Interview With A Vampire

  Rămăsesem datoare încă din 2022 cu terminarea lecturii acestei cărți - pe care mai mereu o uitam în București în drumul spre Brașov, ca un făcut! - iar acum că am terminat-o, am o reacție senină și cuprinzătoare: ce capodoperă!  Bifăm: putere descriptivă, autenticitate, umor, ironie, simbolistică, totul într-un cadru perfect de realism magic. Stilul lui Rushdie de a surprinde drama imigrantului, folosindu-se cu măiestrie de personaje pline de substanță, cu povești de viață pe cât de bombastice, pe atât de bine creionate, care le oferă motivație, originalitate, m-a făcut să rămân mască și, în calitate de scriitor, mi-a amintit cât de multe mai am de învățat.  Saladin Chamcha și Gibreel Farishta, cei doi protagoniști, amândoi actori, musulmani, au povești care pornesc din țara-mamă, India, dar pașii îi călăuzesc spre Occident, în Londra. Pe unul pentru a-și construi o viață, încă din tinerețe, pe celălalt dintr-un soi de capriciu. Amândoi sunt supraviețuitorii unei tragedii aviatice în

Am realizat că am lăsat în paragină un loc drag inimii mele atunci când am auzit la Gaudeamusul din decembrie, cuvintele astea rostite (nu imaginate!):  nu ți-am început încă romanul, dar am citit câteva postări de pe blogul tău . Luată prin surprindere, am avut o replică involuntară, negândită, stupidă: Hmm, mai există  locul  ăla?… Pentru că da, e un loc, bag de seamă că este acel  acasă  pe care mă chinui să îl regăsesc de câțiva ani încoace, dar unde nu am reușit să revin. Claustrofobia socială (pentru cine a citit postările de prin 2014-2015), nu doar că m-a învins, nu m-a ucis, a făcut ceva mult mai viclean: m-a înlocuit, m-a dezintegrat mai întâi, făcându-mă, în mod natural, să mă văd nevoită să mă adun și să mă lipesc la  loc , dar fiind incapabilă să mai văd că ceea ce pun la loc, nu mai sunt eu, ci bucăți ce nu îmi aparțin mie, ci aparțin de lumea în care trebuia să învăț cum să mă descurc. Am lipit ambiție prostească, în loc de curiozitatea anterioară, am folosit  instant gr

Mi-a fost redat sensul. Ieri. Și sunt mai bine ca oricând. E genul acela de fericire pe care nu am mai trăit-o din... 2009? Când mi-am ținut prima oară în mână primul meu roman? Sau ca atunci când l-am văzut în Diverta? Sau ca atunci când am primit vestea că Harul va fi publicat? Ca toate momentele astea într-unul singur. Așa s-a simțit și încă se simte. Și coincidența este că dacă totul va decurge cum deja se preconizează, magia va deveni reală cu ajutorul a cuiva care împărtășește numele cu unul dintre personajele mele preferate din Trilogia Harul.  Și, da, băi, merci pentru tot. Mulțumesc Silvanei în primul rând. Nici nu știu ce să mai zic. Sunt încă în starea aceea de euforie când auzi până și prizele cântând. Ciupește-mă! Bine, nu mă ciupi, văd că e pe bune și totuși... Și totuși... Oricum va fi, un vis mai vechi de-al meu pe care nu l-am rostit niciodată cu voce tare, ci doar cu, poate, cel mai puternic difuzor al gândurilor mele către un Univers care se p

Îmi beam cafeaua pe balconul rece. Cafeaua, la fel ca și balconul, rece, o poșircă de 3 în 1 care se prepară la rece. De lene. Nu aveam chef să mai spăl ibricul, să deschid frigiderul, să caut cafeaua, să spăl lingurița (că parcă în casa asta numai o linguriță cu coadă lungă am) și să pregătesc tot ritualul ăsta care-mi pare că mănâncă mai mult timp decât ar trebui. Așa că m-am mulțumit cu poșirca. Îmi sorbeam cafeaua privind peisajul de la etajul 10. Blocuri noi construite, vopsite în nuanțe maronii, închise, mai închise decât plumburiul norilor. Blocuri vechi, scorojite, două școli, amândouă galbene, amândouă îmi oferă un gol în stomac detestabil. Am urât școala. Am privit mai departe prin măruntele picături de ploaie. Aveam un sentiment plăcut după ce terminasem încă o carte fantasy. Un horror mai exact. Deși senzația aceea pe care o aveam în trecut, când mă bântuia încă vreo câteva zile subiectul, senzația a dispărut și în gânduri mi-a apărut întâlnirea de ieri de la

Şi iată-mă în 2015. După un an aşa de plin cum a fost cel din urmă, cu teroare mă gândesc oare ce mă mai aşteaptă acum. Bine. Exagerez. A fost un an extraordinar. Voi înşira câteva evenimente marcante. Şi poate şi câteva aluzii care vor face ca postarea să îşi merite eticheta de "personalo-penibile", aşa cum îmi etichetam şi îmi scriam în adolescenţă postările. Adevărul e că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Tot personale, tot penibile, tot redundante. Rog posteritatea să nu mă urască prea tare. Asta dacă va considera că merit fie măcar şi sentimente negative. Dar întorcându-mă la subiect... În ianuarie 2014 încă mă pregăteam asiduu pentru plecarea la Sorbonne. Asiduu însemnând că voiam să termin mai repede cu o sesiune ce deja mă chinuia din decembrie 2013. Ajunsă în sfârşit în Paris am trăit sentimente contradictorii. De la extaz la agonie şi invers. De la mirare, frumos, la dezamăgiri, depresii şi din nou pe culmile succesului. Căci aşa e viaţa. Mai al

Am început a citi cartea Anei plecând însă cu o serie de prejudecăți privind literatura post- modernă, contemporană. Nu gust prea bine cărțile apărute la Herg Benet, cu toate acestea mă bucur că am reușit să trec peste aceste generalizări pripite. Nu aș fi putut dacă nu aș fi parcurs frumoasa ei carte.  Sunt încântată că am lăsat deoparte niște idei vechi, proaste și învechite încercând un exercițiu la care sunt supusă dată fiind formația mea de istoric, ce-i drept, încă în formare. Am vrut să las primul nivel care transpare parcurgând romanul care se construiește din fragmente de jurnal, idei, dialoguri, toate amestecate cu fum, iarba, pe scurt, cu o atmosferă de decadență tinerească, pe ici colo naivă.  Deși mesajul autoarei se vrea a fi clar, pe copertă, în dialoguri, mă tem că va rămâne nedescoperit de cititorii care se vor opri asupra unor alte idei ce par că transpar din carte: e ok să exagerezi, să iubești și să te consumi fără măsură, că tinerețea e momentul

thebizcoachblog.com Azi am susţinut examenul pe semestrul I la Pedagogie. O parte scris, o parte oral. Cu Sorin Cristea, unul dintre cei mai bine pregătiţi pedagogi şi autopedagogi de la ora actuală. Aveam emoţii, ca de fiecare dată. Mai ales că noaptea trecută nu prea m-am înţeles bine cu Moş Ene. Cam de când a început anul, cu examene şi stres. Studentă, sesiune, cam la asta se limitează vocabularul meu când sunt întrebată ce fac, cum mă mai descurc.  Azi, 13 ianuarie, zi de noroc pentru mine, nu pentru că aş fi încununat examenul cu nota 10 - proful spunea că aş merita un 10 plus dacă s-ar putea, hihi - ci pentru că acest mare om a văzut ceva în mine, fapt ce m-a bucurat enorm şi mi-am dat seama că am încă un motiv pentru a continua pe acest drum. Fiind elevă a Colegiului Naţional "Spiru Haret", am aflat informaţii preţioase despre extraordinarul Haret. De ceva vreme cochetez cu ideea de a aduce ceva nou în educaţie, fie şi ca simplu profesor de şcoală gener

( din categoria personalo-penibile ) Nu știu cum sunteți voi, dar eu când am o problemă de sănătate dau fuguța la spital ca să o rezolv. De un timp durerile de spate nu îmi dau pace. Și nici cele de cap. Doh, mare brânză, ar zice unii, sau, te plângi prea mult. Ok, mi-am zis de multe ori că sunt o ipohondră incurabilă, dar se pare că nu e chiar așa după cum se va observa în rândurile de mai jos. Am plecat hotărâtă la oftalmolog. Unul haios de altfel, data trecută îmi spunea că dacă mă doare ochiul îl scoate și după ne jucăm fotbal cu el. Eh, de data asta, după ce m-a așezat la enșpe mii de aparate, cu zâmbetul pe buze îmi dă verdictul: Te operăm joi. Moment de panică. Apoi continuă. Cu laser YAG. Coșmarul meu din copilările. Pe vremea aceea, pe la 7 ani, am avut vreo 3 intervenții din astea pe viu, că așa le spun eu celora care nu necesită anestezie generală. Și nici măcar locală având în vedere că am simțit TOATĂ durerea aceea groaznică, de parcă îmi înfingea un cui ars în o

Nu m-am ţinut de cuvânt şi am cam lăsat (din nou!) blogul în paragină. Lansarea romanului meu proaspăt publicat, "Harul" a avut loc pe data de 1 martie în Club A. Pe blog nu am anunţat, pe FB a fost mediatizat acest eveniment de către cei de la Ideea Europeană, editura la care am publicat, şi cărora le mulţumesc pentru sprijinul ireproşabil pe care mi l-au acordat, şi de către cei de la Club A. Pentru cei care din diferite motive nu au putut ajunge la această lansare aveţi o înregistrare aici: http://www.youtube.com/watch?v=XT0q9u18E-M&feature=youtu.be , http://www.youtube.com/watch?v=hQ0XUHhXqK8&feature=youtu.be sau aici http://www.privesc.eu/Arhiva/15234/-Editura-Ideea-Europeana-organizeaza-lansarea-volumului--Harul---de-Ada-Ioana-Raluca-Baceanu--primul-roman--paranormal-romance--din-Romania . De spus nu ar fi multe din moment ce puteţi viziona lansarea. Aş adăuga însă că Harul este un roman început în 2009, publicat în 2012, este primul roman de pa

A apărut în sfârșit Harul. Ce-i drept, vă aduc această știre cu întârziere... Dar mai bine mai târziu decât niciodată, așa spune o vorbă. Până să mă calmez eu și să asimilez cum se cuvine această veste, observ că pe unele bloguri au apărut postări despre romanul meu. În primul rând site-ul Librăriei pentru toți, de unde puteți comanda cartea:  http://librariapentrutoti.ro/hp-noutati/harul.html Apoi site-ul revistei Galileo:  http://revista-galileo.ro/raft-raluca-baceanu-harul/ Bookie:  http://www.bookie.ro/harul-romanul-unei-adolescente-deosebite.html Blogul Minervei:  http://viper2007minerva.wordpress.com/2013/01/24/harul/ Și Blogul lui JO:  http://nameless-1830.blogspot.ro/2013/01/harul-raluca-baceanu.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed:+nameless-1830+(Nameless) Pe Facebook se desfășoară un concurs. Până la data de 31 aveți șansa de a intra în posesia unui volum + autograf. Gășiți detaliile pe FB Librăriei pentru toți . Scurt ș

Trecuse prea mult timp... Am privit-o cu mirare. Era atât de schimbată încât abia am putut accepta că era ea. Avea în privire un soi de maturitate. Acel licăr al ochilor părea că e mai puţin luminos. Părul, mai scurt şi mai drept ca înainte, i se revărsa pe umerii ce se mişcau în funcţie de respiraţia ei sacadată. Îşi lăsă privirea în jos, ca şi cum s-ar fi ascuns, ca şi cum şi ea ar fi simţit scurgerea timpului mai apăsat ca înainte. Îşi privi mâinile lungi cu teamă, nu şi le admira. Ridică oglinda de pe comodă şi încercă să se privească. O lacrimă i se rostogoli pe obrazul drept, o lacrimă pe care o lăsă nestingherită să curgă. Îşi atinse pomeţii şi îşi duse mâinile uşor spre buzele ce îi erau întredeschise. Uşor încruntată, clipi de câteva ori şi spuse mai încet decât o şoaptă: - Îmbătrânesc . Atunci am realizat că se uita la ridurile pe care le avea, sau pe care credea ea că le-a dobândit. - Cred că nici nu m-ar mai recunoaşte. Au trecut nişte ani, iar eu, eu sunt alta. Tim

Din motive mai mult sau mai puţin personale am încetat să mai colaborez cu revista Suspans. Însă am început o nouă colaborare cu REVISTA DE SUSPANS ce a apărut pe 1 octombrie 2012. Ţineţi minte această zi pentru că e începutul a ceva minunat. Să aruncăm o privire peste cuprins. Găsim: Editorialul semnat de  Mircea PRICĂJAN – Nu am terminat ce am avut de spus. De citit! Recenziile următorilor: Adina BARVINSCHI – Un maestru francez(Pierre Lemaitre, Alex) Gabriel DAMIAN -- Cenuşăreasa lui King(Stephen King, Carrie) Gabriel DAMIAN -- Purgatoriul din tribună(Stephen King şi Stweart O'Nan, A Face in the Crowd) A.R. DELEANU -- Un altfel de Sherlock Holmes (Caleb Carr, The Alienist) Mircea PRICĂJAN -- Primul fantasy romantic românesc? (Anna Váry, Ultima vrăjitoare din Transilvania. Volumul I: Contesa Aneke) La rubrica de film: Gabriel DAMIAN – Pumpkinhead (1988) Răzvan T. COLOJA -- Morţii vii pentru a câta oară? (Resident Evil: Retribution, 201