sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Alter-ego-ul Anei Mănescu - despre concepții, vicii și frumos





Am început a citi cartea Anei plecând însă cu o serie de prejudecăți privind literatura post- modernă, contemporană. Nu gust prea bine cărțile apărute la Herg Benet, cu toate acestea mă bucur că am reușit să trec peste aceste generalizări pripite. Nu aș fi putut dacă nu aș fi parcurs frumoasa ei carte. 

Sunt încântată că am lăsat deoparte niște idei vechi, proaste și învechite încercând un exercițiu la care sunt supusă dată fiind formația mea de istoric, ce-i drept, încă în formare. Am vrut să las primul nivel care transpare parcurgând romanul care se construiește din fragmente de jurnal, idei, dialoguri, toate amestecate cu fum, iarba, pe scurt, cu o atmosferă de decadență tinerească, pe ici colo naivă. 

Deși mesajul autoarei se vrea a fi clar, pe copertă, în dialoguri, mă tem că va rămâne nedescoperit de cititorii care se vor opri asupra unor alte idei ce par că transpar din carte: e ok să exagerezi, să iubești și să te consumi fără măsură, că tinerețea e momentul când poți să te "spargi" și alte asemenea prostii. Nu e chiar așa. Ana spune clar că trebuie să ne păstram esența și să iubim.

Bun, dar cum să ne păstram esența? O cunoaștem care este măcar această esență? Sau fugim mereu de noi, într-un noi care nu ne aparține? Ce suntem? Putem avea încredere? Cum putem scăpa de teamă? 

Ei, Ana încearcă o incursiune în și prin câteva personaje, în uscăciunea lor pe care o refuză vrând să găsească în ei fie și un atom de viață, de bun și de frumos. De fapt, pe lângă arta de a fi pe care o încearcă, mai este ceva: lupta împotriva unor rigori impuse tacit și infect de o societate perversă care se vrea creatoare de valori. Și pe care, chipurile, le protejează. Pisici! Uite de asta unii mai cu nasul pe sus dintr-o categorie din care și eu uneori mai alunec, sau spre care, depinde cum mă vedeți voi pe mine, vor tinde să respingă produsul cultural ca pe ceva destrăbălat, dezlânat și putred duhnind a nonvalori, a nonsens și inepție. Nu. E o întreaga estetică a urâtului unde Sonnja, sau, să nu ne ascundem după deget, ANA, vrea sa vadă binele, frumosul din inimi secătuite, al căror discernământ nici în rațiune nu se găsește, ci într-un instinct mai vechi decât căutarea placerii, autoconservarea. Băieții ăștia chiar nu ştiu ce pierd. Sunt atât de absorbiți de viermuiala din ei încât nu mai văd mărul și dulceața din care ei se înfruptă. Dar care e pe terminate, adaug eu, dacă nu se trezesc. 

Of. Și mărturisesc că ajungând la un al doilea sau al treilea nivel de analiză, Ana arată care sunt adevăratele vicii, sau o altă față mai perversă decât a celor enumerate: viciul subordonării unor așa-zise rigori ale acestei lumi bolnave, haine, care se hrănește ea însăși din decadența oamenilor roși de alcoolism, droguri și singurătate. Ea e hăul, gheena aici, acele idei preconcepute, acele judecăți gratuite și răutăcioase menite de a scoate la suprafață superioritatea celui care, vai tu, critică neîncetat lucruri pe care poate oricum le face, dintr-o măsură sau alta acasă, în dormitor, în toalete de baruri, în tufișuri.

Așa cum Ana, în calitate de autor/personaj vede frumosul unde cândva a fost și încă mai este dar într-o cantitate infima, așa și eu Raluca, în calitate de cititoare/critic văd frumosul din aceasta carte. Pentru ca este și mă bucur nespus că mi-a ajuns printre degete. Și pentru că m-am identificat cu V. în unele privințe, simțind o teamă, o reticență, cât și cu neobosita Ana, ducând curajoasă o luptă din care deși iese șifonată, fie ca reputație, fie ca energie, ea iese cu capul sus, zâmbitoare, chiar dacă un zâmbet trist, vrând să nu-și abandoneze esența, acest frumos ideal, de la care nu se sustrage cum un bun soldat nu-și abandonează misiunea, dată în cazul ei de un Eu Ideal, poate de Inspirație...

