Cum moare copilul din noi


  Luminiţei, 1967-2016








Când eram mică obişnuiam să cred că în fiecare avion pe care îl vedeam pe cer se află naşa mea. Ştiam că din Luxemborg până în România vine cu avionul şi cumva creasem legătura asta, chiar dacă ştiam că vine să mă vadă o dată la doi ani, uneori anual sau chiar de două ori pe an, cel mai des.

Toată copilăria mi-a fost marcată de lipsa ei aproape constantă, mai puţin în momentele când mă vizita, pentru că atunci când revenea eram cea mai fericită. Îmi ziceam pe atunci că o să mă fac eu mare şi o să am timp să stau cu ea la un moment dat, să mă satur de compania ei, aşa cum se întâmplă cu mama sau cu bunica, persoane care se aflau pe atunci zilnic alături de mine. Voiam, aşadar, să mă pot bucura de mai mult timp cu ea, fiind ca o a doua mamă pentru mine...

Copilul din mine se gândea cu bucurie şi nerăbdare la momentele când naşa se întorcea în ţară. Mereu îmi aducea tot felul de bijuterii sau hăinuţe care nu se găseau la noi, de multe ori dulciuri deosebite sau parfumuri şi creme alese, deşi nici ea nu era înstărită.

Îmi era atât de dor de ea, încât bucuria revederii mă emoţiona extrem de mult de fiecare dată. Naşa, mama mea spirituală, a fost prietena cea mai bună a mamei încă de când aveau amândouă 14 ani.

Naşa, mama mea spirituală, a urmat acelaşi liceu ca şi mine.

Cu naşa, mama mea spirituală, m-am lăudat mereu şi am să mă laud în continuare.

Mi-a dat lecţii de viaţă importante pe care le-am urmat mai mult decât am urmat sfaturile mamei. Într-un fel, pentru naşa am un respect diferit faţă de cel pe care i l-am arătat mamei mele vreodată, tocmai pentru că m-am identificat mereu cel mai mult cu ea, de la gândire la gesturi sau la preferinţe în materie de culori şi alte asemenea.

Ne plăcea amândurora Harry Potter, şi într-un fel mă gândeam la ea aşa cum se gândea Harry la naşul lui, Sirius Black, care, ştim cu toţii, nu a reuşit să-şi petreacă prea mult timp alături de nepotul său pentru că a murit prea devreme.

Copilul din mine a mai murit încă puţin anul acesta pentru că tărâmul umbrelor a vrut musai să fie luminat de lumina Luminiţei, naşa mea, mama mea spirituală, aşa că mi-a smuls-o, ne-a smuls-o tuturor celor care au iubit-o. Aş vrea să cred că ea acum se simte Ca-n cer, dar singura certitudine pe care o am în legătură cu motivul plecării ei nu are cratime şi nici spaţii. Şi, ironic, poartă numele zodiei ei.

Copilul din mine a murit încă puţin pentru că ea era mama mea numărul doi şi pentru că nu o să mai am ocazia să fiu luată în braţe de ea, pentru că nu o să îi mai pot spune cât de mult o iubesc, pentru că nu mai pot petrece nici măcar o secundă în plus alături de mama care m-a crescut 22 de ani la distanţă.

E stupid să ne gândim că avem la dispoziţie în avans timp cu persoanele pe care le iubim. Nu avem. Timpul meu alături de ea nu mai există. Nu voi avea niciodată la dispoziţie timpul care s-a scurs deja şi de aceea am murit şi eu odată cu ea, odată cu toţi cei care m-au părăsit plecând din viaţă mai devreme decât mine.

Poate ăsta e preţul ingrat pe care îl plătim atunci când murim, faptul că nu mai suferim după, tocmai pentru că am suferit prea mult în timpul vieţii după cei care ne-au părăsit prea devreme. E greu pentru cei în viaţă. Spunea Dumbleodore “Do not pity the dead, Harry. Pity the living, and, above all those who live without love.” Întocmai acestui citat, mă simt pe lîngă în viaţă şi tristă, privată de iubirea ei. Şi doare.

De acest 1 iunie copilul din mine a mai murit puţin. Doare atât de rău lipsa ei… atât de rău încât m-a lăsat sângerând.

Adultul din mine neagă şi nu acceptă, copilul e cel care suferă după ce a devenit orfan spiritual.

Nu mi-a ajuns timpul cu tine. Şi aş vrea să cred că ne vom reîntâlni, dar tocmai pentru că ai plecat şi pentru că e nedrept, nu cred că te voi revedea nici măcar dincolo. Nu am certitidinea acelei lumi în lipsa unui semn de la tine.

Aş vrea, într-un mod copilăresc, să cred că vezi cât dor îmi e de tine… dar mă voi mulţumi cu amintirile şi cu acele puţine câteva lucruri pe care mi le-ai dat înainte să pleci…

Acum stau şi mă gândesc ce să fac cu acei 50 de euro pe care mi i-a lăsat ultima oară când ne-am revăzut, luna trecută, zicându-mi să-mi iau ceva frumos care să-mi amintească de ea, deşi tratamentul era scump şi ucigător. Nu ştiu ce să fac pentru că momentan orice amintire este coruptă de plecarea ei, şi în consecinţă doare.

Mi-aş dori bagheta celui care a ucis-o, ca să o pot revedea măcar o dată, printr-o vrajă. Dar nu se poate. Nu se poate. Şi nu e corect.

Raluca Băceanu
1 iunie 2016


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum să ai grijă de un pui de porumbel

Agonie şi extaz - păreri şi citate preferate

De ce fac maratoane Harry Potter când sunt tristă sau singură?