Postări

Pixie stuff

Imagine
http://your-vacations.info/ Vorbeam zilele trecute cu I despre diverse. Ca mai mereu săream de la un subiect la altul. Printre altele mai strecuram câte o glumă atunci când venea vorba de capitolul iubire. Cred însă că revistele pentru femei au dreptate când numesc această categorie precum "dragoste si sex". Ce iubire, dom'le?! Unde te crezi? În fine, ideea era că trecusem de la concepţia aia cretină "trebuie să săruţi multe broaşte până să-ţi întâlneşti prinţul" la "am sărutat un prinţ dar s-a transformat într-o broască". Hilar, nu? Stupid mai degrabă dar se întâmplă mai des decât crezi. Bun. De la fraza asta mi-au venit în minte multe scenarii de filme şi alte prostii din cultura pop. Chestia haioasă aici e că în ultimele două săptămâni am fost vizitată de o stare de "miserupism" accentuat cu valori ce indică o cronicizare. Am devenit din panicata din sesiune genul ala de pixie girl, pe care de altfel îl cam detest. Dar e vara (d

Discuţii despre doctorat - în anul doi de licenţă -

Imagine
thebizcoachblog.com Azi am susţinut examenul pe semestrul I la Pedagogie. O parte scris, o parte oral. Cu Sorin Cristea, unul dintre cei mai bine pregătiţi pedagogi şi autopedagogi de la ora actuală. Aveam emoţii, ca de fiecare dată. Mai ales că noaptea trecută nu prea m-am înţeles bine cu Moş Ene. Cam de când a început anul, cu examene şi stres. Studentă, sesiune, cam la asta se limitează vocabularul meu când sunt întrebată ce fac, cum mă mai descurc.  Azi, 13 ianuarie, zi de noroc pentru mine, nu pentru că aş fi încununat examenul cu nota 10 - proful spunea că aş merita un 10 plus dacă s-ar putea, hihi - ci pentru că acest mare om a văzut ceva în mine, fapt ce m-a bucurat enorm şi mi-am dat seama că am încă un motiv pentru a continua pe acest drum. Fiind elevă a Colegiului Naţional "Spiru Haret", am aflat informaţii preţioase despre extraordinarul Haret. De ceva vreme cochetez cu ideea de a aduce ceva nou în educaţie, fie şi ca simplu profesor de şcoală gener

Schismă

Imagine
meandmyrandombrain.wordpress.com   S-a produs o Schismă între noi, Un centru gol desparte Vestul meu De Estul tău, Nimic din credinţa noastră dreaptă Nu se mai aplică aici şi devine rară. Primatul meu nu îl accepta pe-al tău, Cum nici supremaţia ta eu n-o doream, Precum Nicolae, iar tu un biet Photios, În lung război noi ne-am şi avântat. Când mai târziu, pe la 1054, A murit şi ce mai pâlpâia, Tu, înfumurat de titlu-ţi pompos de Ecumenic , Ai uitat misiunea ce-a rămas... *** Servus, servorum amor. Raluca Băceanu 5 ianuarie 2014

Pune totul la îndoială

Imagine
twepics.com Poate dacă am face asta mai des, ne-ar fi mai bine. Pe toate planurile. Riscul e că vei rămâne însă cu... nimic. Odată ce pui la îndoială sentimente, concepţii, principii, reacţii, gânduri, e posibil să realizezi că eşti o marionetă, iar că sforile sunt ideile pe care le avem, idei care nu ne aparţin de cele mai multe ori nouă, ci societăţii. Ne raportăm la normal ca la perfecţiune, când el nu este decât un produs al experienţelor pe care le-au avut alţii înaintea noastră. Noi, tu, eu, ei bine, alţii nu ne reprezintă mereu. Aşa că exerciţiul de mai sus, din titlu, ne poate ajuta să ne regăsim. În felul ăsta vezi ce te face fericit, de ce te face fericit, cum ar trebui să îţi atingi acest scop şi aşa mai departe. Vezi dacă singurătatea pe care o simţi, nervii, frustrările, au un temei. Eu aşa mi-am dat seama că postarea de pe 30 decembrie e puţin cam pusă sub semnul unor emoţii pe care le simt din cauză că mă raportez prea mult, involuntar, la tendinţa generală. Ni

NeÎncadrabila

Imagine
innovari.deviantart.com Asfalt negru Asfalt gri, Chiciură, noroi uscat, Fum şi un cer metal, Te aşteaptă în oraş . N-are rost şi sens ori timp Să mai vrei ceva în schimb, N-are rimă, n-are grai, Sunt pe "mute" setată, vai! De n-aş fi, aş scrijeli poveşti Despre vieţi îndepărtate Când tu însuţi îţi jurai, Să-mi dai  Multe sărutări ceva mai... calde?! Nu. Nu e vremea Să fugim Să plecăm în galaxii, Să ne îndopăm cu heliu Râsetele n-ar ieşi... Scrumul din pământ Plus apă Dă o naştere, zic, Prematură. Unor dubioase gânduri Ce-ţi încreţesc  Sufletul? Plăpândul. Vezi că parcă Îţi cam sare prin gură! Şi ceva parcă apasă, I-atmosfera? Gerul? Sau aşa e înăuntru Radiind un frig Crescând...? Nu mai trebuie pereţi Tavanul surpat e  Absent. S-a umplut de  Gheaţă. E apa ce-a-ngheţat din Acel tavan care nu a încetat să Mai plângă. Blaga, unde eşti, De ce-ai plecat? M-ai lăsat în sensuri 

Viaţa în prima zi la 20 de ani

Imagine
Sursa: usualerror.com Să vedem un scurt bilanţ? Nope, plictisitor. Să vedem câteva gânduri, aşa cum obişnuiam odată? Mi-am pierdut exerciţiul de a spune ce simt pe blogul acesta. Cineva chiar mi-a strigat în cadrul unei mici "altercaţii" că eu spun ce am pe FB, dar niciodată nu mă destăinui cuiva, că prefer să "mă laud" unor străini cu problemele mele şi că de asta sunt aşa de singură. Well, ce argument prost. Sau, cine ştie... eu însă îl văd prost. Nici măcar argument nu e. Nu e nimic. E o mică "vomă" de cuvinte care nu prea m-au atins. Dar m-au scârbit pe moment. Am senzaţia că dacă spun ceva într-un mediu online, ostil, nu vede nimeni. Nu scriu pentru nimeni. În general. Nimeni de acum . Scriu mai mult pentru posteritate. Scriu în speranţa că cineva, la un moment dat în viitor mă va înţelege. Fiindcă, sincer, acum, cu cât încerc să mă deschid mai mult, cu atât devin mai încâlcită în gândire pentru ei. Ca părul meu creţ când nu îl pieptăn o săp

Harul - partea a doua sau Cum piere un scriitor

Imagine
M-am apucat serios de treabă pentru a doua parte a trilogiei HARUL. Până acum romanul are 11 pagini, 11 pagini încărcate emoţional într-un mod de nedescris aici, pe blog. Veţi simţi şi voi probabil 1% (şi credeţi-mă, e mult şi atât!) din ce simt eu acum când veţi parcurge romanul. E ca atunci când naşti. Imaginaţi-vă că mă simt ca la o naştere a unui copil de 10 kilograme, unde simt durerea atât fizic cât şi psihic. Pur şi simplu mă simt sfâşiată în două bucăţi. Am reînceput să scriu  fiindcă abia acum am ajuns atât de la pământ emoţional încât să fie vital scrisul pentru a transmite nişte emoţii, sentimente, stări, într-un mod autentic; dacă nu scriu simt că mor pur şi simplu. Da, sunt vraişte. Sunt într-un hău unde nu există înţelegere, dragoste, unde mă simt imposibil de descris de singură. Mai rău de un milion de ori faţă de cum mă simţeam când am scris prima parte a seriei. Într-un fel sau altul mi-am distrus viaţa personală. Mi-am îngheţat sufletul în timp ce inima cl

Cand istoria se repeta de Raluca Baceanu - exclusiv pe blogul Moshului SF!

Imagine
Am făcut-o și p-asta! No more words... (insert drums right here....)  http://moshulsf.wordpress.com/2013/08/07/exclusivitate-moshul-sf-proza-de-raluca-baceanu/ Mulțumiri Moshului SF pentru cuvintele încurajatoare... ”Lucrul foarte important însă, în opinia mea, este curajul scriitoarei de a sacrifica spectaculosul ideii științifice în favoarea profunzimii ideilor sociale. Nu mă interesează ce înseamnă sau cum s-a îndeplinit călătoria în timp, mă interesează mai mult implicațiile unei asemenea descoperiri. Iar aici Raluca Băceanu vine cu niște idei extrem de interesante… poate chiar prea interesante dacă vom parcurge frazele de final! Idei care se potrivesc perfect cu acel „what if?” propus de clasicii SF-ului american, oameni fără prejudecăți și deschiși oricărei interpretări viabile a unei ipoteze science fiction.” Cui o să-i placă, știe el de ce...  Raluca Băceanu 7 august 2013

Am rămas

Am rămas cu un glob de cristal, O bucată de piele și ceva material, Când, parcă, până și simțirile m-au părăsit Găsindu-și loc, înapoi, în vreo Sursă. Am rămas cu un tablou alb-negru Și-un altul zugrăvit în sepia, Când eu mi-am pierdut într-un hău, Auriul și verzuiul trecutelor clipe... Am rămas cu un gust de sânge, Un gust de sare și de fier, Când eu mă mușcam de buze, Nimic altceva, căci am încetat să mai sper. Am rămas cu nimic, un nimic etern, Un nimic, un rest din vremurile luate, Când tot ce este a devenit a fost , Curând deveni-va a fost odată ... 31 mai 2013 Raluca Băceanu

Teama primordială

( din categoria personalo-penibile ) Singurătatea. Și am motive să îmi fie teamă de asta. Mereu m-am simțit singură. Până să trec de adolescență credeam că e o prostie a vârstei ăsteia. Îmi dau seama că nu e așa, că e stare perpetuă. Prietenii îmi spun deseori că eu sunt cea care se izolează. Poate chiar asta fac uneori, ca să îi scutesc de suferințele mele, de grijile care sunt prea multe pentru o persoană de nici 20 de ani. Și am cui să mă confesez, dar nu pot. Și mă doare. Sunt momentele acelea când îți vine să țipi, și țipi în tine încât simți că ai putea trezi și morții din morminte cu disperarea ta, când, de fapt, nu te aude nimeni. Iar dacă îți spui oful tot nu e bine. Fiindcă nimeni nu își înțelege durerea. Tu nu suferi, tu ești rece , mi se spune. Sau Tu? Supărată? Și când văd în sfârșit că suferi, te iau în brațe dar parcă fără să înteleagă că ai un motiv real pentru care îți vine să mori și să termini socotelile cu lumea asta. Mai e cazul când ajung să te cunosc