Cartea mi-a adus în față întrebări cât și răspunsuri pe care sub formă de cu totul altceva decât cuvinte sau gânduri mi se formau în suflet, în minte, în inimă (asta apropo de cuvintele care nu reușesc mereu să redea Ideea, în privința asta recomand autoarei și tuturor de fapt, dacă nu ați citit, Les mots de Sartre) și care mă chinuiau și încă mă mai chinuie înainte de a adormi. Mereu seara, mereu la sfârșitul zilei când mă trezesc singură, de multe ori nefericiră, pe un pat gol și mult prea dur, chiar mai dur decât masca de seriozitate și de calm pe care uneori aș vrea să o izbesc de pereți până se va crăpa ca în felul asta să nu o mai port. Așa că îi mulțumesc autoarei că m-a făcut conștientă de viciul de a mă supune circumstanțelor cu o atitudine ce e cu totul străină de sinele meu. Îi mulțumesc că m-a făcut să plâng în timp ce scriu aceste rânduri, că m-a făcut să simt ceva, ca a fost alături de mine printr-o poveste care poate fi imnul unei generații întregi, asta dacă generația ar putea sa înțeleagă un mesaj care deși e clar, este criptat și greu de digerat pentru mulți.

Partea aceea masculină din mine, sau, mai corect deși mai alambicat spus: partea feminină din mine care e conștientă de aceea masculină dar pe care o controlează tot din perspectiva feminină, ei bine acea parte m-a făcut să îmi doresc sa fiu bărbat și să o cunosc pe acestă fată, să îi spun că o respect, că o admir pentru tot ceea ce este, că nu aș schimba-o, ca este un suflet liber care nu s-a temut de greșeli, ca este perfectă așa imperfectă și fucked up cum se descrie.

E adevărat că poate în ceea ce mă privește tocmai acest decor jalnic al cărții m-a făcut să îi înțeleg mesajul, să o simt pe autoare ca pe o vibrație bipolară cum de fapt se și constituie. Și i-am văzut durerea, i-am înțeles-o pentru ca am simțit-o și eu înainte de atâtea ori. Ce a făcut ea însă pentru mine a fost că m-a trezit dintr-o letargie de care îmi e frică pentru că mereu mă întorc în ea după dezamăgiri. Și ea mă face să îngheț, o face atât de bine încât am impresia că devin una și aceeași cu mocirla asta înghețată, icebergul astă din care se vede doar ca vârf calm, reticență și seriozitate.

Tot Ana mi-a amintit de versul meu preferat, pe care se pare că îl uitasem : deși sunt stâncă, nu-s de piatră...



P.S Nu o întreb ca să mă aflu în treabă, dar fiind și eu aici fan Muse, al geniului lui Bellamy, unde e în play-list Map of the problematique? În fine, asta e preferata mea.

P.P. Şi mi-au plăcut alegerile!

Raluca Băceanu




marți, 4 noiembrie 2014

Mai trec şi pe aici....



Sunt într-un carusel de emoţii. În neîncetata căutare a unui sine, a unui supraeu, a unui eu ideal. Mă încurc printre concepte ca printre buruieni. E un drum aşa de lung pe care îl conştientizez de vreo şapte ani şi care va dura probabil până la moartea gândirii mele, nu neapărat până în cazul unei morţi fizice.

Înot prin filosofia germană. Mă amuz de vieţile scriitorilor francezi uneori, alteori mă trezesc în aşa o mocirlă încât vreau să plec iar din ţara asta. Bineînţeles că îmi revin. Nebunia circulară e numită aşa dintr-un motiv. Fiindcă e cu adevărat ceva circular aici. Numai că nu e şi patologic. E doar o predispoziţie de-a mea câştigată din mediul în care am trăit, copilărit, crescut, maturizat, până la educaţie, fond genetic, cărţi citite. E o întreagă relaţie de cauzalitate (sau de corelaţie în cazul în care nu stăpânesc încă perfect toate aceste mecanisme pe care le împrumut din istorie pentru a mă înţelege pe mine ca individ, ca om, ca persoană).

Sunt suma a tot ceea ce a intrat în contact cu mine. De la idei, fenomene, personalităţi... TOTUL. Şi fascinaţia creşte cu cât realizez că sunt un subiect de analiză atât de interesant. Este chiar atât de narcisist să te găseşti interesant într-o lume care prin tot ceea ce ea o reprezintă, te determină într-o măsură mai mare sau mai mică? Într-un fel da. Sunt un produs al acceptării unor fenomene precum şi al rejectării altora. 

