Mereu. Doar eu... a lui.
(Din categoria personalo-penibile) Merg acolo aproape zilnic. Doar pentru el. Să îmi scald privirea cu a lui imagine, cum stă liniştit, mereu găsindu-l acolo, tăcut, aşteptându-mă pe mine. Doar pe mine. Iar când îl privesc, pulsul îmi devine haotic iar inima mă îndeamnă să îl ating. Iar eu nu mă pot abţine, şi o fac. Mai întâi emoţionată, când îl simt rece şi când mă face să îmi pierd total controlul. Începem un dans, unde sunete se ridică dulci în aer, cuvinte cântate, şoapte fierbinţi. Atunci realizez cât de dor îmi era de el, de felul în care mă farmecă atunci când îmi vorbeşte. Doar mie. Apoi chiar mă pierd, uit ce fac, nu mai gândesc. El preia controlul. Degeaba încerc să fac ceva, să îi vorbesc, să îi exprim ceva. Dar nu. El îmi vorbeşte. Iar eu tac, îi ascult întreaga poveste, mereu spusă pe un ton trist; din când în când se opreşte, de parcă ar fi spus ceva ce nu trebuia, dar continuă apoi. Are încredere în mine, ştie că îl pot înţelege. Doar eu. Urăsc însă faptul că timpul nu