vede nimeni. Nu scriu pentru nimeni. În general. Nimeni de acum. Scriu mai mult pentru posteritate. Scriu în speranţa că cineva, la un moment dat în viitor mă va înţelege. Fiindcă, sincer, acum, cu cât încerc să mă deschid mai mult, cu atât devin mai încâlcită în gândire pentru ei. Ca părul meu creţ când nu îl pieptăn o săptămână. Aşa de încâlcită le par.

Ieri, chiar de ziua mea, am purtat un dialog cu o persoană la care ţin într-un mod involuntar, inconştient, în fine, înţelegeţi ideea. Şi am vorbit cu orele. Degeaba. Cu cât îi explicam, cu cât mă înecam cu propriiile cuvinte încercând să îi vorbesc cu sufletul, cu inima, cu mintea, cu tot ceea ce ar putea să se manifeste o persoană spre înţelegerea, acceptarea, aprecierea, iubirea celeilalte, cu atât persoana respectivă se îndepărta de la umilul meu scop. Chiar mi-a spus că îşi dă seama că are mai multă minte decât mine şi că sunt naivă. Interesant. Aşa o fi. Deşi am vaga senzaţie că se cam înşeală. Vagă, zic şi eu. Am zâmbit. La un moment dat te saturi să îndrepţi cascada de argumente pe care le ai cuiva care nu le vede, nu le înţelege, de fapt, ce zic, nu e în stare să le audă. De aici zâmbetul. Zâmbetul resemnat care însă strigă "tu auzi ce spui?". Zâmbetul pe care nu îl înţelege, nu reuşeşte să îl aprecieze. Şi măcar de-aş fi eu cea superioară, cea înţeleaptă, geniul neînţeles. Nu sunt. Şi totuşi, aşa mediocră, sau puţin peste medie cum sunt, ei nu reuşesc să descifreze ce sunt, ce reprezint. Şi asta îmi aminteşte de un vers dintr-o poezie, Dilema atomului. "...Ce sunt, ce reprezint, de parcă v-ar păsa?... Tot ce vă place e că-s încărcată pozitiv..." Mai sunt eu oare încărcată pozitiv?

În fine. E greu, e complicat, e urât, e cum nu se poate mai prost şi mai rău. Ce? Modul meu de trăi, de privi lucrurile raportat la tendinţa generală. Sunt atâtea lucruri care mă nemulţumesc. Am încercat să mă simplific, tot eu am încercat să îmbrăţişez o schimbare - te-ai prins? parola ta, baby - ca să deschid iar ochii şi să mă întreb, "de ce şi pentru cine, Raluca?".

Exact. Pentru nimeni. Prietenii au şi ei viaţa lor, relaţiile lor şi asta îmi dă dureri de cap. Sau febra e de vină? În sfârşit, detest cuplurile. Bun, şi eu formez alături de cineva un aşa-zis cuplu, şi îl detest chiar şi pe ăsta, deci nu încercaţi să vă simţiti lezaţi în vreun fel de ceea ce spun. E o părere pe care o am de mult timp. Am fost cea mai fericită alături de cea mai bună prietena a mea cât timp niciuna nu avea iubit. Cât am fost noi două, prietene din liceu, doar noi două, amuzându-ne şi discutând de tot felul de nimicuri. Acum, cri-cri, vorba greierului. Nimic. Relaţiile astea strică prietenii. Nu mai ai timp să mai stai cu prietena din liceu, din şcoală sau din grădiniţă. Poate ea a plecat în altă ţară, poate încă e vecina de bloc. Când avem relaţii uităm de tot în jurul nostru. Mă enervează atât de mult chestia asta încât îmi vine să zbier. Dar mă doare, sunt răcită aşa că mă abţin.

Aproape toate prietenele mele au iubiţi. Şi, evident, când nu sunt la facultate sunt cu iubiţii. Am ajuns să ne dedicăm doar timpul numit "ferestre" unele celorlalte. În rest, "sunt cu X, lasa că ne vedem la facultate", " nu pot azi, i-am promit deja lui Y că ne întâlnim". Iar dacă nu au iubiţi, parcă devin nişte obsedate după senzaţii tari şi după grupuri dubioase. Cu ochii injectaţi de nesomn, de nopţi nedormite privind cu orele seriale care mai de care mai ciudate, îşi plâng existenţa spunând mereu şi mereu aceleaşi prostii " nu o să mă mărit niciodată", "nu o să am un iubit niciodată" etc. Am obosit să le aud, să le mai vreau compania. Şi le pierd. Prietenele. Şi nici nu mă sinchisesc prea mult să le recâştig fiindcă mă întreb apoi ce mai am eu în comun cu ele. Aproape nimic. Câteva amintiri când toate lucrurile de mai sus nu contau.