Cât am fost plecată în Franţa am atins un grad de individualism pe care îl conştientizez abia în ţară. Vreau să spun că fiind acolo muream de dor. De familie, de tot ce ţinea de zona mea de confort. Oricât îmi spuneam că sunt sentimente care mă trag în jos, care nu mă lasă să studiez. Deşi, vezi şi tu, aşa e uman, normal. E ataşament. Acum că m-am reîntors - pentru cel puţin un an - îmi dau seama cât m-a "călit" experienţa asta. Nu mai caut aşa de mult compania unor oameni, nu mai depind atît de mult emoţional de... nimeni. Nu mai pot spune că iubesc. Că sunt îndrăgostită. Nu. Sunt neutră când vine vorba de acel tip de simţiri. 

În schimb mă preocupă studiul. De orice fel. De la filme, de la analiza lor, până la scris, la ce trăsături de caracter relevă un autograf.... până la vânătoarea de vrăjitoare de la finalul Evului Mediu. Sunt într-o continuă cercetare care necesită tot ce e mai bun din mine. Intenţionez să caut şi mai adânc fenomene ce până în acest moment au fost prost studiate şi aduse publicului, deci, eronat. Concepte, idei, teorii, tot ce înseamnă istorie, psihologie, caracterologie etc.

Găsesc minunat totul. Mă preocupă incredibil de mult! Problemele de sănătate, fie ele mici sau mari, nu fac decât să mă mobilizeze şi mai tare. Am pierdut doi oameni la care am ţinut foarte mult acest an. Mentori, oameni de cultură, oameni care au văzut ce e mai bun în mine. Simt că viaţa se scurge prea repede, într-un ritm care te înghite când nici nu te aştepţi. De aceea e important să te miri, să te întrebi, să scrii, să faci ceva. E de ajuns lumea asta, balcanismul ăsta mizerabil unde politica e doar un joc absurd al prostimii... E de ajuns. Să găsim schimbarea în alte lucruri. Şi să nu ne împiedicăm în graniţe.

Şi cam astea au fost sfaturile mele. În ceea ce mă priveşte, vreau putere de muncă. Şi, dacă se poate, un imbold să aduc şi celorlalţi ce mai scriu, ce mai trudesc... Altfel totul va rămâne pe caiete, în jurnale pe care nu le voi mai transcrie. Ce am trăit în prima jumătate a lui 2014 e poezie plus cîteva pagini de memorii pe un caiet portocaliu. Sunt acolo. Dar nu sunt pregătită să dau lumii chiar tot ce trăiesc.


Poate doar dacă vrei. Fii tu imboldul meu.


Raluca Băceanu

sursa foto: arhiva personală.

joi, 5 iunie 2014

Pixie stuff

http://your-vacations.info/

Vorbeam zilele trecute cu I despre diverse. Ca mai mereu săream de la un subiect la altul. Printre altele mai strecuram câte o glumă atunci când venea vorba de capitolul iubire. Cred însă că revistele pentru femei au dreptate când numesc această categorie precum "dragoste si sex". Ce iubire, dom'le?! Unde te crezi? În fine, ideea era că trecusem de la concepţia aia cretină "trebuie să săruţi multe broaşte până să-ţi întâlneşti prinţul" la "am sărutat un prinţ dar s-a transformat într-o broască". Hilar, nu? Stupid mai degrabă dar se întâmplă mai des decât crezi.

Bun. De la fraza asta mi-au venit în minte multe scenarii de filme şi alte prostii din cultura pop. Chestia haioasă aici e că în ultimele două săptămâni am fost vizitată de o stare de "miserupism" accentuat cu valori ce indică o cronicizare. Am devenit din panicata din sesiune genul ala de pixie girl, pe care de altfel îl cam detest. Dar e vara (deşi azi în gara din Luxembourg erau 15 grade) şi merge o aşa stare.

Ei şi fiind eu aşa am început să văd lucrurile altfel prin Paris. Petrecere, lume, voie bună, discuţii, shit like this... Mi s-a întâmplat ceva demn de unul din filmele mele favorite "500 days of Summer". E o scenă mai spre final când Summer îi spune lui Tom cum şi-a întâlnit actualul soţ. Un artificiu, un clişeu însă draguţ. Tipa îi spune că se afla într-o cafenea şi citea dintr-o carte şi un tip a întrebat-o ce anume citeşte. Minunat, nu? Să vedeţi la mine faza pe care Cristi ar confirma-o dacă ar avea datele mele de contact. Tocmai ce mă îndreptam spre acea petrecere menţionată mai sus. Aveam în geantă cadoul pe care urma să i-l dau unui coleg francez care învăţa limba română: prima mea carte, e destul de simplă, micuţa, cadoul perfect. Mă plictiseam aşa că am început să răsfoiesc propria carte. Ştiu, narcisist! Întâmplarea face să aud din dreapta mea un "ce citeşti?". Adică, hello, în română, în metroul din Paris. Clişeu? A, şi evident era o voce masculină că deh, altfel nu avea farmec. Mai departe nu continui. Că urma petrecerea şi... na.


Care e ideea aici... Că atunci când nu te aştepţi se întâmplă chestiile alea simpatice. Cu cât mai "pixie" cu atât mai bine. În starea de disperare de dinainte nu făceam decât să îmi accentuez stresul. Aşa uite, m-am ales cu un nou amic, la petrecerea respectivă totul a fost... ca la o petrecere. Toate bune şi frumoase. Acum că am plecat iar, voi avea parte de alte experienţe. Senzaţii tari de data asta. Nu doar aşa "pixie".


Am fost prea închistată în ultima vreme în păreri şi sentimente învechite. Şi îmi făceau rău. Cât sunt plecată de acasă vreau ca tot omul normal la cap să profit. Am învăţat de mi-au crescut dioptriile cu două numere de abia mai văd numărul de la autobuze, am conceput zeci de pagini de referate, am susţinut examene. E timpul pentru o relaxare. Pentru un "turn off" la stres. La lucrurile negative. La trecut. Acum e acum. Tocmai ce am vorbit în seara asta într-un pub grecesc din oraş cu o Maestră Reiki. Nice, huh? Mă apuc să citesc cartea pe care mi-a împrumutat-o, că deh, încă am o groază de blocaje... Şi voi mai avea. Însă efortul de a scăpa de ele nu e depus degeaba. Pixie sau nu, boemă sau nu, tot eu sunt. Am trecut prin o gramadă de experienţe, bune şi rele de când sunt plecată prin Europa. A pornit ca o simplă bursă de studii, s-a transformat într-una de cercetare (peste 60 de cărţi photocopiate pentru licenţă şi poate şi alte studii), a evoluat haotic într-una de viaţă. Am pierdut, am câştigat. Am adunat, ăsta e cuvântul potrivit. Sunt, cumva, entuziasmată şi fericită. Am ţopăit prin casă azi fiindcă am ajuns cu bine. Fiindcă nu mi s-a rupt bagajul de exemplu. Că am mâncat bunătăţi greceşti şi am discutat despre inspiraţie şi scris cu o femeie interesantă. Că sunt acum într-un loc unde mă simt iubită. Fiindcă, între noi fie vorba, lunile în Paris au fost cam reci...

Oricum... sunt bine. Aici nu am scris cine ştie ce. Am un jurnal de călătorie unde am scris lucrurile cu adevărat personale. Plus un altul cu poezii. Evident, nu cine ştie ce, nimic elaborat. Am gândit mai mult decât am scris în sensul ăsta... Temele şi referatele mi-au ocupat într-o perioadă şi zilele şi nopţile. Aşa că am totul, cu adevărat, încă doar în mine. Şi simt că explodez. Aş vrea să povestesc cuiva tot ce mi s-a întâmplat. E ceva de împărtăşit. Nu de citit. E o diferenţă...Vreau să fie mai personal. Nu doar rânduri pe un blog rece. Vreau să îmi vezi lumina din ochi, sau lacrimile. Să vezi fiecare gest, reacţie. Fiindcă deşi alături de oameni, a fost un drum pe care l-am străbătut de una singură. "Singurătate" este un laitmotiv al călătoriei mele iniţiatice.

Şi, poate cine ştie... vei fi chiar tu. Oricine ai fi. Poate vei fi chiar tu...


Raluca Băceanu

luni, 13 ianuarie 2014

Discuţii despre doctorat - în anul doi de licenţă -

thebizcoachblog.com

Azi am susţinut examenul pe semestrul I la Pedagogie. O parte scris, o parte oral. Cu Sorin Cristea, unul dintre cei mai bine pregătiţi pedagogi şi autopedagogi de la ora actuală.

Aveam emoţii, ca de fiecare dată. Mai ales că noaptea trecută nu prea m-am înţeles bine cu Moş Ene. Cam de când a început anul, cu examene şi stres. Studentă, sesiune, cam la asta se limitează vocabularul meu când sunt întrebată ce fac, cum mă mai descurc. 

Azi, 13 ianuarie, zi de noroc pentru mine, nu pentru că aş fi încununat examenul cu nota 10 - proful spunea că aş merita un 10 plus dacă s-ar putea, hihi - ci pentru că acest mare om a văzut ceva în mine, fapt ce m-a bucurat enorm şi mi-am dat seama că am încă un motiv pentru a continua pe acest drum. Fiind elevă a Colegiului Naţional "Spiru Haret", am aflat informaţii preţioase despre extraordinarul Haret. De ceva vreme cochetez cu ideea de a aduce ceva nou în educaţie, fie şi ca simplu profesor de şcoală generală, ceea ce voi şi deveni în maximum doi ani. Doar că discuţia cu Sorin Cristea mi-a oferit o şi mai largă perspectivă. Corectându-mi lucrarea, punând câteva întrebări pentru a verifica dacă am înţeles şi nu doar am memorat informaţia, l-am văzut că este mai mult decât mulţumit. După două pagini citite profesorul mi-a propus să facem un doctorat pe metodologia istorică. De fapt, mi-a propus vreo două teme mari, prea puţin abordate la nivel european, cu atât mai puţin la nivel de ţară. Ceea ce mi-a provocat o reacţie pe care nu am mai avut-o niciodată: am simţit încredere şi o mare responsabilitate ce îmi este acordată şi că nu trebuie sub nicio formă să dezamăgesc, fie pe domnul profesor, care mă privea - şi nu glumesc! - cu multă speranţă, fie educaţia însăşi. 

Nu se ştie unde mă va duce viaţa, ce voi face în cele din urmă, dar am o perspectivă conturată mai bine ca oricând. Era o vreme când doar mama credea în mine, iar sistemul mă împroşca deseori cu noroi - încă se mai întâmplă - dar văd că de la o vreme încoace oameni de succes, pedagogi desăvârşiţi, profesori dedicaţi chiar îmi acordă credit, şi nu mă refer doar la cele pentru facultate. În sfârşit truda, pierderile suferite pe plan personal îmi sunt recompensate. Cu cât muncesc mai mult, sunt mai fericită. Poate că pentru unii asta nu înseamnă nimic, dar pentru mine da. Eu nu caut calea simplă spre a avea bani sau proprietăţi. Eu caut cunoaştere, chiar şi cu riscul de a trăi la limită. Nu e situaţie nouă, nu am avut cea mai fericită viaţă. În planul învăţării, realizării pe acest plan umanist, am câteva satisfacţii.

Acum nu îmi doresc decât să continui şi să nu dezamăgesc, mai ales pe mine. Vreau să fiu mândră de mine, de ceea ce fac, să călătoresc când vine vorba de studii, să culeg din fiecare ţară tot ce se poate pentru a pune la cale planuri bine structurate cu obiective realizabile şi cu finalităţi pe măsură. Vreau să îmi urmez acel ideal nealterat pe care îl am de la 15 ani, să schimb ceva în bine. Iar educaţia este modul cel mai bun - deşi cel mai dificil - în care aş putea aduce un mare bine alături de persoane care mă pot ghida cu înţelepciune pe acest drum.

Chiar nu mă aşteptam ca un profesor vreodată să îmi sugereze o lucrare de doctorat, şi chiar să dorească în mod special să o realizeze cu mine, în condiţiile în care la momentul actual abia pot spune că am cu cine să fac lucrarea de licenţă, pe o cu totul altă temă decât mulţi se aşteaptă citind prezenta postare.

Sunt fericită. Ştiu că mulţi vor găsi de comentat ceva. Că cine ştie ce interese sunt la mijloc, că vezi-Doamne nu sunt atât de capabilă pe cât mă cred sau sunt crezută şi alte asemenea răutăţi gratuite. Până la urmă, se va vedea pe viitor cât sunt de competentă în această activitate. Poate voi fi o profă banală pentru tot restul vieţii, poate îmi voi schimba domeniul, poate voi ajunge în cine ştie ce ţară din Europa cu o slujbă mediocră. Ţine şi de noroc, dar am de gând să muncesc, să lucrez la motivaţia interioară. Notele nu sunt totul, nici vorbă. Nici măcar bursa... sau bursele. Contează cum voi utiliza cunoştinţele. Anul trecut am dat meditaţii unor elevi de clasa a XII-a... şi vă spun cu bucurie că am reuşit să îi fac să înţeleagă, să aplice, să analizeze şi să sintetizeze informaţiile mai bine decât ar fi făcut-o ascultând de o profesoară de 60 de ani, care încă mai vede în istorie una evenimenţială... Şi nu că ar fi vina ei, dar vremurile se schimbă, la fel şi metodele, procedeele şi tehnicile de instruire şi evaluare...

Mă voi gândi serios la ce am de făcut pe viitor lucrând asiduu în prezent şi învăţând din greşelile din trecut.


Baftă tuturor care au conturat în minte un scop. Nu vă îndepărtaţi de la el dacă merită! Deveniţi acei oameni pe care voi înşivă i-aţi admira şi respecta!

Raluca Băceanu


duminică, 5 ianuarie 2014

Schismă

meandmyrandombrain.wordpress.com 
S-a produs o Schismă între noi,
Un centru gol desparte Vestul meu
De Estul tău,
Nimic din credinţa noastră dreaptă
Nu se mai aplică aici şi devine rară.

Primatul meu nu îl accepta pe-al tău,
Cum nici supremaţia ta eu n-o doream,
Precum Nicolae,
iar tu un biet Photios,
În lung război noi ne-am şi avântat.

Când mai târziu, pe la 1054,
A murit şi ce mai pâlpâia,
Tu, înfumurat de titlu-ţi pompos
de Ecumenic,
Ai uitat misiunea ce-a rămas...

***

Servus, servorum amor.

Raluca Băceanu
5 ianuarie 2014




joi, 2 ianuarie 2014

Pune totul la îndoială


twepics.com
Poate dacă am face asta mai des, ne-ar fi mai bine. Pe toate planurile. Riscul e că vei rămâne însă cu... nimic. Odată ce pui la îndoială sentimente, concepţii, principii, reacţii, gânduri, e posibil să realizezi că eşti o marionetă, iar că sforile sunt ideile pe care le avem, idei care nu ne aparţin de cele mai multe ori nouă, ci societăţii. Ne raportăm la normal ca la perfecţiune, când el nu este decât un produs al experienţelor pe care le-au avut alţii înaintea noastră. Noi, tu, eu, ei bine, alţii nu ne reprezintă mereu. Aşa că exerciţiul de mai sus, din titlu, ne poate ajuta să ne regăsim.

În felul ăsta vezi ce te face fericit, de ce te face fericit, cum ar trebui să îţi atingi acest scop şi aşa mai departe. Vezi dacă singurătatea pe care o simţi, nervii, frustrările, au un temei.

Eu aşa mi-am dat seama că postarea de pe 30 decembrie e puţin cam pusă sub semnul unor emoţii pe care le simt din cauză că mă raportez prea mult, involuntar, la tendinţa generală. Nici măcar nu îmi pun întrebările potrivite. Gândesc în trecut, uit ce trebuie să fac acum, iar când zic acum, înseamnă că nu mai suportă amânare. În timpurile astea oamenii nu mai au timp parcă pentru nimic. Şi puţinul pe care îl vrem nu ne este disponibil. Ca dragostea. A devenit ceva atât de fantezist încât mă gândesc serios să îmi autoinoculez că succesul şi numai succesul, adică, evident, carieta, e importantă. Fiindcă numai asta depinde de tine. De ce să ne complicăm cu sentimente când ele nu sunt decât nişte reacţii chimice la nivelul organismului. Hormoni. Nimic mai mult. Altfel, nimic nu ar mai fi condiţionat. Şi este. Vrei X persoană fiindcă te simţi bine cu ea. Tu, adică. Nu o vrei fiindcă, eu ştiu, o respecţi prea mult, sau fiindcă nu mai vezi un rost în viaţă fără ea. Uite asta ar fi grav, totuşi, să îţi vezi împlinirea prin rolul de iubit sau iubită. În ultimă instanţă, trebuie să faci în viaţă lucruri care să te facă să meriţi titlul de om, de persoană cu raţiune. O dau pe filosofie? Deloc. Trebuie, fiindcă altfel existăm degeaba. Dacă acel lucru ajută pe alţii ca tine, cu atât mai bine.

Punând totul la îndoială, se întâmplă să descoperi cât de egoiste sunt unele porniri de-ale tale. Şi câte sunt! O să vezi atunci cât de condiţionată e de fapt dragostea. Şi atunci nu mai este aşa ceva, devine un fel de afacere în care investeşti sentimente, ştiind însă că există riscul unui faliment. Dar ţie nu îţi pasă, vrei să trăieşti, nu? Şi atunci te arunci cu capul înainte chiar dacă în faţă ai un frumos şi călduţ zid de... plumb. Trezeşte-te, înainte să o facă durerea!

Nu mai face din iubire un element de echilibru în viaţa ta, altfel o să te simţi mizerabil. E bine să fie acolo, parcă îţi dă o oarecare stare de bine, linişte... însă e reală senzaţia asta? Din nou, egoism.

Totul pe lumea asta s-ar putea traduce prin egoism, ori, să-i zicem nevoia de autoconservare. Ar fi bine dacă ne-am gândi şi la alţii în egală măsură cât ne gândim la noi, şi nu fiindcă aşa e corect, sau bine, ci pentru că aşa vrem. Nu o să găseşti gândirea asta la prea multă lume. Nici măcar la mine. Dacă ceva mă determină să fiu mai bună, e pentru că şi eu aş vrea ca alţii să fie mai buni cu mine. Nu fiindcă simt eu o iubire enomă pentru semenii mei, deloc. Sunt dezamăgită. Asta nu trebuie să mă oprească să nu mă gândesc totuşi şi la binele altora, cu toată răutatea şi orgoliul meu. Cu toate astea, încerc din răsputeri.

Atenţie! Trebuie să nu te simţi dezamăgit. Eu mă simt, încerc să nu mai fiu aşa. Dacă ne-am elibera de toate ideile preconcepute, nu ne-am mai simţi în felul ăsta. Cred că nu depinde totul de mine sau de tine. Mai contează ca şi alţii să-şi găsească echilibrul. Altfel riscăm să ne dezechilibrăm cu toţii! Dacă alţii nu pot, nu îi forţa, altfel nu faci decât să joci rolul ingrat de mass-media. Şi nu ai vrea asta. Dacă cineva e pus pe gânduri de ceea ce îi spui, e bine, schimbarea trebuie să vină din el. Nimeni, niciodată nu o să se schimbe de bunăvoie, pur şi simplu. Trebuie să fie ceva care să îi producă un declic în minte, atât. Dacă nu consideră că merită schimbarea, va trăi în continuare în ignoranţa de a lua lucrurile aşa cum sunt, ori, de a le filtra prin nişte principii pe care le are... din cauza mediului, familiei, educaţiei... Nu poţi cere imposibilul de la nimeni.

Eu sunt infinit împrăştiată în gânduri. Asemenea unei camere dezordonate, cu eşarfe şi rochii aruncate pe scaune şi pe birou, aşa şi tot ceea ce simt. Nu reuşesc decât cu greu o ordine. Şi ce e mai greu după ce ai început să te îndoieşti de tot, este să continui aşa. La fel, exemplul cu apartamentul, sau camera. Nu mereu ordinea rămâne astfel. Mai arunci din oboseală o bluză pe canapea, uiţi să o pui la locul ei, apoi alta, şi alta. Şi iar te trezeşti nefericit, simţi că nu îţi mai găseşti locul. Nefericit. Fără scop. Fără... nimic. Pune atunci la îndoială sentimentele. Pune la îndoială mintea. Punea la îndoială sufletul - uneori pare să fie inima. E greu. Nimic nu e uşor. Şi tocmai fiindcă e simplu pare greu. Nu trebuie să decât să încerci să contrazici ce gândeşti, ce simţi, ce vrei să faci. Ca un copil de 3-4 ani, întreabă-te mereu "de ce?". Exact, ca un copil. Apoi continuă, "cum?". Ca la jurnalism, să spunem. Vei vedea în felul ăsta cine eşti. Sau te vei speria cânt vei descoperi că nu te cunoşti atât de bine nici măcar tu. Vei începe atunci să te formezi. 20-25 de ani e perioada când se definitivează personalitatea. Foloseşte-te cu cap de cap în aceşti ani. Şi când zic cap, mă refer la cel de pe umeri.

Eu încă simt o dependenţă de anumite lucruri. Încerc să o reprim, în primă instanţă. Poate cu timpul va dispărea. Chiar dacă totul din mine strigă în acest moment că am nevoie de acel ceva. Sevraj? Da. Dar mai ştiu că orice poate fi lecuit. Absolut orice. Mai puţin moartea. De aceea, chiar şi aşa tristă cum sunt eu de obicei - ori resemnată?! - vreau să scap de dependenţa asta. Sau de ele. Mereu sunt mai multe. E imposibil ca acum să fiu mulţumită, trebuie să treacă un timp să mă acomodez cu ideea asta deşi o am în minte de prin noiembrie anul trecut.

Încearcă din răsputeri se te descoperi. Când te vei simţi debusolat, înseamnă, culmea!, că eşti pe drumul cel bun.

Succes!

Raluca Băceanu

P.S Dr. House are nişte replici bune uneori.

miercuri, 1 ianuarie 2014

NeÎncadrabila

innovari.deviantart.com

Asfalt negru
Asfalt gri,
Chiciură, noroi uscat,
Fum şi un cer metal,
Te aşteaptă în oraş.

N-are rost şi sens ori timp
Să mai vrei ceva în schimb,
N-are rimă, n-are grai,
Sunt pe "mute" setată, vai!
De n-aş fi, aş scrijeli poveşti
Despre vieţi îndepărtate
Când tu însuţi îţi jurai,
Să-mi dai 
Multe sărutări ceva mai... calde?!

Nu. Nu e vremea
Să fugim
Să plecăm în galaxii,
Să ne îndopăm cu heliu
Râsetele n-ar ieşi...

Scrumul din pământ
Plus apă
Dă o naştere, zic,
Prematură.
Unor dubioase gânduri
Ce-ţi încreţesc 
Sufletul?
Plăpândul. Vezi că parcă
Îţi cam sare prin gură!

Şi ceva parcă apasă,
I-atmosfera? Gerul?
Sau aşa e înăuntru
Radiind un frig
Crescând...?

Nu mai trebuie pereţi
Tavanul surpat e 
Absent. S-a umplut de 
Gheaţă. E apa ce-a-ngheţat din
Acel tavan care nu a încetat să
Mai plângă.

Blaga, unde eşti,
De ce-ai plecat?
M-ai lăsat în sensuri 
Sparte. Rupte de ţipete
Înfundate.
Alergături
Nefinalizate!

***

Fără formă sau un scop
Se preling din minte toate,
Nu îmi plac, caut Destinul
Vorbelor tocmai scuipate...

Ca o pată a lui doc. Psi,
Veşnic fluture storcit,
Veşnic mort, nelămurit.

Aşa-i "pompa" de crispată
De lichidul gros, flegmatic
Al micuţei subsemnate.

Tac şi tic, nu tic şi tac,
Bat firavele braţe şi
Agăţată-atârn de ele
Într-un hău nedesfundat...

"Ţâr" de enşpe mii de ori
Şi o voce de robot,
Zeci de apăsări 
Pierdute
Într-un ropot de suflări.

Zeci de litere lipite,
De încremenite degete,
Şi un ochi ce-abia fixează
O fereastră falsă, 
Una cam dreptunghiulară.

Un slab sunet... apare?
N-apare. Căci 
E departe şi sincer,
Probabil habar nu are!
De secretele dintre sinapse,
Multe, dintr-un val tăcut,
Un tsunami iată
Se şi miji pe loc!

Nu e sunet. Nici acum.
Nici ieri, nici azi, nici mâine,
Chiar dacă e vorbăreaţă,
Tăcerea. "Este?"

"Douăacâteopt" dispare,
Pompa seacă,
Aproape moare.
Putrezeşte endorfina,
Singură, şi-oxitocina...
S-a topit şi dopamina?!

Ieftin, "douăacâteşapte" 
Răsare într-un negru, sau roşu
Surd.
Ochi de peşte, 
Ce blestem!


***

Trotuare-n cenuşiu
Pictate. Aburi
Impostori de fum.
Nopţi învineţite-n 
Minus... multe
Infinit de multe 
Grade.

Iată! Totul nu mai-i nici scrum.
Dar uite!
Acolo, sus, nu e o pasăre?



1 ianuaie 2014
Raluca Băceanu



A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase