Retrospectiva lui 2014



Şi iată-mă în 2015. După un an aşa de plin cum a fost cel din urmă, cu teroare mă gândesc oare ce mă mai aşteaptă acum.

Bine. Exagerez. A fost un an extraordinar. Voi înşira câteva evenimente marcante. Şi poate şi câteva aluzii care vor face ca postarea să îşi merite eticheta de "personalo-penibile", aşa cum îmi etichetam şi îmi scriam în adolescenţă postările. Adevărul e că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Tot personale, tot penibile, tot redundante. Rog posteritatea să nu mă urască prea tare. Asta dacă va considera că merit fie măcar şi sentimente negative.


Dar întorcându-mă la subiect... În ianuarie 2014 încă mă pregăteam asiduu pentru plecarea la Sorbonne. Asiduu însemnând că voiam să termin mai repede cu o sesiune ce deja mă chinuia din decembrie 2013. Ajunsă în sfârşit în Paris am trăit sentimente contradictorii. De la extaz la agonie şi invers. De la mirare, frumos, la dezamăgiri, depresii şi din nou pe culmile succesului. Căci aşa e viaţa. Mai ales când am şi o predispoziţie genetică ciudată spre a interioriza fiecare stare, de a o despica, spinteca, cresta, coase la loc, înfrumuseţa cu riscul de a mă îndepărta de la realitatea obiectivă (pleonasm?) şi tot aşa. Adevărul se croieşte în funcţie de discursul meu despre el, şi, deci, reprezintă doar concepţia mea, nemaifiind adevăr. Aşa e şi în istorie.

Hai să mai vedem o dată contextul. Singură, cu o bursă la o universitate prestigioasă, eu, o adunătură de emoţii şi afecte care nu se poate spune că este şi o persoană capabilă. Chiar dacă o grămadă de oameni ar tinde să spună că sunt cel mai serios om pe care l-au cunoscut... Ceea ce e o jignire pentru oamenii cu adevărat muncitori. Eu sunt o combinaţie de sclipiri geniale şi de lene, totul spumos, evident. Din mocirlă mai iese câte o rouă de inspiraţie. Altfel aş fi cu adevărat o persoană care şi-a ratat viaţa. Din fericire, am avut câteva sclipiri care mi-au asigurat această bursă, iar mai târziu mi-au asigurat terminarea cu bine a unui semestru extrem de dur la. Nu aş fi crezut că pot rezista peste 14 ore pe zi citind, scriind referate, participând la cursuri, şi asta aproape zilnic. Am avut sâmbete când mergeam la biblioteca din Clignancourt câte 4 ore. A fost un efort susţinut. Reversul s-a văzut abia în septembrie când nu am mai fost în stare de nimic. Probleme de sănătate, probleme de mai multe tipuri. Însă voi reveni mai târziu la toamna şi la "roadele" ei, căci, dragi cititori, roadele pot spune că le-am primit începând cu primăvara.

După un semestru în Paris, de muncă, dublat de angoasă, am avut ocazia mai mult decât frumoasă şi binevenită de a petrece o lună în Luxembourg. Mi-am făcut prieteni, am muncit pentru trei săptămâni într-un spital câştigând o sumă care mi-a permis realizarea unui vis mai vechi de-al meu, şi anume achiziţionarea unui aparat foto, pe numele lui, Vlad. (aluzie la postările "Prin ochii lui Vlad"). Evident totul a fost o chestiune de context, de şansă, de cum vreţi voi să îi spuneţi. A fost extraordinar, am viziat castele, un alt vis de-al meu. Splendind...

... dar am trăit totul în mine, de una singură, chiar dacă înconjurată de oameni. Şi cu asta spun ce înseamnă riscurile unei relaţii la distanţă. Care, în cele din urmă nu a mai fost o relaţie. 


E un preţ ce trebuie plătit pentru echilibru. M-am obişnuit cu ideea asta (sau aşa scriu deocamdată aici). Tot răul spre bine. Întoarsă în ţară am putut să gândesc mai limpede. Am înţeles că o promisiune făcută ieri nu poate fi valabilă mâine. De aceea, la dracul cu promisiunile. Cu toate efemerismele astea stupide. "Voi fi mereu...". Nu, nu vei fi. Nici măcar eu nu pot spune că voi fi mereu acolo pentru cineva. Sunt un om, pentru numele lui Dumnezeu, nu un aparat care să regleze cuiva demonii sau să îi transforme în praf. Am şi eu problemele mele. Şi cu asta spun ca da, din păcate, am devenit şi mai individualistă. Toată răceala colegilor de facultate (mă refer la Sorbonne) m-a călit. Atât pe plan profesional cât şi afectiv. Bine, recunosc, pe plan afectiv voi rămâne probabil mereu o visătoare, chiar dacă exact opusul îl las să se întrevadă.

În ceea ce îi priveşte pe oameni la modul general nu pot spune că am mai avut surprize mari anul acesta. I-am găsit la fel de ipocriţi, de mici, de îmbuibaţi de propria mediocritate. Aceleaşi minţi obtuze care vopsesc gardul pe afară, aceleaşi probleme existenţiale teribil de cretine.

Privind concret spre un anumit segment al oamenilor, pot spune chiar şi mai dezamăgită că nu mă aşteptam să întâlnesc atâţia.... atâţia... Evit folosirea unui epitet fiindcă orice îmi vine în minte e prea blând. Bine că am devenit mai rece. Altfel aş fi încercat dintr-un altruism inutil să repar ceea ce nu poate fi reparat. Exact, aţi ghicit, e vorba de prostie. Şi nu, din păcate nu poate fi reparată. Nici exterminată. Poţi să fugi de ea. Cât mai repede! Aşa cum încă fac şi eu. Fug! Sunt în acest maraton de câteva luni bune. Şi nu scap de ei!


Dintr-o categorie pe care nu o pot categorisi (antimodern much?) ai apărut tu. Exact la final. Exact în momentul când în maratonul de mai devreme s-a întâmplat să cad în ceva ce părea un şanţ. Dar s-a dovedit a fi un alt drum unde nu mai e nevoie să alerg. Un drum pe care nu trebuie să îl mai parcurg singură, interiorizând totul, explicându-mi mie totul, îmbărbătându-mă singură, constant, unde când vreau să fac o pauză nu există decât câini împrejur care să îşi dorească să mă sfâşie... unde tavanul a încetat cu adevărat să mai plângă (da, altă poezie este cumva citată aici). Iar dacă ceva plânge, nu mai e tavanul, pentru că atunci când ridic privirea nu mai văd o limită.Văd un albastru şi un verde. Sau un verde şi un albastru. Văd iarbă pe cer şi nori pe pământ. Şi e incredibil. Este mai mult decât poţi chiar şi tu înţelege şi duce. Deşi sper să mă înşel. 

Continuând pe aceeaşi linie pot spune că... nu ştiu, chiar îmi pare fantastic. Fiecare are o muză. Însă nu credeam ca muza mea să fie o combinaţie între un întreg drum şi o persoană reală. Fiindcă eşti calea mea. Şi mai mult decât atât. Eşti inspiraţie şi real. Nu credeam că exişti decât în mintea mea. Şi până şi acolo trăiai fragmentat, ideal, între două personaje ("Harul"). Dificil mi se pare acum să discern între ce e în mintea mea şi ce e real. Teama este ca nu cumva drumul pe care îl străbat să nu fie cumva o iluzie persistentă pe care să o fi creat tocmai ca să rezist lumii ăsteia. Groaza mă curpinde că poate, deja am căzut, că niciun drum nou nu s-a despicat pe calea vieţii mele, că zac în continuare într-un şanţ, leşinată de loviturile unei lumi care simt că mă reneagă. 

Apoi îmi spun, "la naiba", dacă era totul o iluzie probabil nu aş mai fi simţit durere. Fiindcă da, încă mă resimt. Şi nu e durerea unei agonii. E durerea ce precede vindecarea. Şi ceea ce mă face să merg mai departe e impulsul adrenalinei care s-a trezit la viaţă şi m-a trezit la viaţă în punctul când să mai simt nu mai se afla trecut pe lista mea. 

M-au luat degetele pe dinainte. E fascinant efectul ăsta aproape magic pe care îl simt, când parcă înseşi gândurile îmi fac mâinile să tasteze, nu muşchii. Şi miraculoasă este şi emoţia resimţită când toate astea îşi găsesc materializare (fie ea şi virtuală). 

A fost un an plin. N-am trăit degeaba. Am râs şi am plâns în caruselul lui 2014. Am căzut de câteva ori, dar şi când m-am ridicat.... Oricât de zdrobită aş fi, găsesc soluţia, sau ea mă găseşte pe mine. Să fie Dumnezeu, să fie un Destin, să fie puterea bibliotecii? E un alt fel de a spune "puterea contextului", desigur. Nu toţi oamenii au fost groaznici, ba deloc. Am văzut lucruri incredibile, nu doar locuri, am văzut, am simţit, am luat parte la nişte situaţii frumoase. 

Nimeni nu îmi va putea lua din suflet cea mai frumoasă imagine. Şi aceea nu e turnul Eiffel, nici Sorbonne, nici malul olandez sau gara luxemburgheză, nici măcar magazinele de ciocolată belgiene. Este imaginea unui tată de mână cu fiica lui, ţinând stângaci o umbrelă de ploaie. Este fotografia-amintire de pe o stradă de prin Vincennes pe care am surprins-o când mă întorceam într-o zi ploioasă de la facultate. Aveam ochelarii pătaţi de picăturile de ploaie, siluetele celor doi se risipeau la capătul unei străzi perpendiculare de cea unde mă aflam eu. În tonuri de negru, galben, maro, dar emoţia! Căldura îmi inundă plămânii, inima, tot trupul. Mi-au dat lacrimile fără să analizez prea mult ce se petrece. A fost şi va fi o imagine pe care o voi purta în suflet mereu. 


Cu asta vedeţi că nu mă impresionează chiar orice, oricând. Totodată, observaţi că în ciuda dezamăgirilor - şi văd chiar şi eu, acest lucru dându-mi speranţă - sufletul este încă acolo, imaculat, pur, precum ceva intangibil mizeriilor constatărilor prezentului.

Acelaşi suflet este cel care îmi spune că drumul nou pe care am început să păşesc este cel bun, cel necesar, cel corect. Că alte forţe exterioare trag că mă rupă în mii de bucăţi, încercând să mă determine să fac cale întoarsă spre acel drum unde nu fac decât să alerg fără să mai pot să admir natura, ei bine, asta e o altă chestiune. Contradicţia asta naşte postarea din faţă. Şi poate va naşte şi alte lucruri. Încerc să mă împac cu propria mea fire, cu tendinţele auto-distructive, cu tristeţile, cu euforia, cu... mine. 

Microuniversul meu, sinele, ego-ul, alcătuiesc doar termeni care să îmi definească locul unde-şi petrece mintea mea timpul, sau ce reprezintă ea, şi în câte ipostaze. Dacă până acum intram în coliziuni cu noroiul cotidian, care nu făcea decât să mă irite, presimt că mă aşteaptă o coliziune în adevăratul sens al cuvântului cu "un loc unde-şi petrece mintea altei fiinţe", cu o adevărată galaxie. Las câinii, lighioanele pentru trecut. E timpul probabil pentru o nouă configuraţie a galaxiei mele. Şi pentru o schimbare de genul ăsta cred că era nevoie de cel puţin un drum nou.

În universul ciudat în care mă aflu, pe care îl orbitez cu drame existenţiale, şi care la rândul lui mă orbitează cu o serie de condiţii favorabile, situaţii, cauze, consecinţe, totul e născut perfect pe altarul ciudat al Istoriei.

Am bătut câmpii. Tipic.


2015, fă-l pe 2014 să fie doar o premisă fericită pentru viitor. 


Raluca Băceanu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum să ai grijă de un pui de porumbel

Agonie şi extaz - păreri şi citate preferate

De ce fac maratoane Harry Potter când sunt tristă sau singură?