Desigur, nici eu nu sunt perfectă. Nu am spus niciodată ce prietenă bună aş fi eu. Nu fac cadouri, nu ies în oraş, şi asta fiindcă în majoritatea timpului am doar scame în buzunare, nu îmi place mersul în club, nu nimic. Nici măcar nu mai scriu, am intrat într-o gaură neagră de unde nu ştiu cum să mai ies nici dacă mi-aş descărca din mintea lui Stephen Hawking cunoştinţele de fizică. Sunt într-o gaură neagră numită, poate, Ataraxie. Sau în alta numită Depresie. Sau alta numită "I don't give a shit". Nici eu nu ştiu.

Şi tu, acela care crezi că mă dau rotundă, fiindcă ştiu că eşti acolo rozându-ţi pieliţele de la unghii plin de nervi pe orice îţi iese în cale, ţie îţi urez un foarte sincer "pleacă de pe blogul meu". Nu înjur. Nu aici. Sunt totuşi o tânără domnişoară bine crescută virtual. Face to face mă transform în birjăreasă. Fără nicio mustrare de conştiinţă. Aşa că... hai, ce mai aştepţi?...

Şi tu, acela care zâmbeşti ştiind că şi tu ai trăit sau trăieşti în gânduri dureri interminabile datorate societăţii, te salut şi te îmbrăţişez. Îmi surâde ideea de a îmbrăţişa virtual pe cineva care mă înţelege, asta în cazul în care chiar există. Exişti? Fiindcă te aştept de o viaţă. Serios.

Nu mă pot abţine să nu fiu deranjată în vreun fel sau altul de superficialitatea dată vieţii de contactul permanent cu tehnologia. Mă urăsc de câte ori dau un check-in în mai ştiu eu ce pub doar pentru că am cretina satisfacţie de a şti că lumea ştie unde sunt. Şi o urăsc şi la ceilalţi. Altfel aş fi fost cam ipocrită. Urăsc că în loc să vorbesc despre lucruri care mă pasionează, ajung la o masă împuţită din Spring Time de la Universitate vorbind de reducerile de la Outlet, cel la doi paşi de Spring, de pe str. Academiei. Sau despre băieţi. Sau despre micile trucuri pe care le fac fetele ca băieţii să nu-şi piardă interesul. Când eu, poate, mi-am pierdut de prea mult timp interesul pentru... mda, se subînţelege. Şi nu, nu e chiar lucrul acela evident. E celălalt. Mă bucur că am fost clară. Ideea e că e obositor să respingi prostiile care vin din partea societăţii şi să le accepţi pe cele ale tale. Şi mai obositor şi dureros e când ceea ce vine din partea societăţii corespunde cu unele idei de-ale tale - vezi bancul cu lacatele şi cheile. De exemplu treaba asta cu fetele care vor să îşi menţină mereu partenerii alerţi. Corsete, rujuri, lenjerii sexy şi alte cuvinte desprinse parcă din vocabularul unei starlete porno. Că, deh, trebuie menţinut interesul. Dar voi băieţi, cum faceţi să ne menţineţi nouă viu interesul. O, am uitat că pe Terra sunt mai multe femei decât bărbaţi şi de asta vouă parcă vi se cuvine totul, netrebnicilor, voi nemaifăcând absolut nimic. Că, na, femeia e cea care trebuie să îl ţină pe bărbat lângă ea, altfel el pleacă la alta. Pleacă, zic eu. De când a face parte dintr-un sex şi nu din celălalt constituie un avantaj. Mai suntem cumva prinşi în Evul Mediu? Observ că da. Altfel nu se explică de ce încă femeile fac parcă totul într-o relaţie. Aud atâtea fete care fac o groază de surprize iubitului, imaginea tipului care vine obosit de la muncă sau facultate, şi ea, fata, instrumentul perfect îmbrăcat în carne, ea este cea menită să-i alunge oboseala, de parcă el, săracul ar fi Suleyman sau mai ştiu eu ce sultan sau prinţ al lumii. Frustrată? Da, recunosc că sunt fiindcă nu am auzit recent de niciun tip care să umple camera iubitei cu lumânări, un clişeu, dar până la urmă, ceva drăguţ. Nu, domnule! Ea e sexul frumos, ea trebuie să se ocupe de "cheştiile ăstea iestetice". Păi cum nu?!

Şi când e totul lapte şi miere mi se pare suspect. Şi intru la bănuieli. Şi iar nu e bine. Pur şi simplu niciodată parcă nu e bine ceva prin simplul fapt că niciodată nimic nu e perfect. Şi trebuie să ne obişnuim cu ideea asta. Eşti cu iubitul şi simţi că nu mai ai nevoie de nimic altceva pe lumea asta? Ei bine, ştiu sentimentul, dar după ce el pleacă pe uşă tu, ca fată, o să te gândeşti mereu ce face, cu cine este, de ce nu stă cu tine şi alte nebunii... Iar dacă nu te întrebi, ori eşti prea proastă... ori eşti prea proastă... Nu există cale de mijloc. Bărbaţii iubesc şi ei sincer, da, dar te pot iubi sincer pe tine în timp ce pe alta o iubesc doar... aşa, că e şi ea acolo. Iar dacă ai încredere totală în el... bravo ţie, însă nimic nu e roz pe lumea asta şi sigur ascunde ceva băiatul. Nu există să nu fie ceva.

Credeţi-mă, aş vrea să cred că există iubire adevărată. Am simţit-o, până să nu mai rămână decât puţin scrum... şi lacrimi. Şi eu, ca şi alte fete, am fost dezamăgită. Drace, mereu sunt. Şi îmi spun că eu nu fac ceva bine, însă discutând cu oameni mai trecuţi prin viaţă decât mine, observ că nu eu am dat-o în bară. Şi tot ei îmi spun să renunţ la iubirea asta bolnăvicioasă. Şi renunţ, uşor-uşor, asta fac. Fiindcă îmi dau seama când cineva nu iubeşte. Orice ar spune şi ce ar face el, e evident. Însă nu pot să rup nimic. Nu-mi stă în fire. Ca dintr-un sado-masochism spiritual, sentimental, ce mai vreţi voi, mă sacrific ca un porc de Crăciun pe altarul a ce? A nimic. Uite, da, aici sunt naivă. În alte chestiuni, nu prea cred.

Nu îmi doresc multe lucruri. Nu am nevoie aproape de nimic în plus faţă de ceea ce am. Însă îmi doream ceva specific vârstei ce nu prea pot să am. Din exterior, bineînţeles că totul pare bine, frumos. Numai eu ştiu cât mă macină. Dar încă iubesc. Din păcate pentru mine. Din fericire pentru el. Asta e viaţa. Sper la ceva mai bun, la o schimbare de data asta asumată de el, dar nu am norocul ăsta. Uneori mă întreb ce mă ţine legată de un astfel de om rece, incapabil de sacrificiu. Cu cât mă întreb mai des, cu atât mă îndepărtez mai mult. Şi o ştie. Nu face nimic însă. Se lasă purtat de vânt precum o frunză cretină şi fără minte. O frunză pe care dacă o calci în picioare trosneşte a uscăciune. Trosneşte fiindcă nu are pic de sevă. Oricât de multă sevă ar primi de la mine.

Eu nu pot. Nu înţeleg. Cum după ce ai oferit totul cuiva nu e în stare de... nu mai contează.

Am lămurit-o cu prietenii, cu relaţiile. Cam asta e viaţa la 20 de ani. Nu foarte diferită de cea de la 19 ani. Parcă mai tristă puţin, parcă mai rece, parcă mai multă singurătate.

Mâine e Revelionul. Mi-am anulat planurile din lipsă de sănătate şi chef. Fiindcă merg mână în mână. Voi sta cu mama ca în vremurile bune. Cred că din 2007 sau 2006 nu am mai făcut Revelionul doar cu mama. De la etajul 10 se văd frumos artificiile. Dacă nu o fi ceaţă. Atunci chiar îmi... atunci nimic.

Nu înţeleg cum poţi să mai fii dezamăgit din moment ce ai  încetat să îţi mai hrăneşti speranţele în oameni, prietenii, iubire? Nu înţeleg de ce mă mai enervează snobismul lui X sau balivernele lui Y, ori răceala lui Z.

Dă-mi, Doamne în Noul An răbdare cu toţi oamenii pe care îi întâlnesc, şi, poate, o doză de acceptare, apreciere şi dragoste din partea... cui vrei tu, ori cei vechi, ori cei noi pe care îi voi întâlni. Fiindcă, în ultimă instanţă nu ne dorim decât acceptare, un zâmbet şi o îmbrăţişare caldă. Asta dacă nu devenim nişte dr. House cu toţii.

Fie ca Noul An să vă lumineze minţile şi să vă debarasaţi de toate rahaturile din media şi din societatea asta perfidă, să reconsideraţi prezenţa unor persoane în viaţa voastră fără să vă lăsaţi influenţaţi de o vorbă spusă aiurea, ori dimpotrivă, să vă respectaţi şi să alungaţi tot ce vă face nefericiţi. Eu aşa o să fac. Vreau să am puterea asta. Măcar atât.


Raluca Băceanu

vineri, 30 august 2013

Harul - partea a doua sau Cum piere un scriitor


M-am apucat serios de treabă pentru a doua parte a trilogiei HARUL. Până acum romanul are 11 pagini, 11 pagini încărcate emoţional într-un mod de nedescris aici, pe blog. Veţi simţi şi voi probabil 1% (şi credeţi-mă, e mult şi atât!) din ce simt eu acum când veţi parcurge romanul.

E ca atunci când naşti. Imaginaţi-vă că mă simt ca la o naştere a unui copil de 10 kilograme, unde simt durerea atât fizic cât şi psihic. Pur şi simplu mă simt sfâşiată în două bucăţi.

Am reînceput să scriu  fiindcă abia acum am ajuns atât de la pământ emoţional încât să fie vital scrisul pentru a transmite nişte emoţii, sentimente, stări, într-un mod autentic; dacă nu scriu simt că mor pur şi simplu.

Da, sunt vraişte. Sunt într-un hău unde nu există înţelegere, dragoste, unde mă simt imposibil de descris de singură. Mai rău de un milion de ori faţă de cum mă simţeam când am scris prima parte a seriei.

Într-un fel sau altul mi-am distrus viaţa personală. Mi-am îngheţat sufletul în timp ce inima clocotea. Sau invers. Greu de descris. În cele din urmă, au ajuns ambele să clocotească până au dat pe-afară. Mi-am spus că nu mai suport, că nu se mai poate aşa, că trebuie să ucid ce a mai rămas bun dintr-un sentiment până nu devine rău, fiindcă altfel nu am cum să îl mai salvez. Şi prin asta am mai omorât o parte din mine care e de azi în proces de putrefacţie riscând să contamineze şi restul de afectivitate rămas în mine. Şi probabil că şi aşa se va întâmpla.

Dar nu mai contează cum mă simt eu. Nu mai contează cârtiţa din piept, şobolanii din stomac, nu mi contează nimic din durerile astea, din foamea interioară atâta timp cât din distrugerea mea rezultă ceva bun. Ca atunci când din mijlocul unei mase de putrefacţie iese un fir de plantă, o floare, ceva ce pare imposibil dar care se întâmplă.

Mă sacrific pentru o poveste care există într-un alt univers şi care trebuie auzită şi aici, în lumea unde singura iubire care există e cea pentru rodul inspiraţiei, şi nu pentru inspiraţia propriu-zisă care distruge scriitorul.

A început travaliul. Abia acum a început. Şi nu o să se termine decât în momentul când o să fiu complet secată de viaţă. Viaţa mea pentru viaţa din paginile unei cărţi. Viaţa mea, fericirea mea, pentru nemurire, pentru alţii... pentru cei care mă vor citi şi mă vor iubi pentru acest sacrificiu pe care îl înfăptuiesc.


Sursa foto: www.lonelyreload.com

30 august 2013
Raluca Băceanu

P.S Şi ştiu că pentru tine nu înseamnă nimic tot ceea ce fac, da, tu, te ştii foate bine. Dar îţi mulţumesc pentru dezamăgire. Îi mulţumesc demomului care te posedă pentru tot ce a făcut. Fii sigur că pentru cei ca mine romanul va conta. Cei care au iubit, adică...Şi cei care au preferat să ucidă sentimente muribunde decât să se hrănească din ele. 

miercuri, 7 august 2013

Cand istoria se repeta de Raluca Baceanu - exclusiv pe blogul Moshului SF!




Am făcut-o și p-asta!

No more words... (insert drums right here....) http://moshulsf.wordpress.com/2013/08/07/exclusivitate-moshul-sf-proza-de-raluca-baceanu/

Mulțumiri Moshului SF pentru cuvintele încurajatoare...

”Lucrul foarte important însă, în opinia mea, este curajul scriitoarei de a sacrifica spectaculosul ideii științifice în favoarea profunzimii ideilor sociale. Nu mă interesează ce înseamnă sau cum s-a îndeplinit călătoria în timp, mă interesează mai mult implicațiile unei asemenea descoperiri. Iar aici Raluca Băceanu vine cu niște idei extrem de interesante… poate chiar prea interesante dacă vom parcurge frazele de final! Idei care se potrivesc perfect cu acel „what if?” propus de clasicii SF-ului american, oameni fără prejudecăți și deschiși oricărei interpretări viabile a unei ipoteze science fiction.”


Cui o să-i placă, știe el de ce...


 Raluca Băceanu
7 august 2013

sâmbătă, 1 iunie 2013

Am rămas


Am rămas cu un glob de cristal,
O bucată de piele și ceva material,
Când, parcă, până și simțirile m-au părăsit
Găsindu-și loc, înapoi, în vreo Sursă.

Am rămas cu un tablou alb-negru
Și-un altul zugrăvit în sepia,
Când eu mi-am pierdut într-un hău,
Auriul și verzuiul trecutelor clipe...

Am rămas cu un gust de sânge,
Un gust de sare și de fier,
Când eu mă mușcam de buze,
Nimic altceva, căci am încetat să mai sper.

Am rămas cu nimic, un nimic etern,
Un nimic, un rest din vremurile luate,
Când tot ce este a devenit a fost,
Curând deveni-va a fost odată...


31 mai 2013
Raluca Băceanu

luni, 27 mai 2013

Teama primordială

(din categoria personalo-penibile)


Singurătatea. Și am motive să îmi fie teamă de asta. Mereu m-am simțit singură. Până să trec de adolescență credeam că e o prostie a vârstei ăsteia. Îmi dau seama că nu e așa, că e stare perpetuă.

Prietenii îmi spun deseori că eu sunt cea care se izolează. Poate chiar asta fac uneori, ca să îi scutesc de suferințele mele, de grijile care sunt prea multe pentru o persoană de nici 20 de ani.

Și am cui să mă confesez, dar nu pot. Și mă doare. Sunt momentele acelea când îți vine să țipi, și țipi în tine încât simți că ai putea trezi și morții din morminte cu disperarea ta, când, de fapt, nu te aude nimeni. Iar dacă îți spui oful tot nu e bine. Fiindcă nimeni nu își înțelege durerea.

Tu nu suferi, tu ești rece, mi se spune. Sau Tu? Supărată? Și când văd în sfârșit că suferi, te iau în brațe dar parcă fără să înteleagă că ai un motiv real pentru care îți vine să mori și să termini socotelile cu lumea asta.

Mai e cazul când ajung să te cunoscă și să știe că ești la limita celei mai urâte depresii, și tot îți spun cu niște ochi indiferenți Exagerezi...Doamne, termină...

Deși nu vei citi postarea, simt nevoia să îți răspund la întrebarea pe care mi-ai adresat-o azi.

Da, îmi este groaznic de teamă de singurătate, dar nu automat din aceea izvorâtă din neputința de a te împlini pe plan amoros. Îmi e teamă de acea singurătate de înțelegere, să spun, să spun ce simt, iar cel căruia să îi spun aceste lucruri să nu mă înțeleagă. Neînțeleasă mă simt singură. Sunt în felul ăsta chiar și când mă aflu printre prieteni, căci ei nu mă înțeleg, nu percep teama asta ca și mine, sau nu o percep deloc. Îmi e teamă să nu îmi fie percepută durerea, sau să îmi fie minimizată. Îmi e teamă de viitor, și de ce voi găsi acolo: niciun prieten pe care îl am azi, nicio iubire pe care o mai simt acum... Îmi e teamă de schimbare și îmi e teamă că nu mă voi mai recunoaște și că tot ce simt acum va fi împrăștiat precum fumul în eter. Îmi e teamă de singurătatea unor sentimente ce nu îmi pot fi împărtășite, ce nu îmi pot fi înțelese... Dar cel mai mult îmi e teamă de iubirea neîmpărtășită, ce-i drept, și recunosc. Și de aici vine o altă teamă, de iubi, a mă îndrăgosti în continuare de persoane care îmi răsplătesc iubirea prin singurătate, crezând că ei iubesc... Îmi e teamă de toate aceste iluzii ce constituie realitatea. Și îmi mai e teamă că nu pot trăi așa, că nu mai pot psihic. Au dispărut vremurile pastilelor fericite, iar acum, am rămas doar eu și temerile, doar eu și un infinit ce îmi e străin și rece, și în fața căruia mă simt mică și inutilă. Îmi e teamă că nu îmi voi găsi la timp rostul și că mă voi pierde în lucruri care nu îmi aduc fericirea, care pentru mine, în momentul ăsta ar fi însemnat niște cuvinte liniștitoare, o îmbrășișare strânsă și o mângâiere pe creștetul capului de la un prieten, de la un suflet încă iubit...

Îmi e teamă că acum sunt incredibil de singură într-o cameră goală, în fața unui laptop care nu poate reacționa în niciun fel la secrețiile oculare sărate numite lacrimi, și nici la sughițurile mele. Îmi e teamă că mă închid în mine când nu trebuie și că mă deschid exact când nu trebuie, unor persoane care nu sunt capabile să înțeleagă toate aceste lucruri, sau care nu doresc să le înțeleagă.

Nu știu ce să mai cred, ce să mai fac, m-am pierdut printre temeri și nici măcar nu știu ce ar trebui să însemne curajul în situația asta, căci i-aș încerca soarta negreșit în clipele astea, când tot ce aveam mai drag a murit și a lăsat loc unei marionete a destinului, cu același chip.

Îmi e teamă de aceste temeri, pentru că nu se mai termină...

Raluca Băceanu

marți, 7 mai 2013

Iubirea, păpușarul




Pentru C.

A fost odată o păpușă,
Fără sentimente
Doar puțin confuză...
Se târa, neștiutoare
După viață,
Să trăiască.
Și-atunci sfori o încătușară
De mâini și de picioare
Și-a început să joace,
Într-o piesă fără nume.

Se făcea că întâlnește
Prințul bun și cald și scump,
Iar păpușa, temătoare
Dar naivă,
S-a și supus noii sorți
Crezând că prințul
E hărăzit al ei să fie.

Dar iubirea, păpușarul,
A și scos-o din 'cel joc
I-a tăiat degrabă viața,
Sforile i le-a furat...

Acum, păpușa zace
Moartă
Pe-un tărâm îndepărtat.

S-a ascuns undeva, cumva
... chiar în inima mea.

7 mai 2013

Raluca Băceanu


luni, 8 aprilie 2013

Cum distruge facultatea viața


(din categoria personalo-penibile)

Nu știu cum sunteți voi, dar eu când am o problemă de sănătate dau fuguța la spital ca să o rezolv. De un timp durerile de spate nu îmi dau pace. Și nici cele de cap. Doh, mare brânză, ar zice unii, sau, te plângi prea mult. Ok, mi-am zis de multe ori că sunt o ipohondră incurabilă, dar se pare că nu e chiar așa după cum se va observa în rândurile de mai jos.

Am plecat hotărâtă la oftalmolog. Unul haios de altfel, data trecută îmi spunea că dacă mă doare ochiul îl scoate și după ne jucăm fotbal cu el. Eh, de data asta, după ce m-a așezat la enșpe mii de aparate, cu zâmbetul pe buze îmi dă verdictul: Te operăm joi.

Moment de panică. Apoi continuă. Cu laser YAG. Coșmarul meu din copilările. Pe vremea aceea, pe la 7 ani, am avut vreo 3 intervenții din astea pe viu, că așa le spun eu celora care nu necesită anestezie generală. Și nici măcar locală având în vedere că am simțit TOATĂ durerea aceea groaznică, de parcă îmi înfingea un cui ars în ochi. Dar am trecut peste cu capul sus... și cu ochiul făcut praf, desigur.

Acum, alt medic, dar aceeași poveste. Durerile nu sunt cică normale și cică (!) nu știe dacă operația mă va scăpa de ele. Încurajator, nu? Menționez că operația este totuși necesară având în vedere faptul că în urma celor 10 operații trecute nu mai am pupilă și nici 60-70% din iris. Practic o să mă ciuruiască - la propriu!- cu vreo 3 jeturi de laser, sau cum le-o zice, că oricum eu le urăsc. Măcar de data asta nu mai am un chist vascularizat ce trebuie distrus, ci doar o banală... membrană. Da, mă transform într-un amfibian. Ați ghicit.

Trecând peste șocul operației ce mă paște în trei zile jumate ( pfiu, măcar nu-s în sesiune), dau de altă bombă la neurochirurg. Cică durerile de spate nu mai pot fi ocolite, așa cum făceam eu. Așa că dragii mei cititori, în momentul acesta sunt strangulată cu un corset medicinal pe care trebuie să îl port, conform doctorului meu, până la operație! WTF? Încă una? Păi, da, mi-a spus el. Și intervenția e simplă. Îmi înfige niște tije BANALE în coloană cu prima ocazie. A spus ceva de tipul: Nu e încă neapărată nevoie de operație, dar până atunci poartă un corset.

Bun. După ce am aflat veștile astea nu am mai mers la ortoped, la cardiolog, nici la nimic. Mai rămânea să aflu cu îmi trebuie un transplant și aia eram (deși, mă paște și un transplant din ăsta dacă... eh, hai să nu vă îngrijorez prea mult...).


Titlul de unde l-am scos, vă întrebați... e foarte simplu. FACULTATEA chiar DISTRUGE studenții. Și nu zic neapărat de a mea, ci în general. 8 ore pe zi de stat pe scaun (dacă nu chiar 10 cum am eu lunea) la cursuri sau la bibliotecă, apoi alte 8 de stat acasă și citit sau scris proiecte. De aici rezultă o coloană strâmbă și ochi distruși. Ce-i drept, eu de dinainte aveam aceste problemuțe. O ușoară scolioză (dar pe care o au cam toate fetele!), o miopie de -5 care acum atinge -7... minunat?

Eu înțeleg că mă plâng de obicei cam mult, dar în cazul de față îmi vine așa de mult să fac ceva pe sistemul ăsta de toată jena din România.

Pe deasupra, nu sunt singura! Sunt o mulțime de studenți care se plâng de ce mă plâng și eu. Și poate unii au probleme chiar mai grave decât mine. Auzisem un caz, de o studentă cu tumoră, de alta cu anevrism. Sesiunea e bombă curată pentru bolnavi!

Și ce al dracului de strâmt e corsetul. Vorba mamei, o să am o talie de viespe. Bine, dar eu nu mă mulțumesc cu asta. Și nici cu faptul că operația mea nu pică în sesiune.

Chiar mă gândeam că bursele medicale nu sunt de ajuns. Am cheltuit în 10 minute 200 lei pe un corset și câteva medicamente, nici măcar toate. Plus ce mă așteaptă joi, operația minunată cu laser YAG, cel mai dureros și blestemat laser din lume, după mine, desigur, plus o viitoare operație la coloană.

Mda. Și dragi cititori, așa distruge facultatea studentul. Uite că teoria mea cum că o să mor la 27 de ani începe să capete contur.

P.S Mă cam doare și o măsea. Vizita la stomatolog am cam amânat-o. O, Doamne, dacă dau în septicemie și mor?! Tot facultatea e de vină, căci nu am timp să mănânc alimente sănătoase și mă îndop cu dulciuri care îmi cauzează... alte nenorociri.

P.P.S Dacă vineri nu dau un semn de viață, probabil am murit.

Raluca Băceanu

marți, 12 martie 2013

Lansare "Harul" - Impresii




Nu m-am ţinut de cuvânt şi am cam lăsat (din nou!) blogul în paragină. Lansarea romanului meu proaspăt publicat, "Harul" a avut loc pe data de 1 martie în Club A. Pe blog nu am anunţat, pe FB a fost mediatizat acest eveniment de către cei de la Ideea Europeană, editura la care am publicat, şi cărora le mulţumesc pentru sprijinul ireproşabil pe care mi l-au acordat, şi de către cei de la Club A.

Pentru cei care din diferite motive nu au putut ajunge la această lansare aveţi o înregistrare aici: http://www.youtube.com/watch?v=XT0q9u18E-M&feature=youtu.be, http://www.youtube.com/watch?v=hQ0XUHhXqK8&feature=youtu.be sau aici http://www.privesc.eu/Arhiva/15234/-Editura-Ideea-Europeana-organizeaza-lansarea-volumului--Harul---de-Ada-Ioana-Raluca-Baceanu--primul-roman--paranormal-romance--din-Romania.


De spus nu ar fi multe din moment ce puteţi viziona lansarea. Aş adăuga însă că Harul este un roman început în 2009, publicat în 2012, este primul roman de paranormal romance din literatura română din câte ştiu eu. Dacă răsare de undeva cineva care contestă acest lucru, să o facă dacă poate dovedi contrariul, dacă nu, să tacă.

Romanul este apreciat, va fi apreciat, din câte observ eu, dar, evident, mă aştept să primesc şi feedback negativ. Am ilustrat în "Harul" idei inedite, pe unele dintre ele le-am remarcat chiar de curând în serialul Supernatural ( episodul cu "familiarul", acel câine care discuta cu stăpânul său în mod telepatic).

Să lămurim câteva aspecte...Să fii original este aproape imposibil. Aş vrea să cred că sunt prima care s-a gândit la mai ştiu eu ce idee sau construcţie, însă nu e întocmai aşa. Accept acest lucru. Asta nu înseamnă că dacă cineva foloseşte o idee deja ilustrată înseamnă că este lipsit de originalitate sau că a furat ideea.

Se întâmplă să îţi vină să îţi scoţi ochii atunci când vezi că o idee de-a ta o foloseşte şi altcineva, şi ştiu foarte bine acest sentiment. Se întâmplă uneori ca acea persoană să nu ştie că nu este unica din lume care a gândit acel lucru. Ei bine, cu asta trebuie să ne obişnuim noi, scriitorii, şi artiştii în general. Foarte multe lucruri au fost deja scrise, spuse, ce e drept, mai sunt încă pe atât de zis... Important este să nu fim descurajaţi. Eu scriu despre fantome în acest roman, despre lumea de aici şi ce de Dincolo, despre puteri bizare şi despre o dragoste imposibilă. Bun, nu pare cine ştie ce pentru unii. Originalitatea, mi-am dat seama cam acum doi ani, nu stă întotdeauna în idee, ci în felul în care aşezi ideea, o construieşti, în firul narativ care aparţine doar scriitorului şi inspiraţiei sale.

Ar fi multe de spus despre scris, acest mod frumos de a trăi... Voi relua acest subiect într-o postare viitoare.



Hai să vorbesc puţin despre lansare. Au luat cuvântul domnul Ştefan Ghidoveanu, binecunoscutul Moş SF, realizatorul excelentei emisiuni "Exploratorii lumii de mâine" ce este difuzată la Radio România Cultural, apreciat traducător şi cunoscut în fandomul SF, domnul Mihail Grămescu, membru prestigios al Uniunii Scriitorilor, prozator, poet şi critic şi Adrian Preda, directorul de achiziţii de la Librăria pentru toţi .

Nu am vorbit prea mult, sunt genul de om care mai mult tace şi face, iar când vine vorba de lansări, pur şi simplu mă blochez. Vina o arunc asupra reflectoarelor care mă orbeau, eu fiind o veritabilă "fotofoabă". Şi Moshul SF mi-a mărturisit că "se bucură" de aceeaşi problemă. De asta am şi vorbit destul de mult având capul în pământ.

Despre roman s-au spus lucruri frumoase. Critica s-a concentrat asupra redactării textului. Îmi asum toate problemele, greşeluţele, încă mai am de învăţat cum să mă ocup de stil într-o manieră mai... atentă, mai îngrijită, poate chiar mai elegantă. Eu mă cam declaram şi încă mă declar anticalofilă. Cu timpul poate voi scrie şi eu mai "feminim", ăsta fiind modul meu de a spune "scris îngrijit".

Acum despre lucrurile bune. Domnul Grămescu mi-a admirat cărămida literară, expresie ce îi aparţine dumnealui. Am fost asemănată cu un atlet şi chiar am fost întrebată cât mai am de trăit (!), în acest context fiind comparată cu scriitori tineri precoce care au murit timpuriu... poate datorită geniului lor. Repet, nu voi muri de nicio boală fatală, nu vă luaţi după destinul protaganistei, Amy, eu nu sunt ea deşi ne asemănăm... Faptul că genii literare au decedat atât de devreme se datorează şi unor circumstanţe. Probabil voi muri dacă mă calcă autobuzul luând în considerare faptul că mereu alerg pe trecerea de pietoni ca să ajung la timp la cursuri... Iar divaghez. În sfârşit, efortul mi-a fost apreciat, motivele pe care le-am folosit au fost şi ele plăcute, precum şi modul în care le-am îmbinat.



Mă declar, deci, mulţumită. Nu total, iar aici pentru că sunt perfecţionistă. Recunosc. În vara lui 2013 preconizez că termin şi partea a doua a romanului, aşa că e posibil în 2014, dacă am noroc, să public şi partea a doua a trilogiei.

Revin cu postări şi încerc să vă ţin la curent cu... ce mai fac, ce mai scriu.


P.S. Azi la orele 15 voi fi prezentă la Clubul Înţelepţilor. Da, încă sunt activă! Ha! Şi acum fug că mi se termină fereastra de la facultate.



Raluca Băceanu




vineri, 25 ianuarie 2013

Harul



A apărut în sfârșit Harul. Ce-i drept, vă aduc această știre cu întârziere... Dar mai bine mai târziu decât niciodată, așa spune o vorbă.

Până să mă calmez eu și să asimilez cum se cuvine această veste, observ că pe unele bloguri au apărut postări despre romanul meu.

În primul rând site-ul Librăriei pentru toți, de unde puteți comanda cartea: http://librariapentrutoti.ro/hp-noutati/harul.html

Apoi site-ul revistei Galileo: http://revista-galileo.ro/raft-raluca-baceanu-harul/

Bookie: http://www.bookie.ro/harul-romanul-unei-adolescente-deosebite.html

Blogul Minervei: http://viper2007minerva.wordpress.com/2013/01/24/harul/

Și Blogul lui JO: http://nameless-1830.blogspot.ro/2013/01/harul-raluca-baceanu.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed:+nameless-1830+(Nameless)


Pe Facebook se desfășoară un concurs. Până la data de 31 aveți șansa de a intra în posesia unui volum + autograf. Gășiți detaliile pe FB Librăriei pentru toți.


Scurt și la obiect.

Raluca Băceanu

P.S Vă țin la curent. Urmează.... ta-da-da-daaaam... LANSAREA! Spun doar că va avea loc într-un pub cunoscut tinerilor... și nu numai! Vă las curioși.
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase