Discuţii despre doctorat - în anul doi de licenţă -
 |
Azi am susţinut examenul pe semestrul I la Pedagogie. O parte scris, o parte oral. Cu Sorin Cristea, unul dintre cei mai bine pregătiţi pedagogi şi autopedagogi de la ora actuală.
Aveam emoţii, ca de fiecare dată. Mai ales că noaptea trecută nu prea m-am înţeles bine cu Moş Ene. Cam de când a început anul, cu examene şi stres. Studentă, sesiune, cam la asta se limitează vocabularul meu când sunt întrebată ce fac, cum mă mai descurc.
Azi, 13 ianuarie, zi de noroc pentru mine, nu pentru că aş fi încununat examenul cu nota 10 - proful spunea că aş merita un 10 plus dacă s-ar putea, hihi - ci pentru că acest mare om a văzut ceva în mine, fapt ce m-a bucurat enorm şi mi-am dat seama că am încă un motiv pentru a continua pe acest drum. Fiind elevă a Colegiului Naţional "Spiru Haret", am aflat informaţii preţioase despre extraordinarul Haret. De ceva vreme cochetez cu ideea de a aduce ceva nou în educaţie, fie şi ca simplu profesor de şcoală generală, ceea ce voi şi deveni în maximum doi ani. Doar că discuţia cu Sorin Cristea mi-a oferit o şi mai largă perspectivă. Corectându-mi lucrarea, punând câteva întrebări pentru a verifica dacă am înţeles şi nu doar am memorat informaţia, l-am văzut că este mai mult decât mulţumit. După două pagini citite profesorul mi-a propus să facem un doctorat pe metodologia istorică. De fapt, mi-a propus vreo două teme mari, prea puţin abordate la nivel european, cu atât mai puţin la nivel de ţară. Ceea ce mi-a provocat o reacţie pe care nu am mai avut-o niciodată: am simţit încredere şi o mare responsabilitate ce îmi este acordată şi că nu trebuie sub nicio formă să dezamăgesc, fie pe domnul profesor, care mă privea - şi nu glumesc! - cu multă speranţă, fie educaţia însăşi.
Nu se ştie unde mă va duce viaţa, ce voi face în cele din urmă, dar am o perspectivă conturată mai bine ca oricând. Era o vreme când doar mama credea în mine, iar sistemul mă împroşca deseori cu noroi - încă se mai întâmplă - dar văd că de la o vreme încoace oameni de succes, pedagogi desăvârşiţi, profesori dedicaţi chiar îmi acordă credit, şi nu mă refer doar la cele pentru facultate. În sfârşit truda, pierderile suferite pe plan personal îmi sunt recompensate. Cu cât muncesc mai mult, sunt mai fericită. Poate că pentru unii asta nu înseamnă nimic, dar pentru mine da. Eu nu caut calea simplă spre a avea bani sau proprietăţi. Eu caut cunoaştere, chiar şi cu riscul de a trăi la limită. Nu e situaţie nouă, nu am avut cea mai fericită viaţă. În planul învăţării, realizării pe acest plan umanist, am câteva satisfacţii.
Acum nu îmi doresc decât să continui şi să nu dezamăgesc, mai ales pe mine. Vreau să fiu mândră de mine, de ceea ce fac, să călătoresc când vine vorba de studii, să culeg din fiecare ţară tot ce se poate pentru a pune la cale planuri bine structurate cu obiective realizabile şi cu finalităţi pe măsură. Vreau să îmi urmez acel ideal nealterat pe care îl am de la 15 ani, să schimb ceva în bine. Iar educaţia este modul cel mai bun - deşi cel mai dificil - în care aş putea aduce un mare bine alături de persoane care mă pot ghida cu înţelepciune pe acest drum.
Chiar nu mă aşteptam ca un profesor vreodată să îmi sugereze o lucrare de doctorat, şi chiar să dorească în mod special să o realizeze cu mine, în condiţiile în care la momentul actual abia pot spune că am cu cine să fac lucrarea de licenţă, pe o cu totul altă temă decât mulţi se aşteaptă citind prezenta postare.
Sunt fericită. Ştiu că mulţi vor găsi de comentat ceva. Că cine ştie ce interese sunt la mijloc, că vezi-Doamne nu sunt atât de capabilă pe cât mă cred sau sunt crezută şi alte asemenea răutăţi gratuite. Până la urmă, se va vedea pe viitor cât sunt de competentă în această activitate. Poate voi fi o profă banală pentru tot restul vieţii, poate îmi voi schimba domeniul, poate voi ajunge în cine ştie ce ţară din Europa cu o slujbă mediocră. Ţine şi de noroc, dar am de gând să muncesc, să lucrez la motivaţia interioară. Notele nu sunt totul, nici vorbă. Nici măcar bursa... sau bursele. Contează cum voi utiliza cunoştinţele. Anul trecut am dat meditaţii unor elevi de clasa a XII-a... şi vă spun cu bucurie că am reuşit să îi fac să înţeleagă, să aplice, să analizeze şi să sintetizeze informaţiile mai bine decât ar fi făcut-o ascultând de o profesoară de 60 de ani, care încă mai vede în istorie una evenimenţială... Şi nu că ar fi vina ei, dar vremurile se schimbă, la fel şi metodele, procedeele şi tehnicile de instruire şi evaluare...
Mă voi gândi serios la ce am de făcut pe viitor lucrând asiduu în prezent şi învăţând din greşelile din trecut.
Baftă tuturor care au conturat în minte un scop. Nu vă îndepărtaţi de la el dacă merită! Deveniţi acei oameni pe care voi înşivă i-aţi admira şi respecta!
Raluca Băceanu
Comentarii