vineri, 30 ianuarie 2015

Gaga şi Vrăjitoria masculină



Intraţi aici mai întâi: https://www.youtube.com/watch?v=niqrrmev4mA

Citind toate ce se scriu despre vrăjitorie şi rămânănd fie consternată fie amuzată, am decis să ascult nişte muzică pentru inspiraţie. Şi cumva am ajuns la controversatul videoclip al lui Lady Gaga, Alejandro, pe care îl ştiam de ceva timp, dar la care nu mă mai gândisem.
După ce am citit şi criticat în gând fie părerile misogine din istoriografie, fie cele mai recente, profund feministe, am ajuns cumva la tema mea de licenţă care pare, culmea, explicată şi de videoclipul ăsta.
O vezi pe Gaga înconjurată mai mereu de cîte un grup de bărbaţi efeminizaţi într-un mod grotesc. Ei, eu am văzut-o pe ea drept reprezentantă a feministelor (cât şi a acelora care resping această etichetă, dar care se dovedesc a fi, în final, feministe) care se dedică unei cauze în loc să caute nişte consecinţe reale, nişte explicaţii pertinente.
Ea, Femeia, domină tabloul. Aceasta fiinţă de sex feminin impregnează feminitate bărbaţilor, în imaginaţia mea corespondenţi ai vrăjitorilor despre care nu se prea spune nimic în studiile de specialitate. Bărbaţii ăştia care au tocuri şi frizuri ciudate, traşi la indigo, sunt cumva vrăjitorii din statisticile celor executaţi pentru vrăjitorie de prin Estonia, Normandia, Islanda.
Deşi în debut apar doi bărbaţi misterioşi, Femeia este cea care în cele din urmă observă şi determină peisajul. Cei doi, de la început, sunt, după mine, aceia care au influenţat-o pe Femeie să studieze fenomenul vrăjitoriei masculine. Ei sunt bărbaţii care până atunci au făcut o critică acerbă femeilor, o critică misogină (Trevor-Roper, de exemplu).
Femeia asta este într-un fel şi Lara Apps, şi opusul ei, căci acest istoric nu îşi dedică munca în slujba feminismului, fenomen sau tendinţă (cum vreţi voi să îi spuneţi) care a subscris istoria de gen studiilor despre femeie, ceea ce după părerea mea, este destul de dubios.
Alte metafore: Coşciugul reprezintă moartea ideilor vechi ale anilor 1960-1970.
Subiecţii apar rând pe rând supunându-se într-un dans (sabat, much?) dictat, evident, de ceea ce vrea de acum să demonstreze istoricul, în continuare înfăţişat metaforic de această Gaga.
Trimiterile la religie sunt binevenite căci se ştie că cei condamnaţi au fost judecaţi de autorităţi (în general) clericale. Dominicani. Domini Cani! Că tot e celebră sintagma asta de cîini ai lui Dumnezeu. Care Dumnezeu? Nu face parte din discuţia noastră...
Să revenim. După secole în care vrăjitoria a fost văzută exclusiv din perspectiva bărbaţilor istorici ca un act al femeilor din spaţiul marginal, femei frustrate care au avut parte de eşec în viaţa personală, acum a venit momentul ca această Femeie vizibil androgină, deci masculinizată, să îi tempereze pe aceşti bărbaţi care îi seamănă. În ce măsură îi seamănă? Vedem mai jos.
Scena (sau scenele) în care Gaga este aplecată asupra unuia este exact actul supunerii unui fenomen din trecut unuei tendinţe istoriografice din prezent. Apoi, ca prin minune, şi cauza dansează în demonstraţia istoricului ce şi-a pierdut reperul, esenţa de istoric, şi anume să reprezinte istoria, nu să o refacă după coordonatele pe care şi le doreşte (politice, sociale, economice etc).
Dorind să se lepede de ideile trecutului, repetând „I’m not your babe”, adică de acelea care plasează femeia în centrul vânătorii de vrăjitoare - şi nu pe oamenii judecaţi în general pentru aceasta, deci şi bărbaţi şi femei - Femeia nu face decât să supună şi ea, precum predecesorii, ideea unei cauze, şi anume că şi femeia poate studia un fenomen în care suratele de acum câteva secole sfârşeau pe rug. 

Doar că această cauză este înlocuită parazitar în însăşi esenţa ei.
Vedem femei studiind istoria femeilor. Apoi vedem femei studiind istoria de gen care este îndreptată tot spre femei. Vin în ultima vreme femei care îi vor pe bărbaţi în prim-plan. Acele femei care au considerat că fiind oprimaţi prin excluderea lor de la studiul vrăjitoriei (aşa cum şi femeile în epoca modernă timpurie erau oprimate, excluse, judecate şi executate la cea mai mică acuzaţie), vor să le acorde importanţă.
Procesul e corupt, cum deja am spus în câteva rânduri mai sus, de o percepţie modificată care are la bază şi imposibilitatea istoricului, de orice fel, de a arăta trecutul în forma lui de atunci. Este imposibil. În această imposibilitate se naşte un soi de psihoză mută, te identifici cu subiectul. 

Dansezi cu el, te domină. El devine efeminizat, iar istoricul sau Femeia devine masculinizată.
Apare Gaga la un moment dat îmbrăcată în alb în videoclip. Înghite nişte mătănii ca urmare a distanţării studiului asupra vrăjitoriei din perspectivă clericală, spre una laică. Nu se opreşte aici, pentru că ia în derândere, prin costumaţie, ideile vechi ale unei societăţi patriarhale care acum, în societatea postmodernă, nu sunt altceva decât frânturi de ignoranţă care trebuie studiate la rece. Şi evident, acest lucru nu se petrece.

În scena în care videoclipul devine alb-negru pot spune că mi-a format în minte imaginea istoriografiei de secol XX, dar din perspectiva bărbaţilor istorici asupra femeilor care studiază istoria. Subiectul trece pe lângă femeie, ca într-o idee greşită că o femeie nu poate studia fără să se lase sedusă de ceea ce constituie obiectul studiului acesteia. Corect? Da şi nu...
Cînd Gaga apare „devorată” de aceşti bărbaţi mie îmi inspiră eşecul acelui istoric de a se debarasa de genul său atunci când începe să conceapă o istorie de gen.
Femeia, Istoricul, în momentul în care rămâne fără această identitate este cu atât mai mult consumat de ceea ce reprezintă obiectul său de studiu.
.... şi prin această alegorie videoclip- studiul vrăjitoriei masculine, am creionat ipostaza deseori perfidă pe care şi-o asumă involuntar istoricul într-un subiect care se înscrie în rândurile temelor abordate de studiile femeii şi de gen. Deşi secole trec peste fenomenele pe care le studiem, fascinaţia întâlnită azi pentru acestea distorsionează încercarea istoricilor de a realiza o reprezentare cât mai corectă...

joi, 22 ianuarie 2015

Auto-percepţii



Astrale-ţi sunt culorile
Şi cugetările,
Nocturne-ţi sunt pasiunile
Şi revelaţiile

În hedonistele-ţi impulsuri
Aducătoare de furtuni
Se nasc, pe-alocuri
Tenebre din cununi.

Calea ţi-e teleologică,
Căci înecatu-ţi-s-a pragmatismul.
Voinţa îţi e chiar mirifică
Nu ţi s-a-nchis nicicum văzduhul...

Aprinzi mereu câte un ceas
În fuziuni de simţăminte generate.
Îţi bate clipa diferit în lumile născute
De-aici şi pân'acolo... nu-i decât un pas.

***

Şi cei-i un pas mă întreb deseori,
Când totul se petrece chiar aici
În interiorul meu (...)
(...) aşa se întâmplă
De cele mai multe ori...
... şi totul se rezumă la
...
Autopercepţii.

15 ianuarie 2015
Raluca Băceanu

luni, 19 ianuarie 2015

I'm my own path


Well, yes. Şi nu, nu va fi o postare jenantă în engleză. Dar îmi sună mai melodramatic titlul scris astfel.

Să vedem de unde şi până unde...

Observ că îmi ia din ce în ce mai puţin timp să analizez un om. Evident, or exista şi excepţii de la regulă, dar în momentul de faţă nu pot spune că simt ceva în neregulă în cercul meu de apropiaţi. Care, trebuie să subliniez este mai restrâns decât se crede.

Am realizat însă că este deosebit de greşit a considera o persoană (sau, cel puţin, alta decât tine însuţi) un drum pe care îl ai de străbătut. Entuziasmul este cauza părerii greşite. Slavă Ciocolatei că piere rapid. Drumul s-a deshis poate, prin întâlnirea cu o anume persoană. Asta nu înseamnă că îţi e drum. Doamne, drumul e acela pe care calci, dacă e să fim cinici şi... pragmatici. În sensul concret. Nu metaforic. Eu nu calc pe nimeni, nu mă alătur nimănui. Nu mai vreau pe nimeni în viaţa mea amoroasă. Că privată presupune şi prieteni, nu aş vrea să se facă această confuzie.

Mi-a ajuns. Nu vreau să mai descopăr pe nimeni, să îmi cultiv paranoia, să mă transform în mai ştiu eu ce fiinţp penibilă-parazitară. Ori să mă transforme în acest fel vreun scorpion nebun, putred de răutate şi josnicie. Că tot veni vorba de insectele astea, ori ce or reprezenta ele: mi-a ajuns întâlnirea cu două astfel de exemplare de-a lungul vieţii. Unul mai perfid ca altul. Şi să mai zici să nu generalizezi pripit. Da, sigur.

Insecte, animale, categorii, stereotipuri, zodii sau aşa-zise "drumuri". Nu, mulţumesc. Cred că pentru o perioadă mă lipsesc de orice pare la început a avea "potenţial". M-am săturat să văd binele din oameni şi să ignor viermuiala ce le colcăie în suflet şi minte. Normal, în fiecare pare să fie ceva bun. Acel ceva ce doar pare astfel este acolo cu un scop. Mereu e vorba de un scop. Şi când scopul are legătură mare cu mine, sau se confundă cu fiinţa mea, nu ai decât să te întorci pe unde ai venit. Ia-l pe Kant la o citire (sau mai multe dacă nu îţi poate mintea) şi te vei lumina (sau nu).

Sunt mai paşnică în bula mea de confort. Şi da, singurătatea a devenit confortabilă, o zonă simpatică şi călduroasă. Şi nu voi folosi clişeul acela "mai bine aşa decât...". Nu că e mai bine sau mai rău. E vorba despre auto-suficienţă. Crezi că bat câmpii? Sunt sigură. E mai bine să crezi că mă simt mizerabil şi îmi plâng de milă. Află că nu am de ce. Chiar sunt mulţumită cu tot ceea ce am, la fel cum sunt fericită ştiind că sunt pe calea cea bună în cercetarea istorică. Mă satisface lucrul de detectiv medieval, mă împlineşte când mă mai întreabă câte o persoană despre cărţile şi proiectele mele, urându-mi cu sinceritate "Baftă!", sau când mai adaugă un "Abia aştept să te citesc."... M-aş limita deci punându-mi fericirea într-o persoană, şi doar atât. 

Am fost atât de aproape în ultimele săptămâni de prăpastie, încât îmi e imposibil să nu văd totul într-o altă lumină. Nu e vorba de un soi de adrenalină care se tot secretă cu efect întârziat. Este recunoştinţă că mai am timp să scriu. Aş fi fost la un pas să renunţ la facultate dacă se adeverea diagnosticul sumbru pus precoce. Mi-am văzut toată viaţa prin faţa ochilor în cuva aceea albă bocănitoare şi mi-am zis că se poate termina cu mine într-o încăpere asemănătoare, dar mai rece. Am luptat cu temerile, deşi, recunosc, am fost la un pas de a accepta sfârşitul de dinainte de a fi ceva sigur sau nu.

Acum că totul s-a rezolvat (parţial, alte intervenţii mă aşteaptă), pot să gândesc serios cum să îmi împart timpul încât să pot să devin un cercetător cu idei inovatoare, cât şi o scriitoare de succes. Vreau să răstorn paradigme, să definesc noi concepte, să creez noi poveşti, universuri, oameni. Şi, pentru moment, acesta corespunde unui drum al solitudinii, al studiului, al voinţei. Evit, în egală măsură, să transform şi eu, la rândul meu, un om într-o sursă de relaxare. Nu ar fi corect. Pot să folosesc muzica şi sportul pentru relaxare, pentru degajare de mai ştiu eu ce hormoni ai fericirii.

De aceea spun că era greşit să afirm că cineva anume îmi era drumul. Nu. Nimeni, niciodată, nu mi se va rezuma în faţa ochilor drept un context, drept un pretext, sau precum o cauză, ori efect al cine ştie cărui cadru. 

Cât despre seria nouă de epitete plăcute pe care mi s-a întâmplat să le primesc, ei, nu am ce zice. Nu intră pe o ureche ca să iasă pe cealaltă, dar nici nu trezesc erupţii de fiori. Cineva mi-a reproşat cândva că nu ştiu să primesc compliente. Clar! Mă simt stânjenită. Unu la mână: nu mă rezum la chestiunile care se întrevăd în mine, doi la mână, ce ai vrea să îţi spun? Că de întors complimentul nu pot, nu vreau, nu are rost. De complimentele ar avea acelaşi efect precum ginko-biloba, poate ar fi ceva, aşa sunt doar vorbe în vânt. Iar eu îmi ţin mâinile şi judecăţile în buzunar pe un timp în care bate vântul.

Mă întorc la introspecţiile mele mute ce nu îşi au rostul aici.

Raluca Băceanu

vineri, 2 ianuarie 2015

Retrospectiva lui 2014



Şi iată-mă în 2015. După un an aşa de plin cum a fost cel din urmă, cu teroare mă gândesc oare ce mă mai aşteaptă acum.

Bine. Exagerez. A fost un an extraordinar. Voi înşira câteva evenimente marcante. Şi poate şi câteva aluzii care vor face ca postarea să îşi merite eticheta de "personalo-penibile", aşa cum îmi etichetam şi îmi scriam în adolescenţă postările. Adevărul e că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Tot personale, tot penibile, tot redundante. Rog posteritatea să nu mă urască prea tare. Asta dacă va considera că merit fie măcar şi sentimente negative.


Dar întorcându-mă la subiect... În ianuarie 2014 încă mă pregăteam asiduu pentru plecarea la Sorbonne. Asiduu însemnând că voiam să termin mai repede cu o sesiune ce deja mă chinuia din decembrie 2013. Ajunsă în sfârşit în Paris am trăit sentimente contradictorii. De la extaz la agonie şi invers. De la mirare, frumos, la dezamăgiri, depresii şi din nou pe culmile succesului. Căci aşa e viaţa. Mai ales când am şi o predispoziţie genetică ciudată spre a interioriza fiecare stare, de a o despica, spinteca, cresta, coase la loc, înfrumuseţa cu riscul de a mă îndepărta de la realitatea obiectivă (pleonasm?) şi tot aşa. Adevărul se croieşte în funcţie de discursul meu despre el, şi, deci, reprezintă doar concepţia mea, nemaifiind adevăr. Aşa e şi în istorie.

Hai să mai vedem o dată contextul. Singură, cu o bursă la o universitate prestigioasă, eu, o adunătură de emoţii şi afecte care nu se poate spune că este şi o persoană capabilă. Chiar dacă o grămadă de oameni ar tinde să spună că sunt cel mai serios om pe care l-au cunoscut... Ceea ce e o jignire pentru oamenii cu adevărat muncitori. Eu sunt o combinaţie de sclipiri geniale şi de lene, totul spumos, evident. Din mocirlă mai iese câte o rouă de inspiraţie. Altfel aş fi cu adevărat o persoană care şi-a ratat viaţa. Din fericire, am avut câteva sclipiri care mi-au asigurat această bursă, iar mai târziu mi-au asigurat terminarea cu bine a unui semestru extrem de dur la. Nu aş fi crezut că pot rezista peste 14 ore pe zi citind, scriind referate, participând la cursuri, şi asta aproape zilnic. Am avut sâmbete când mergeam la biblioteca din Clignancourt câte 4 ore. A fost un efort susţinut. Reversul s-a văzut abia în septembrie când nu am mai fost în stare de nimic. Probleme de sănătate, probleme de mai multe tipuri. Însă voi reveni mai târziu la toamna şi la "roadele" ei, căci, dragi cititori, roadele pot spune că le-am primit începând cu primăvara.

După un semestru în Paris, de muncă, dublat de angoasă, am avut ocazia mai mult decât frumoasă şi binevenită de a petrece o lună în Luxembourg. Mi-am făcut prieteni, am muncit pentru trei săptămâni într-un spital câştigând o sumă care mi-a permis realizarea unui vis mai vechi de-al meu, şi anume achiziţionarea unui aparat foto, pe numele lui, Vlad. (aluzie la postările "Prin ochii lui Vlad"). Evident totul a fost o chestiune de context, de şansă, de cum vreţi voi să îi spuneţi. A fost extraordinar, am viziat castele, un alt vis de-al meu. Splendind...

... dar am trăit totul în mine, de una singură, chiar dacă înconjurată de oameni. Şi cu asta spun ce înseamnă riscurile unei relaţii la distanţă. Care, în cele din urmă nu a mai fost o relaţie. 


E un preţ ce trebuie plătit pentru echilibru. M-am obişnuit cu ideea asta (sau aşa scriu deocamdată aici). Tot răul spre bine. Întoarsă în ţară am putut să gândesc mai limpede. Am înţeles că o promisiune făcută ieri nu poate fi valabilă mâine. De aceea, la dracul cu promisiunile. Cu toate efemerismele astea stupide. "Voi fi mereu...". Nu, nu vei fi. Nici măcar eu nu pot spune că voi fi mereu acolo pentru cineva. Sunt un om, pentru numele lui Dumnezeu, nu un aparat care să regleze cuiva demonii sau să îi transforme în praf. Am şi eu problemele mele. Şi cu asta spun ca da, din păcate, am devenit şi mai individualistă. Toată răceala colegilor de facultate (mă refer la Sorbonne) m-a călit. Atât pe plan profesional cât şi afectiv. Bine, recunosc, pe plan afectiv voi rămâne probabil mereu o visătoare, chiar dacă exact opusul îl las să se întrevadă.

În ceea ce îi priveşte pe oameni la modul general nu pot spune că am mai avut surprize mari anul acesta. I-am găsit la fel de ipocriţi, de mici, de îmbuibaţi de propria mediocritate. Aceleaşi minţi obtuze care vopsesc gardul pe afară, aceleaşi probleme existenţiale teribil de cretine.

Privind concret spre un anumit segment al oamenilor, pot spune chiar şi mai dezamăgită că nu mă aşteptam să întâlnesc atâţia.... atâţia... Evit folosirea unui epitet fiindcă orice îmi vine în minte e prea blând. Bine că am devenit mai rece. Altfel aş fi încercat dintr-un altruism inutil să repar ceea ce nu poate fi reparat. Exact, aţi ghicit, e vorba de prostie. Şi nu, din păcate nu poate fi reparată. Nici exterminată. Poţi să fugi de ea. Cât mai repede! Aşa cum încă fac şi eu. Fug! Sunt în acest maraton de câteva luni bune. Şi nu scap de ei!


Dintr-o categorie pe care nu o pot categorisi (antimodern much?) ai apărut tu. Exact la final. Exact în momentul când în maratonul de mai devreme s-a întâmplat să cad în ceva ce părea un şanţ. Dar s-a dovedit a fi un alt drum unde nu mai e nevoie să alerg. Un drum pe care nu trebuie să îl mai parcurg singură, interiorizând totul, explicându-mi mie totul, îmbărbătându-mă singură, constant, unde când vreau să fac o pauză nu există decât câini împrejur care să îşi dorească să mă sfâşie... unde tavanul a încetat cu adevărat să mai plângă (da, altă poezie este cumva citată aici). Iar dacă ceva plânge, nu mai e tavanul, pentru că atunci când ridic privirea nu mai văd o limită.Văd un albastru şi un verde. Sau un verde şi un albastru. Văd iarbă pe cer şi nori pe pământ. Şi e incredibil. Este mai mult decât poţi chiar şi tu înţelege şi duce. Deşi sper să mă înşel. 

Continuând pe aceeaşi linie pot spune că... nu ştiu, chiar îmi pare fantastic. Fiecare are o muză. Însă nu credeam ca muza mea să fie o combinaţie între un întreg drum şi o persoană reală. Fiindcă eşti calea mea. Şi mai mult decât atât. Eşti inspiraţie şi real. Nu credeam că exişti decât în mintea mea. Şi până şi acolo trăiai fragmentat, ideal, între două personaje ("Harul"). Dificil mi se pare acum să discern între ce e în mintea mea şi ce e real. Teama este ca nu cumva drumul pe care îl străbat să nu fie cumva o iluzie persistentă pe care să o fi creat tocmai ca să rezist lumii ăsteia. Groaza mă curpinde că poate, deja am căzut, că niciun drum nou nu s-a despicat pe calea vieţii mele, că zac în continuare într-un şanţ, leşinată de loviturile unei lumi care simt că mă reneagă. 

Apoi îmi spun, "la naiba", dacă era totul o iluzie probabil nu aş mai fi simţit durere. Fiindcă da, încă mă resimt. Şi nu e durerea unei agonii. E durerea ce precede vindecarea. Şi ceea ce mă face să merg mai departe e impulsul adrenalinei care s-a trezit la viaţă şi m-a trezit la viaţă în punctul când să mai simt nu mai se afla trecut pe lista mea. 

M-au luat degetele pe dinainte. E fascinant efectul ăsta aproape magic pe care îl simt, când parcă înseşi gândurile îmi fac mâinile să tasteze, nu muşchii. Şi miraculoasă este şi emoţia resimţită când toate astea îşi găsesc materializare (fie ea şi virtuală). 

A fost un an plin. N-am trăit degeaba. Am râs şi am plâns în caruselul lui 2014. Am căzut de câteva ori, dar şi când m-am ridicat.... Oricât de zdrobită aş fi, găsesc soluţia, sau ea mă găseşte pe mine. Să fie Dumnezeu, să fie un Destin, să fie puterea bibliotecii? E un alt fel de a spune "puterea contextului", desigur. Nu toţi oamenii au fost groaznici, ba deloc. Am văzut lucruri incredibile, nu doar locuri, am văzut, am simţit, am luat parte la nişte situaţii frumoase. 

Nimeni nu îmi va putea lua din suflet cea mai frumoasă imagine. Şi aceea nu e turnul Eiffel, nici Sorbonne, nici malul olandez sau gara luxemburgheză, nici măcar magazinele de ciocolată belgiene. Este imaginea unui tată de mână cu fiica lui, ţinând stângaci o umbrelă de ploaie. Este fotografia-amintire de pe o stradă de prin Vincennes pe care am surprins-o când mă întorceam într-o zi ploioasă de la facultate. Aveam ochelarii pătaţi de picăturile de ploaie, siluetele celor doi se risipeau la capătul unei străzi perpendiculare de cea unde mă aflam eu. În tonuri de negru, galben, maro, dar emoţia! Căldura îmi inundă plămânii, inima, tot trupul. Mi-au dat lacrimile fără să analizez prea mult ce se petrece. A fost şi va fi o imagine pe care o voi purta în suflet mereu. 


Cu asta vedeţi că nu mă impresionează chiar orice, oricând. Totodată, observaţi că în ciuda dezamăgirilor - şi văd chiar şi eu, acest lucru dându-mi speranţă - sufletul este încă acolo, imaculat, pur, precum ceva intangibil mizeriilor constatărilor prezentului.

Acelaşi suflet este cel care îmi spune că drumul nou pe care am început să păşesc este cel bun, cel necesar, cel corect. Că alte forţe exterioare trag că mă rupă în mii de bucăţi, încercând să mă determine să fac cale întoarsă spre acel drum unde nu fac decât să alerg fără să mai pot să admir natura, ei bine, asta e o altă chestiune. Contradicţia asta naşte postarea din faţă. Şi poate va naşte şi alte lucruri. Încerc să mă împac cu propria mea fire, cu tendinţele auto-distructive, cu tristeţile, cu euforia, cu... mine. 

Microuniversul meu, sinele, ego-ul, alcătuiesc doar termeni care să îmi definească locul unde-şi petrece mintea mea timpul, sau ce reprezintă ea, şi în câte ipostaze. Dacă până acum intram în coliziuni cu noroiul cotidian, care nu făcea decât să mă irite, presimt că mă aşteaptă o coliziune în adevăratul sens al cuvântului cu "un loc unde-şi petrece mintea altei fiinţe", cu o adevărată galaxie. Las câinii, lighioanele pentru trecut. E timpul probabil pentru o nouă configuraţie a galaxiei mele. Şi pentru o schimbare de genul ăsta cred că era nevoie de cel puţin un drum nou.

În universul ciudat în care mă aflu, pe care îl orbitez cu drame existenţiale, şi care la rândul lui mă orbitează cu o serie de condiţii favorabile, situaţii, cauze, consecinţe, totul e născut perfect pe altarul ciudat al Istoriei.

Am bătut câmpii. Tipic.


2015, fă-l pe 2014 să fie doar o premisă fericită pentru viitor. 


Raluca Băceanu
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase