Life with Raluca

(din categoria personalo-penibile)

O zi normală din viaţa mea... numai normală nu se poate spune că şi este. Înainte să afirmi că te consideri ghinionist te invit să parcurgi cu mine una dintre cele mai "normale" zile pe care le pot avea. Imaginează-ţi că eşti un soi de musculiţă care a fost alături de subsemnata pe parcursul întregii zile de azi, zic musculiţă fiindcă aşa m-ai putea observa. De undeva de sus, ferit de "aura mea negativă".

7:30: Trezirea. Una anevoiasă. O rugasem pe mama să mă înghiontească la vreo 7, când urma să plece la serviciul ei. Doar că nu a auzit ceasul. Şi nici eu, deci, nu am avut cum să o aud pe ea "la vreo 7", spunându-mi suav la ureche "Trezirea mocofancă mică! Hai, sus, sus, altfel întârzii!!!"

Unde anume? La o clinică, evident (este evident pentru mine, de acum va deveni şi pentru tine la fel de evident, ok? Bun!).

8:00: Ar fi trebuit să plec, dar neah, parcă am uitat ceva.

8:06: Plec într-un final, dar nu fără să mă chinui să nu ronţăi ceva, sau să beau apă ori cafea. Că deh, analize.

8:15: Clinica mă aşteaptă nerăbdătoare după sângele meu, căci înainte de orice intervenţie chirurgicală ţi se cere un set de analize de la coagulogramă până la EKG (şi asta mi-a amintit de gluma cu baba care crede că intră la KGB). Ei, şi vin hotărâtă că de data asta nimeni nu mi se va juca în venă cu acul răstind la mine "Domnişoară, dar tu nu bei apă?" Nu, beau sânge... Evident că beau apă.. God. Problema este că, deşi cu o zi înainte, adică ieri, am pierdut voit vreo 3 ore pe drum, plus o oră am aşteptat la coadă la medicul de familie (undeva la capătul lui 336, în Militari) pentru a-mi deconta prin sistemul de asigurări vreo două analize, costându-mă deci doar vreo 12 lei ce mai aveam eu de făcut, recepţionista, care apropo, mi-a şi recoltat proba de sânge, îmi spune îngrijorată: " Ştiţi, azi ne-a expirat contractul, nu vă mai putem deconta analizele. Bun, zic, cât mă costă în total? "35 de lei". Hai că merge, îmi zic, EKG fac în altă parte, mă costă vreo 50 de lei acolo, bine că am 100 de lei daţi de mama cu vreo săptămână înainte "just in case". Exact cazul de care vorbeam.

8:20: Mergi la cealaltă clinică să-ţi facă EKG. Bun, aş fi făcut tot la clinica de mai sus, doar că nu aveau aparatul. Dar am găsit prin zonă un cabinet particular de cardiologie. Şi am zis că dacă toate astea mă duc la maximum 100 de lei, prefer asta decât să mor în spitalele noastre aşteptând sau să ajung la psihiatrie făcându-le observaţii.

8:25 - 8:52: Aştept cuminte în scara blocului să apară gagicuţa cu care vorbisem tot ieri în legătură cu electro-cardiograma. Mă tot întrebase cine mi-a recomndat clinica, de parcă venisem cine ştie unde, îi explic frumos că am de suferit o operaţie săptămâna viitoare, nimic grav, doar că doctorul vrea înainte analizele UZUALE care se cer înainte de orice intervenţie chirurgicală, oricât de mică. Ori o operaţie la ochi cere şi ea anumite analize.

8:52 - 9:20: Mă simt cam ciudat cu acele chestiuţe lipite de mine. Reci. Şi nici nu a închis uşa. Mă simt cam vulnerabilă cu acele fire pe mine, încercând să par calmă. "Mai spuneţi-mi o dată, cine v-a recomandat?" Îi repet ce îi spusesem ieri. "Să vă iau şi tensiunea, pentru orice eventualitate". Era vreo 12 cu 7,5, sau visez eu? În drum spre casă încerc să îmi cumpăr Migrolin-ul, ceva pentru migrene. "Nu avem", îmi spune farmacista de la un HelpNet.

9:40: Cred că pe la ora asta am ajuns acasă. Mi-am sunat dentista panicată după ce am observat o carie micuţă pe o măsea. Aceeaşi carie, acum şase luni era doar o pată de cafea. Ori dentista mea, o scumpă, nu se apucă să îmi traumatizeze smalţul dacă nu e sigură că are de-a face cu o carie. "Vino la un 12:30 şi rezolvăm".

Tocmai ce mă bucuram că analizele de mai devreme le-am făcut aproape de casă. Acum mă aştepta calvarul. Şi nu din cauza dentistei.

11:00: plec de acasă, din Iancului, ca să fiu sigură că ajung la dentista mea din Drumul Taberei la 12:30. În tot intervalul ăsta citesc de pe tabletă cartea unui nene american despre vrăjitorie. Licenţă... nu întreba.

12:32: ajung mai târziu, merg o staţie pe jos de la Poştă, de la 69, troleibuzul cu care am venit.

12:40: "Ai două carii." Şi, pe care mi-o puteţi rezolva acum? "Eu zic că pe cea pe care nu ai observat-o, e în stare mai avansată. Şi ar fi bine să îţi faci o panoramică, s-ar putea să fie nevoie să îţi extragi cele patru măsele de minte, nu mai au unde să îţi crească". Ok, zic, o fac şi pe asta. "Dar nu la mine." Cum, încep eu panicată (am încredere doar în dentista asta, în nimeni altcineva, trebuie să specific). "Păi, începe ea, cum tu ai probleme cu tensiunea oculară nu pot să folosesc orice tip de anestezic, iar pentru astfel de extracţii e nevoie de ceva puternic, dar nici să fie periculos, aşa că îţi recomand să mergi la Facultatea de Medicină Dentară, doar ei te pot ajuta". "Da-da-dar doctorul meu crede că nu mai am glaucom". Îmi zâmbeşte de parcă m-a prins cu minciunica. "Am doar 19 tensiunea oculară!" Nu  o conving. PANICĂ!

12:45 - 13:05: Doctoriţa încercă, iniţial, să discute cu mine, dar nu puteam decât să mormăi având enşpe mii de chestii introduse în cavitatea bucală. Metaforic vorbind. De fapt, săraca încerca să îmi rezolve caria, eu încercam să mă calmez pentru posibilitatea în care, brusc, anestezia mea nu îşi mai face efectul, mă doare, mă mişc, se sperie dentista şi îmi frizează ochiul. Nu de alta, dar abia săptămâna viitoare urmează operaţia la ochi, nu voiam să mă grăbesc, păi nu... Îmi alung în timpul ăsta gândurile negre, femeia termină ce are de făcut, rămânând să îmi rezolve caria pe care eu o observasem peste vreo două săptămâni. M-am bucurat că mi-am păstrat nişte bani din bursa de pe ianuarie, cum ar spune mama "just in case". Şi caria asta mi-a mâncat nu doar nişte smalţ, ci încă 100 de lei.

Îmi dă prin minte faptul că trebuie să rezolv o problemă mai veche. Internetul. Neplătit de ceva timp, şi tăiat, între timp. 

13:20: Plătesc internetul plus taxa de suspendare. Încă vreo 90 de lei aruncaţi. De pe cardul de bursă (medicală!), desigur.

13:35: Ia uite, o farmacie, poate găsesc nişte Sensodyne Repair. Plus Migrolin. "Nu avem Migrolin". Bun, măcar pasta. Care e mai potrivită pentru smalţ sensibil? "Aceasta". Şi îmi indică una redusă la vreo 15 lei în loc de 30. Probabil expiră într-o lună, zic (expiră în aprilie). O iau, că deh, societate consumeristă. În aceeaşi virtute îmi fac şi un card SensiBlu. " Just in case".

13:40: "Vino pe la mine" mă roagă mama ea fiind încă la serviciu. Ziua oricum e compromisă, mai citesc ceva pe drum şi dacă e linişte la biroul ei, mai citesc încă puţin din cartea mea. Încearcă să mă corupă cu o şaorma. Nu-i mai menţionez că am fost la dentist şi că, teoretic, nu mănânc. Mă gândesc nostalgic la domnul A.M care mi-a spus mustrător "Vezi, Raluca, să nu mai mănânci şaorma cât voi fi plecat.". Nu vreau şaorma, i-o retez. Nu îi spun de ce, cum, pentru ce, la ce m-am gîndit. "Hai că vin", îi răspund cu juma' de gură.

14:20: Ajung la birou după un drum lung. Şi drace, cât de frig e afară! Simt că mi-a îngheţat anestezia pe măsea, nu îmi simt limba şi nici falca... Minunat. "Ia nişte nes, uite, spune ea, şi, întinzându-mi o bancnotă de 10 lei, mai adaugă, Ia-ţi şi o şaorma.". Până la urmă trebuie să îi reamintesc că abia mi s-a pus o plombă, că ar fi de evitat cel puţin încă o oră să beau sau să mănânc ceva. Mai ales şaorma.

15:30: Colegele mamei se plâng de durere de stomac şi de bilă. De la şaorma, bineînţeles. Le spun colegelor de un caz pe care îl ştiam şi eu, la rândul meu, de la cineva. Se pare că la mare la nu-ştiu-ce şaormerie cei de la control au găsit în sos urme de... spermă. Una din colege începe să râdă (una care nu mâncase şaorma), mama mai că dă la boboci, o altă colegă face cale întoarsă. La un minut după o văd că fuge spre baie. Mi-am făcut numărul.

16:03: plec după ce am terminat capitolul 5 al cărţii. Îmi e foame. Sorb o gură de nes. Nu mă pot abţine.

16:30: La o a doua farmacie HelpNet se întâmplă ca iarăşi să nu îmi găsesc medicamentul. "Dar e din plante", le zic eu, de parcă aş fi în plafar. "Ne pare rău, nu am auzit de el, nu e în baza de date". Încep să mă întreb dacă Migrolinul nu este o găselniţă a minţii mele. Noroc cu mama, care mă asigură că nu, chiar există.

16:37: Găsesc ultima cutie de Migrolin în farmacia Belladonna. Şi am şi reducere de 5 lei, se bucură constatând consumerista din mine.

16:43: Ajung frântă acasă. Verific mailurile, apăs spam, spam, delete în neştire. Apoi această postare. 

Cum trece timpul ăsta. Şi ce zi tâmpită am avut. Şi când zic că e una normală o spun pentru că am ales să nu vorbesc de cele cu adevărat cretine, cum a fost una anume din ianuarie când eram convinsă şi eu şi medicul oftalmolog, şi chiar şi neurologul că am o tumoră pe creier. Dacă stresul cauzat ar fi o tumoră, cred că întreaga mea fiinţă ar fi un fel de mutant de 10 km pe 10 km, un asteroid tumoral care îngrozeşte planeta.

Din fericire pentru mine şi ceilalţi, sunt o chestie de vreo 53 de kg (spun eu) chiar dacă mie îmi arată cântarul vreo 48 jumate (dar sunt convinsă că este stricat).

Şi nu, postarea asta nu are ca scop ascuns un strigăt de ajutor. Da, am de suferit o operaţie de azi într-o săptămână, dar nu e mare brînză. E deja a 13-a. Şi o să fie cu noroc zic eu. Doar o să am o pupilă de capră (inside joke). Şi voi fi perfect conştientă în tot acest timp. Ca la dentistă, azi. De îmi venea să râd uneori, fără motiv, gândindu-mă ce haios arăt cu gura deschisă, încercând totodată să îi facilitez dentistei mişcările. 

Nu mă plâng, şi o spun cu mâna pe inimă. A început să mă amuze. Tot bâlciul ăsta mă asigură că sunt în viaţă atâta timp cât îl trăiesc. Şi e mai bine un bâlci decât... nimic.

Sunt bine. Chiar undeva între intervalul 13:50 şi 14:08 admiram la Eroilor (pe când aşteptam un 336 sau un 601), cum pică lumina pe nişte crengi de copac. Păreau nişte mâini schimonosite de frig, îngheţate într-o gheară, fără să îmi pară însă urâte ori sinistre. Lumina le făcea atât de luminoase încât păreau nişte raze de soare care au îngheţat pe obiectul luminat. Aveam senzaţia că pot atinge razele, şi că ele mă pot zgâria, ca şi cum ar fi fost făcute dintr-o anumită consistenţă. Nu neapărat gheaţă... ci altceva, greu de definit.

Chiar şi în astfel de zile există ceva de admirat. Şi mă gândeam că şi domnului A.M i-ar fi plăcut să admire acele crengi. Ori, în fine, felul cum lumina pica pe suprafaţa lor sărăcăcioasă, maronie şi zbârcită.

Şi... repet, înainte să te plângi de viaţa ta, priveşte o zi pe care o pot numi destul de banală, din viaţa cuiva pe care îl cunoşti sau nu, dar care, în mod destul de clar este cam încercat de anumite evenimente şi care mai are puterea că glumească pe seama lor.

Raluca Băceanu

sursa foto: www.seriale.ro